IV MINA DOCHART.

Harry Ford era un tânăr de douăzeci şi cinci de ani, viguros şi bine făcut. Încă din copilărie s-a remarcat printre tovarăşii săi de mină prin chipul său puţin prea serios, prin firea sa gânditoare. Trăsăturile regulate, ochii profunzi cu privirea lor blândă, părul mai degrabă castaniu decât blond, farmecul natural al persoanei sale, totul concorda pentru a face din el tipul specific din Lowlander, cu alte cuvinte, un specimen superb al scoţienilor de la şes. Călit aproape din fragedă copilărie la munca din mină, era în acelaşi timp un tovarăş de nădejde, curajos şi bun la suflet. Călăuzit de tatăl său şi stimulat de propriile însuşiri, a muncit şi a învăţat repede meseria. Încă la vârsta uceniciei ajunsese să fie cineva printre ai săi, într-o regiune unde sunt puţini neştiutori, întrucât se face totul pentru lichidarea ignoranţei. Deşi în primii ani ai adolescenţei Harry Ford nu a lăsat târnăcopul din mână, aceasta nu l-a împiedicat să acumuleze cunoştinţe suficiente pentru a se ridica în ierarhia minieră unde ar fi devenit cu siguranţă urmaşul tatălui său în postul de maistru la mina Dochart, dacă mina n-ar fi fost părăsită.

James Starr mergea încă destul de repede pentru vârsta lui, dar n-ar fi putut ţine pasul cu călăuza sa dacă acesta nu şi-ar fi încetinit mersul.

Ploaia se mai potolise. Picăturile erau pulverizate înainte de a atinge solul. Erau mai curând rafale umede care străbăteau aerul, ridicate de o briză răcoroasă.

James Starr şi Harry Ford, care ducea bagajul uşor al inginerului, parcurseră cam o milă pe malul stâng al fluviului. După ce lăsară în urmă meandrele plajei, o luară pe un drum ce se înfunda în terenurile de sub arborii mari şiroind de apă. De o parte şi de alta se întindeau ogoarele în jurul fermelor izolate. Câteva cirezi păşteau liniştite iarba totdeauna verde pe acele câmpii din sudul Scoţiei. Erau vaci fără coarne şi nişte turme de oi mici cu lâna mătăsoasă, care semănau cu jucăriile de copii. Nu se vedea nici un păstor – aceştia se adăpostiseră prin scorburile copacilor – în schimb câinii numiţi colley, specifici acestei regiuni şi renumiţi pentru pază, dădeau târcoale turmelor.

Puţul Yarow era situat la circa patru mile de satul Callander. Fără a se opri din mers, James Starr privea în jur foarte impresionat. Nu revăzuse aceste locuri din ziua când ultima tonă de huilă din minele Aberfoyle fusese încărcată în vagoanele căilor ferate din Glasgow.

Viaţa agricolă înlocuia acum viaţa industrială care, fireşte, e mai activă, mai zgomotoasă.

Contrastul părea cu atât mai izbitor iarna, când lucrările agricole intră într-un fel de şomaj. Altădată, în orice sezon, populaţia minelor, fie la suprafaţă, fie în subteran, înviora acest teritoriu. Convoaiele de care ce transportau cărbunele treceau zi şi noapte. Şinele, acum îngropate în traversele putrezite, scârţâiau sub povara vagoanelor. Acum drumul de piatră şi pământ înlocuia vechile şine ale exploatării. James Starr avea impresia că traversează un pustiu. Privea cu tristeţe în jurul său. Din când în când se oprea să răsufle. Trăgea cu urechea, dar văzduhul nu mai răsuna de fluierăturile îndepărtate şi de zgomotul maşinilor. La orizont nu se mai zărea aburul negru – la care se uită cu plăcere cel care lucrează în industrie – îmbibându-se cu norii groşi. Nici un cuptor înalt nu mai funcţiona, vărsând trâmbe de fum după ce se alimentase de-a dreptul din zăcământ, nici o ţeavă de eşapament nu-şi mai scuipa aburii albi.

Solul, altădată înnegrit de pulberea de huilă, era acum curat, cum nu era obişnuit să-l vadă inginerul. Când se oprea Starr, se oprea şi Harry, aştepta şi tăcea. Simţea ce se petrece în sufletul acestuia şi împărtăşea întru totul impresiile tovarăşului său de drum, el, copil al minei, care trăise tot timpul în profunzimea acestui pământ.

— Da, Harry, totul s-a schimbat, dar, ce vrei, tot scoţând mereu trebuia să se termine odată comoara de huilă! Regreţi acele timpuri?

— Le regret, domnule Starr. Munca era grea, dar interesantă ca orice luptă.

— Fără îndoială, fiule! Lupta de fiecare clipă, pericolul prăbuşirilor, incendiile, inundaţiile, exploziile de grizu lovind ca trăsnetul! Trebuiau luate măsuri pentru a evita aceste pericole! Bine zici! Era o luptă continuă şi prin urmare şi o viaţă plină de emoţii.

