XIII COAL-CITY

Trei ani de la aceste evenimente, Ghidurile Joanne sau Murray recomandau numeroşilor turişti ce treceau prin Stirling, ca «o mare atracţie», o vizită de câteva ore la minele Noii Aberfoyle. Nici o mină din oricare altă ţară din Lumea Veche sau Nouă nu prezenta un aspect mai curios. În primul rând, vizitatorul era transportat fără pericol şi fără oboseală până la subteranul exploatării ce se afla la o mie cinci sute de picioare sub pământul comitatului.

La şapte mile în sud-vestul districtului Callander, o galerie de coastă, cu o intrare monumentală, cu turele, cu diguri crenelate şi cu balcoane cu trapă ca la castelele medievale, îşi avea capătul la suprafaţă. Galeria, în pantă lină, larg deschisă, ajungea direct la curioasa criptă săpată în masivul solului scoţian. Din oră în oră, pe o cale ferată dublă, un şir de vagoane tractate cu un sistem hidraulic deserveau satul construit în subsolul comitatului şi care purta numele oarecum pretenţios de «Coal-city», adică oraşul cărbunelui.

Vizitatorul, ajuns la Coal-city, se găsea într-un loc unde electricitatea juca un rol primordial ca furnizoare de lumină şi căldură. Puţurile de aerisire, deşi numeroase, nu risipeau obscuritatea profundă a Noii Aberfoyle. Totuşi, o lumină intensă umplea lăcaşul sumbru, unde numeroasele becuri electrice înlocuiau discul solar. Suspendate în interiorul bolţilor, agăţate de stâlpii naturali, toate alimentate de un curent continuu produs de generatoare electrice, unele în chip de soare, altele în chip de stele, luminau din abundenţă acest domeniu. Când lucrul înceta, un simplu întrerupător aducea din nou în mod artificial noaptea în abisurile profunde ale minei. Toate aparatele mari sau mici funcţionau în vid, arcurile lor luminoase necomunicând deloc cu aerul ambiant. În felul acesta, dacă atmosfera ar fi conţinut gaz grizu în proporţie explozibilă, nu era nici un pericol de explozie. Astfel, curentul electric era folosit în mod invariabil pentru toate necesităţile vieţii industriale şi ale vieţii domestice, atât în casele din Coal-city, cât şi în galeriile exploatate ale Noii Aberfoyle.

Evenimentele au confirmat previziunile inginerului James Starr cu privire la exploatarea noii mine Aberfoyle. Bogăţia stratelor carbonifere era incalculabilă. Primele au fost atacate de târnăcoapele minerilor în vestul excavaţiei, la un sfert de milă de Coal-city. Oraşul muncitoresc nu se afla deci în centrul exploatării. Lucrările de subteran erau legate de cele de suprafaţă prin puţurile de aerisire şi de extracţie care uneau diversele orizonturi ale minei cu exteriorul. Galeria de coastă în care funcţiona linia ferată cu tracţiune hidraulică servea numai pentru transportul locuitorilor din Coal-city.

Ne amintim de conformaţia stranie a acestei mari caverne unde Simon Ford cu însoţitorii săi se opriseră în timpul primei lor explorări. Acolo, deasupra capetelor lor, se înălţa o boltă de formă ogivală. Stâlpii care o susţineau se pierdeau în bolta de şist la trei sute de picioare, înălţime aproape egală cu Domul Mamutului din grotele de la Kentuky – hală enormă, după cum se ştie, cea mai mare din subsolul american, care poate cuprinde cu uşurinţă cinci mii de persoane. Această parte a Noii Aberfoyle avea aceleaşi