— Minerii din Aloa au fost mai norocoşi decât cei din Aberfoyle, domnule Starr!

— Da, Harry, aşa e.

— Păcat că tot globul pământesc n-a fost compus în întregime din cărbune, domnule Starr, ar fi ajuns pentru câteva milioane de ani.

— Fără îndoială, Harry, dar trebuie să recunoaştem că natura s-a dovedit a fi prevăzătoare formând globul nostru mai ales din gresie, calcar şi granit, care nu pot fi mistuite de foc!

— Vreţi să spuneţi că omenirea ar fi sfârşit prin a arde tot globul?

— Da, Harry, în întregime, răspunse inginerul. Furnalele, coşurile locomotivelor, ale locomobilelor, vapoarelor, uzinelor ar fi înghiţit şi ultima bucăţică de pământ şi astfel s-ar fi sfârşit lumea noastră într-o bună zi!

— Acest lucru nu mai e de temut acum, domnule Starr, dar minele de cărbune vor fi totuşi secătuite mai repede decât stabilesc statisticile!

— Aşa se va întâmpla, Harry, şi, după părerea mea, Anglia greşeşte schimbând combustibilul său cu aurul altor naţiuni!

— Adevărat, răspunse Harry.

— Ştiu, adăugă inginerul, că nici hidraulica, nici electricitatea nu şi-au spus încă ultimul cuvânt şi că aceste forţe vor fi utilizate din ce în ce mai mult. Dar ce are a face! Huila are o întrebuinţare foarte practică şi răspunde cu uşurinţă diverselor necesităţi ale industriei. Din nefericire oamenii nu o pot produce după voinţa lor! Dacă pădurile cresc încontinuu pe sol sub influenţa căldurii şi a apei, cele din interiorul solului nu se mai pot reproduce şi Pământul nu se va mai găsi niciodată în condiţiile necesare pentru a le reface!

James Starr şi însoţitorul său, tot vorbind, îşi reluară mersul grăbit. O oră după ce ieşiră din Callander, ajunseseră la mina Dochart.

Oricine ar fi fost mişcat de aspectul trist al întreprinderii părăsite. Avea înfăţişarea unui schelet, al unui organism ce fusese plin de viaţă altădată.

Un teren întins, înconjurat de câţiva arbori firavi, cu solul încă acoperit cu pulberea neagră a combustibilului mineral. Nu se mai zărea însă nici o scânteie, nici un tăciune, nici un bulgăre, nici un fragment de huilă. Totul fusese ridicat şi consumat de multă vreme.

Pe o colină nu prea înaltă se distingea scheletul unei construcţii enorme din lemn, deteriorată încetul cu încetul de soare şi de ploi. În vârful construcţiei se vedea o roată mare de fontă şi mai jos acei tamburi pe care se rulau cablurile care aduceau coliviile la suprafaţa solului. La etajul inferior se putea recunoaşte hala deteriorată a maşinilor, ale căror mecanisme din oţel şi cupru străluceau pe vremuri. Bucăţi de zid zăceau pe jos în mijlocul grinzilor sfărâmate şi mucegăite. Resturi de balansiere la care se articulau tijele pompelor de secare, cuzineţi stricaţi sau îmbâcsiţi cu murdărie, pinioane fără dinţi, culbutoare pentru bascularea vagonetelor, câteva tije fixate pe suporţi, închipuind oase mari de ihtiozauri, şine puse pe câte o traversă ruptă, susţinute încă de doi-trei pari ce se clătinau, locomotive de mină care n-ar fi remorcat nici greutatea unui vagonet gol – acesta era aspectul dezolant al minei Dochart.

Armăturile puţurilor cu pietrele dislocate dispăreau sub muşchiul des. Aci puteai recunoaşte rămăşiţele unei colivii, colo resturile unui siloz unde se înmagazina cărbunele ce trebuia triat după calitate şi mărime. În sfârşit, resturile unor butoaie mari de care atârnau bucăţi de lanţ, fragmente de armături gigantice, bucăţi de tablă de la cazane găurite, pistoane răsucite, balansiere lungi care se aplecau deasupra puţurilor de asecare, punţi ce tremurau în vânt, podeţe ce se clătinau când puneai piciorul pe ele, ziduri crăpate, acoperişuri pe jumătate prăbuşite ce dominau coşurile cu cărămizi dislocate, asemănătoare tunurilor moderne a căror chiulasă este prevăzută cu inele cilindrice din toate acestea se degaja o puternică impresie de părăsire, de mizerie, de tristeţe pe care nu ţi-o dau nici ruinele unui vechi castel din piatră, nici vestigiile unei fortăreţe năruite.

— Ce jale! făcu inginerul, privindu-l pe tânărul miner care nu răspunse.

Amândoi pătrunseră sub şopronul care proteja gura puţului Yarow, ale cărui scări duceau spre galeriile inferioare ale minei. Inginerul se aplecă deasupra puţului. Pe acolo ieşea pe vremuri suflul puternic al aerului aspirat de ventilatoare. Acum era doar un abis tăcut. Aveai impresia că te afli la gura unui vulcan stins.

James Starr şi Harry păşiră pe prima platformă.

În timpul exploatării, agregate ingenioase deserveau unele puţuri ale minelor Aberfoyle, care sub acest aspect erau foarte bine utilate: colivii înzestrate cu paraşute automate care alunecau pe glisoare de lemn, scări oscilante, numite engine-men, care printr-o simplă mişcare de oscilaţie permiteau minerilor să coboare fără pericol sau să urce fără a se obosi. Dar aceste aparate perfecţionate au fost ridicate când au încetat lucrările. Lungul şir de scări, despărţite prin platforme înguste din 50 în 50 de picioare, era tot ce rămăsese la puţul Yarow. Treizeci din aceste scări, puse cap la cap, permiteau coborâşul până la talpa galeriei inferioare, la o adâncime de o mie cinci sute de picioare. Era singura cale de legătură între fundul minei Dochart şi suprafaţă. Aerisirea se făcea prin puţul Yarow, care comunica prin galeriile sale cu un alt puţ a cărui gură se deschidea la un orizont superior. Aerul cald se degaja prin acest soi de sifon răsturnat.

— Te urmez, Harry! spuse inginerul, făcându-i semn băiatului s-o ia înainte.

— La ordinele dumneavoastră, domnule Starr.

— Ai o lampă?

— Da, şi măcar de-ar fi lampa de siguranţă de care ne serveam altădată.

— Într-adevăr, exploziile de grizu nu mai sunt de temut acum.

Harry avea o lampă obişnuită cu ulei, al cărei fitil îl aprinse. În mina golită de cărbune nu se mai puteau produce scurgeri de gaz inflamabil, deci nu era necesar să izolezi flacăra de aerul ambiant printr-o pânză metalică, pentru a evita aprinderea gazului explozibil. Lampa lui Davy, atât de perfecţionată, nu mai era necesară aici. Pericolul nu mai exista pentru că dispăruse cauza, deci combustibilul care constituia pe vremuri bogăţia minei Dochart.

Harry coborî primele trepte ale scării superioare. James Starr îl urmă. Amândoi se găsiră curând într-un întuneric profund, întrerupt numai de licărirea slabă a lămpii. Pentru a lumina mai bine drumul lui James Starr, Harry ridică lampa deasupra capului. Coborâră astfel vreo zece scări, cu pasul măsurat, obişnuit minerului. Scările erau încă în bună stare. James Starr se uita la ceea ce lumina slabă îi permitea să vadă din pereţii puţului întunecat, încă acoperit cu o căptuşeală din lemn pe jumătate putredă. Ajunşi la a cincisprezecea platformă, deci la jumătatea drumului, se opriră pentru câteva momente.

— Ei, n-am eu picioarele tale, băiatule, spuse inginerul răsuflând adânc, dar, în fine, mai merge!

— Sunteţi voinic, domnule Starr, e ceva să fi trăit atâţia ani în mină!

— Ai dreptate, Harry, dar când aveam douăzeci de ani aş fi coborât toate scările dintr-o suflare. Hai, mai departe!

În momentul când erau gata să părăsească platforma, o voce încă îndepărtată se auzi în profunzimea puţului. Ea venea ca o undă sonoră amplificându-se în mod progresiv şi devenind din ce în ce mai clară:

— Ei! Cine strigă de acolo? întrebă inginerul oprindu-l pe Harry.

— N-aş putea spune, răspunse tânărul miner.

— Nu e bătrânul tău tată?

— Nu, domnule Starr, nu e el.

— Poate e vreun vecin?

— Nu avem vecini în fundul gropii, suntem singuri, foarte singuri.

— Bine! Să lăsăm să treacă acest nepoftit, spuse Starr. Cei ce coboară trebuie să cedeze pasul celor ce urcă.

Aşteptară.

Vocea răsuna atât de puternic în acel moment de parcă ar fi trecut printr-un tub acustic şi curând câteva cuvinte dintr-un cântec scoţian ajunseră cu claritate la urechile tânărului miner.

— Cântecul lacurilor! exclamă Harry. Ah! M-aş mira dacă n-ar fi Jack Ryan cel care-l cântă.

— Cine e acest Jack Ryan care cântă atât de frumos?

— Un fost tovarăş de muncă din mină.

Apoi, aplecându-se deasupra platformei, Harry strigă:

— Ei, Jack!

— Tu eşti, Harry? i se răspunse. Aşteaptă-mă, vin imediat!

Cântecul continuă mai cu foc.

După câteva minute, un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani, înalt, cu o faţă veselă, cu ochii surâzători, cu gura zâmbitoare, cu părul de un blond strălucitor, apăru din fundul conului luminat de lanterna sa şi puse piciorul pe platforma celei de a cincisprezecea scări.

În primul rând strânse mâna ce i-o întinse Harry.

— Încântat să te întâlnesc exclamă el, dar, să mă păzească sfântul Mungo, dacă ştiam că vii astăzi sus, m-aş fi scutit de coborâşul la puţul Yarow.

— Domnul James Starr, spuse Harry întorcând lampa către inginer, care rămăsese în întuneric.

— Domnul Starr? spuse mirat Jack Ryan. Ah, domnule inginer, aproape că nu v-aş fi recunoscut. De când am părăsit mina, ochii mei nu mai sunt obişnuiţi, ca altădată, să vadă prin întuneric.

— Şi eu îmi amintesc acum de un puşti care cânta tot timpul în mină. Sunt mai bine de zece ani de atunci, băiatule! Fără îndoială că tu erai.

— Chiar eu, domnule Starr şi, cu toate că mi-am schimbat meseria, nu mi-am schimbat firea, după cum vedeţi. Eu cred că e mai bine să râzi şi să cânţi decât să gemi şi să plângi.

— Desigur, Jack, dar cu ce te ocupi de când ai plecat din mină?

— Lucrez la ferma Melrose de lângă Irvin, în comitatul Renfrew, la patruzeci de mile de aici. Ei, dar nu se compară cu minele Aberfoyle! Târnăcopul se potrivea mai bine cu mâna mea decât sapa sau bâta cu care mân vitele. Apoi, în bătrâna mină existau colţuri sonore, ecouri vesele, care-ţi trimiteau înapoi cu voioşie cântecele, pe când colo, sus… Vă duceţi să-l vizitaţi pe bătrânul Simon Ford?

— Da, Jack, spuse inginerul.

— Să nu vă mai reţin.

— Spune-mi, Jack, întrebă Harry, ce te-a făcut să vii astăzi aici?

Voiam să te văd şi să te poftesc la serbarea clanului din Irvin.

Ştii doară că eu sunt piperul din partea locului. Vom cânta, vom dansa…

— Mulţumesc, Jack, dar îmi este imposibil.

— Imposibil? De ce?

— Pentru că vizita domnului Starr s-ar putea prelungi şi eu trebuie să-l conduc la Callander.

— Ei, Harry, serbarea clanului din Irvin va avea loc abia peste opt zile. Până atunci presupun că vizita domnului Starr se va termina, deci nimic nu te va mai reţine.

— Chiar aşa, Harry, spuse inginerul, trebuie să profiţi de invitaţia pe care ţi-o face prietenul tău Jack.

— Bine, primesc, Jack, spuse Harry. Ne vom revedea peste opt zile la serbarea de la Irvin.

— Deci ne-am înţeles, peste opt zile. La revedere, Harry. Vă salut, domnule Starr. Sunt foarte bucuros că v-am revăzut! Voi duce veşti despre dumneavoastră prietenilor noştri. Nimeni nu v-a uitat, domnule inginer.

— Nici eu n-am uitat pe nimeni.

— Vă mulţumesc în numele tuturor.

— La revedere, Jack, spuse Harry, strângând încă o dată mâna prietenului său.

Reluându-şi cântecul, Jack Ryan dispăru curând în înălţimea puţului, slab luminat de lanterna sa.

După un sfert de oră, James Starr şi Harry coborau ultima treaptă şi păşeau pe solul ultimului orizont al minei.

Din rondul format de fundul puţului Yarow porneau diverse galerii care serviseră exploatării ultimului strat al minei. Ele se înfundau în masivul de şist şi gresie, unele proptite cu nişte armături din bârne groase, altele dublate cu o zidărie solidă din pietre. Peste tot rambleul înlocuia straturile devorate de exploatare. Pilierii artificiali erau construiţi din pietre smulse din carierele vecine; ei susţineau dublul etaj al zonelor terţiare şi cvaternare, care altădată se sprijineau chiar pe zăcăminte. Galeriile, luminate pe vremuri fie de lampa minerului, fie de lumina electrică introdusă în ultimii ani în mine, erau acum cufundate în întuneric. Dar galeriile întunecate nu mai răsunau de scârţâitul vagonetelor alunecând pe şine, nici de zgomotul uşilor de aeraj ce se închideau brusc din cauza curentului de aer, nici de vocile vagonetarilor, nici de nechezatul cailor şi al catârilor, nici de loviturile de tâmăcop ale minerului, nici de bubuitul exploziei ce spărgea masivul.

— Vreţi să vă odihniţi puţin, domnule Starr?

— Nu, vreau să ajung mai repede la casa bătrânului Simon.

— Mergeţi după mine, domnule Starr. Vă voi călăuzi, cu toate că sunt convins că aţi găsi şi singur drumul prin acest labirint de galerii.

— Oh! Da, desigur! Am încă în memorie tot planul vechii mine.

Intrară într-o galerie înaltă, asemănătoare cu naosul unei catedrale.

Mergând, ei atingeau cu piciorul traversele de lemn pe care erau fixate şinele în perioada exploatării. Abia făcură vreo cincizeci de paşi, când un bolovan enorm se prăvăli la picioarele lui James Starr.

— Atenţie, domnule Starr! strigă Harry apucând braţul inginerului.

— Un pietroi, Harry! Ah, armăturile acestea vechi nu mai sunt destul de solide, fără îndoială, şi…

— Domnule Starr, mi se pare că bolovanul a fost aruncat de cineva, şi încă de o mână bărbătească! spuse Harry.

— Aruncat? Ce vrei să spui, băiatul meu?

— Nimic, nimic, răspunse evaziv Harry, a cărui privire încordată ar fi vrut să străpungă zidurile groase. Să mergem mai departe. Luaţi braţul meu, vă rog, şi nu vă temeţi că vă veţi împiedica.

— Bine, Harry.

Merseră înainte, iar Harry privea mereu în urmă, proiectând lumina în profunzimea galeriei.

— Mai avem mult de mers?

— Cel mult zece minute, domnule inginer. Da, murmură Harry ca pentru sine, e totuşi straniu. Aşa ceva mi se întâmplă pentru prima oară. Cum de a căzut bolovanul tocmai când treceam noi…?

— E o simplă întâmplare, Harry!

— Da… o întâmplare… Harry se opri şi ascultă.

— Ce este, Harry?

Mi s-a părut că merge cineva în urma noastră. Ascultă mai atent. Nu cred că mi s-a părut. Sprijiniţi-vă de mine, domnule Starr, serviţi-vă de mine ca de un baston.

— Un baston zdravăn, Harry. Nu există nimic mai bun pe lume decât un băiat de treabă ca tine!

Ambii îşi continuară drumul în tăcere, prin naosul întunecat.

Adesea, Harry, preocupat, întorcea capul încercând să surprindă fie vreun zgomot îndepărtat, fie vreo licărire pe undeva, dar atât în urma cât şi înaintea lor nu era decât tăcere şi întuneric.

V FAMILIA FORD.

După încă zece minute de mers, James Starr şi Harry Ford ieşeau în sfârşit din galeria principală. Tânărul miner şi inginerul ajunseră într-un luminiş, dacă se poate numi astfel o excavaţie vastă şi întunecoasă. Totuşi această excavaţie nu era cu totul neluminată. Prin gura unui puţ de aeraj părăsit, săpat la un orizont superior, pătrundeau câteva raze de lumină. Prin acest puţ se făcea şi aerisirea minei Dochart. Datorită slabei densităţi, aerul cald din interior era antrenat către puţul Yarow. Aşadar, puţină lumină şi puţin aer pătrundeau prin bolta groasă de şist până la acel luminiş. Acolo locuia de zece ani Simon Ford cu familia sa, într-o casă subterană săpată în masivul de şist, chiar pe locul unde altădată funcţionau maşinile puternice destinate să efectueze tracţiunea mecanică în mina Dochart. Aceasta era locuinţa bătrânului maistru, căreia îi dădea bucuros denumirea de cottage.

Simon Ford avea unele mici economii agonisite în anii îndelungaţi de muncă şi ar fi putut trăi modest în orice oraş al regatului, la aer, la soare; totuşi, atât el cât şi familia sa au preferat să nu părăsească mina. Aici trăiau fericiţi având aceleaşi gânduri, aceleaşi gusturi. Da! Ei iubeau acest cottage, înfundat la o mie cinci sute de picioare sub solul Scoţiei. Aici aveau şi avantajul de a nu se teme că agenţii fiscului, acei stentmaters însărcinaţi să stabilească impozitele, ar veni să-i deranjeze.

În acea epocă, Simon Ford, fostul maistru al minei Dochart, îşi purta încă voiniceşte cei şaizeci şi cinci de ani ai săi. Înalt, robust, bine făcut, ai fi spus privindu-l că este unul din cei mai remarcabili sawnyes8 ai cantonului care dădea atâţia bărbaţi frumoşi regimentelor de Highlanders.

Simon Ford se trăgea dintr-o veche familie de mineri şi genealogia sa mergea până la primele timpuri ale exploatării zăcămintelor carbonifere ale Scoţiei.

Fără a face cercetări arheologice pentru a stabili dacă grecii sau romanii foloseau huila, dacă chinezii exploatau minele de cărbuni înaintea erei noastre, fără a discuta dacă într-adevăr combustibilul mineral îşi datorează numele potcovarului Houillos care trăise în Belgia în secolul al XII-lea, putem afirma că bazinele carbonifere ale Marii Britanii au fost primele date în exploatare continuă. Încă în secolul al XI-lea Wilhelm Cuceritorul împărţea cu tovarăşii săi de arme produsele bazinului carbonifer din Newcastle. În secolul al XIII-lea, o licenţă de exploatare a «cărbunelui marin» i-a fost concesionată lui Henric al III-lea. În sfârşit, la finele aceluiaşi secol se menţionează zăcăminte carbonifere în Scoţia şi în Ţara Galilor. Cam în acea epocă, străbunii lui Simon Ford au pătruns în măruntaiele solului caledonian şi n-au mai ieşit, succedându-se din tată în fiu ca simpli mineri, trudind ca ocnaşii la extragerea preţiosului combustibil. Se pare că lucrătorii din minele de cărbuni şi cei din minele de sare erau în epoca respectivă adevăraţi sclavi. În secolul al XVIII-lea, această opinie era atât de bine stabilită în Scoţia, încât în timpul războiului Pretendentului9 era de temut o răscoală a celor douăzeci de mii de mineri din Newcastle pentru a-şi recuceri libertatea pe care nu păreau s-o aibă. Oricum, Simon Ford era mândru că aparţine acelei mari familii de mineri scoţieni. El a muncit cu mâinile sale chiar acolo unde strămoşii săi au mânuit ciocanul de mină, cleştele, târnăcopul şi hârleţul. La treizeci de ani era maistrul minei Dochart, cea mai importantă din minele de la Aberfoyle. Îşi iubea cu pasiune meseria pe care şi-a exercitat-o mulţi ani cu avânt. Singurul său necaz era că stratul de cărbune scădea văzând cu ochii şi prevedea ceasul foarte apropiat când zăcământul se va epuiza. Încă de pe atunci a început să caute noi strate în toate minele de la Aberfoyle, care comunicau între ele în subteran. În ultima perioadă a exploatării a avut norocul să descopere câteva. Instinctul său de miner îl ajuta de minune şi inginerul James Starr îl aprecia foarte mult. S-ar fi spus că detecta zăcămintele în măruntaiele minei, aşa cum un hidroscop detectează sursele de apă sub învelişul solului. Dar, aşa cum s-a mai spus, veni şi momentul când materia combustibilă lipsi cu desăvârşire în mină. Sondajele n-au mai dat nici un rezultat. Era evident că zăcământul carbonifer fusese în întregime epuizat. Exploatarea încetă, minerii se retraseră. Cei mai mulţi erau desperaţi. Toţi cei care ştiu că omul îşi iubeşte de fapt truda nu se vor mira. Cel mai lovit era fără îndoială Simon Ford. El era prin excelenţă tipul de miner a cărui existenţă este indisolubil legată cu aceea a minei sale. Locuise acolo de când s-a născut şi n-a vrut să părăsească locul nici când exploatarea a încetat. Rămăsese deci. Harry, fiul său, fu însărcinat cu aprovizionarea locuinţei subterane. El, Simon Ford, nu urcase la suprafaţă nici de zece ori în cei zece ani.

«Să mă duc sus? La ce bun?» spunea el mereu şi nu părăsea lăcaşul său întunecat.

În acest mediu, dealtfel sănătos, deoarece avea o temperatură medie constantă, bătrânul maistru nu cunoştea nici arşiţele verii, nici gerurile iernii. Ai lui se simţeau bine. Ce-şi mai putea dori? De fapt, însă, era foarte trist. Regreta însufleţirea, mişcarea, viaţa de altădată care anima atât de intens exploatarea. O idee fixă îl susţinea totuşi.

«Nu, nu! Mina nu e epuizată», îşi spunea el tot timpul, şi cel care şi-ar fi exprimat faţă de Simon Ford îndoiala că într-o zi bătrâna Aberfoyle va învia dintre morţi s-ar fi pus rău cu bătrânul maistru. Speranţa de a descoperi un nou zăcământ care să redea minei vechea ei splendoare nu-l părăsise niciodată.

Da! Dacă ar fi trebuit, ar fi pus din nou mâna pe târnăcop şi bătrânele sale braţe, încă puternice, ar fi atacat cu forţă stânca. Mergea, aşadar, prin galeriile întunecoase, uneori singur, alteori cu fiul său, observând, cercetând, şi se întorcea acasă obosit, dar nu descurajat.

Madge era demna soţie a lui Simon Ford. Înaltă şi voinică, goodwife după expresia scoţiană, adică o soţie bună. Ca şi soţul ei, Madge n-ar fi părăsit mina Dochart. Ea împărtăşea în această privinţă toate nădejdile şi toate regretele lui Simon. Îl încuraja şi îl stimula, vorbindu-i atât de convingător încât încălzea inima bătrânului maistru.

«Aberfoyle e numai adormită, Simon, îi spunea ea. E în repaus, dar nu e moartă.»

Madge ştia de asemeni să se lipsească de lumea exterioară şi să concentreze fericirea unei existenţe în trei în întunecosul lor cottage. Acolo sosi James Starr. Simon Ford îl aştepta în faţa casei de când zărise de departe lampa lui Harry care îi anunţa sosirea fostului său viewer, şi îi ieşi în întâmpinare.

— Bine aţi venit, domnule James, îi strigă el cu un glas ce răsuna sub bolta de şist. Fiţi binevenit în casa bătrânului maistru! Deşi se află la o mie cinci sute de picioare sub pământ, casa familiei Ford nu e mai puţin ospitalieră!

— Ce mai faci, bravul meu Simon? întrebă James Starr strângând mâna gazdei sale.

— Foarte bine, domnule Starr. Cum s-ar putea să fie altfel aici, la adăpost de toate intemperiile? Doamnele dumneavoastră, care se duc în timpul verii să respire aerul din Newhaven sau din Porto-Bello, ar face mai bine să petreacă aici, la mina din Aberfoyle, câteva luni! Ele n-ar risca să răcească, aşa cum se întâmplă pe străzile umede ale bătrânei capitale.

— Nu te contrazic, Simon, răspunse Starr, fericit de a-l fi regăsit pe maistru aşa cum era pe vremuri. Într-adevăr, mă întreb de ce nu schimb casa mea din Canongate pe vreun cottage vecin cu al dumitale!

— Ce plăcere, domnule Starr! Cunosc eu pe unul din foştii dumneavoastră maiştri care ar fi foarte încântat dacă între el şi dumneavoastră n-ar exista decât un zid despărţitor.

— Dar Madge?

— Nevasta se simte şi mai bine decât mine, dacă acest lucru este posibil, răspunse Simon Ford. E o mare bucurie pentru ea de a vă avea ca oaspete. Cred că s-a întrecut pe sine ca să vă primească.

— Vom vedea, Simon, vom vedea, răspunse inginerul, care după un drum atât de lung nu privea cu indiferenţă perspectiva unui prânz bun.

— Vă e foame, domnule Starr?

— Mi-e tare foame. Drumul mi-a făcut poftă de mâncare. Am sosit pe un timp îngrozitor.

— Ah! Plouă acolo sus? spuse Ford cu un ton accentuat de milă.

— Da, Simon, şi apele fluviului Forth sunt agitate astăzi de parcă ar fi valurile mării.

— Ei bine, domnule James, aici nu plouă niciodată. Dar ce să vă vorbesc dumneavoastră despre unele avantaje pe care le cunoaşteţi la fel de bine ca şi mine! Iată-vă sosit la cottage. Acesta este principalul şi vă spun încă o dată: bine aţi venit!

Simon Ford şi Harry îl invitară pe Starr în casă. El se pomeni într-o încăpere spaţioasă, luminată de mai multe lămpi, dintre care una era suspendată de grinzile colorate ale tavanului. Masa era acoperită cu o faţă de masă împodobită cu culori vii şi nu aştepta decât oaspeţii cărora le erau pregătite patru scaune tapisate cu piele.

— Bună ziua, Madge, spuse inginerul.

— Bună ziua, domnule James, răspunse buna scoţiană, care se ridică spre a-l întâmpina pe oaspete.

— Îmi face plăcere să vă revăd.

— Aveţi dreptate, domnule James, e plăcut să-i regăseşti pe cei pentru care ai fost totdeauna bun.

— Supa aşteaptă, nevastă, spuse Simon. Nu trebuie s-o lăsăm să aştepte, şi nici pe domnul James, care are o adevărată foame de miner şi va avea prilejul să se convingă că fiul nostru are grijă să nu ne lipsească nimic aici, la cottage! Harry, adăugă bătrânul maistru adresându-se fiului său, ştii că Jack Ryan a venit să te vadă?

— Ştiu, tată, l-am întâlnit în puţul Yarow.

— E un prieten bun şi vesel, spuse Ford, dar lui îi place acolo sus. Nu are adevărat sânge de miner în vine. Poftim la masă, domnule James, şi să mâncăm pe săturate, căci e posibil să cinăm foarte târziu.

— Ei bine, pentru asta aş dori să nu mă preocupe nimic. Aş vrea să-ţi pun două întrebări.

— Puneţi-le, domnule James!

— În scrisoarea dumitale îmi vorbeşti de o comunicare de natură să mă intereseze.

— Este într-adevăr foarte interesantă.

— Pentru dumneata?

— Pentru dumneavoastră şi pentru mine, domnule James. Dar doresc să vă fac comunicarea după-masă şi anume la locul respectiv, altfel risc să nu mă credeţi.

— Simon, spuse din nou inginerul, uită-te în ochii mei. O comunicare interesantă? Da, bine!… Nu te mai întreb nimic, spuse James, parcă citind în ochii bătrânului maistru răspunsul pe care îl nădăjduia.

— Şi a doua întrebare? spuse Ford.

— Ştii cumva cine e persoana care mi-a scris această scrisoare? rosti inginerul arătându-i scrisoarea anonimă pe care o primise.

Simon Ford citi cu atenţie scrisoarea şi o arătă fiului său:

— Cunoşti scrisul acesta?

— Nu, tată.

— Scrisoarea avea ştampila poştei din Aberfoyle? îl întrebă Simon pe inginer.

— Da, ca şi a dumitale.

— Ce părere ai despre asta, Harry? spuse Simon a cărui faţă se întunecă un moment.

— Cred, tată, că cineva avea un interes oarecare de a-l împiedica pe domnul James să vină la întâlnirea pe care i-ai fixat-o.

— Dar cine? exclamă cu enervare bătrânul miner. Cine putea să pătrundă atât de adânc în gândurile mele?

Simon Ford căzu pe gânduri, dar vocea lui Madge îi aduse la realitate:

— Luaţi loc, domnule Starr. Supa se răceşte. Să nu ne mai gândim acum la această scrisoare.

La invitaţia bătrânei femei se aşezară la masă, James Starr în faţa lui Madge, pentru a-i face cinste, şi tatăl în faţa fiului. Madge pregătise un prânz bun, scoţian. Începură cu un hotchpotch, o supă excelentă în care înotau bucăţi de carne şi, cum spunea Simon, în arta de a pregăti această supă Madge nu avea pereche. Acelaşi lucru se putea spune despre cockyleeky, un fel de tocană de cocoş cu praz, care merita numai laude. Totul fu stropit cu o bere care venea din cele mai bune fabrici din Edinburgh. Dar felul principal era o budincă naţională numită haggis, preparată din carne şi faină de orz. Acest fel de mâncare excepţional, care inspirase poetului Burns una dintre cele mai bune ode ale sale, avu soarta rezervată tuturor lucrurilor frumoase din lume: trecu ca un vis. Madge primi sincere complimente de la musafirul său. Dejunul se termină cu un desert compus din brânză şi cakes, prăjituri din ovăz, fin preparate, la care serviră şi câteva păhărele de usquebaugh, un rachiu foarte bun din grâne care avea douăzeci şi cinci de ani, exact vârsta lui Harry. Dejunul dură mai bine de o oră. James Starr şi Simon Ford mâncau cu poftă, dar, în acelaşi timp, vorbeau mai ales de trecutul bătrânei mine Aberfoyle. Harry nu vorbea deloc. De două ori se ridică de la masă şi ieşi din casă. Era foarte îngrijorat din pricina accidentului cu bolovanul şi voia să observe împrejurimile cottage-ului. Nici scrisoarea anonimă nu-i dădea pace. În timpul uneia din absenţele sale, inginerul spuse părinţilor lui:

— Aveţi un băiat de treabă, dragii mei!

— Da, domnule James, e o fire bună şi devotată, răspunse maistrul.

— Îi place aici cu voi, la cottage?

— N-ar dori să ne părăsească.

— Totuşi, nu vă gândiţi să-l însuraţi?

— Să-l însurăm pe Harry! exclamă Ford. Cu cine? Cu o fată de acolo de sus, căreia i-ar place dansul şi petrecerile? Care ar prefera clanul ei minei noastre? Harry n-ar vrea aşa ceva!

— Simon, interveni Madge, doar n-ai să pretinzi ca Harry al nostru să nu se însoare niciodată!

— N-am să pretind nimic, răspunse bătrânul miner, dar mai avem timp. Cine ştie, poate îi vom găsi…

Harry intră pe uşă, astfel că Simon Ford nu mai termină fraza.

Când Madge se ridică de la masă, toţi o imitară şi se aşezară un moment în faţa casei.

— Ei bine, Simon, spuse inginerul, te ascult!

— Domnule James, spuse Ford, nu am nevoie de urechile ci de picioarele dumneavoastră. V-aţi odihnit bine?

— M-am odihnit şi m-am refăcut, Simon. Sunt gata să te însoţesc oriunde doreşti.

— Harry, spuse Simon, aprinde lămpile de siguranţă.

— Luaţi lămpi de siguranţă? exclamă Starr foarte mirat, deoarece exploziile de grizu nu mai erau de temut într-o mină cu totul golită de cărbune.

— Da, domnule Starr, din prudenţă.

— Doar n-ai să-mi propui, bravul meu Simon, să îmbrac şi o haină de miner?

— Nu încă, domnule Starr, nu încă, răspunse bătrânul maistru ai cărui ochi luceau într-un mod deosebit în orbitele lor adânci.

Harry, care intrase în cottage, veni imediat cu trei lămpi de siguranţă. Dădu una inginerului, una tatălui său şi a treia o păstră pentru el, suspendată în mâna stângă, în timp ce cu dreapta ţinea un baston lung.

— La drum! spuse Simon apucând un târnăcop zdravăn de lângă uşa casei.

— La drum! răspunse inginerul. La revedere, Madge!

— Dumnezeu să vă ajute, le ură scoţiana.

— Să ne pregăteşti o cină bună, nevastă, auzi? strigă Ford. Ne va fi foame la întoarcere şi îi vom face cinste!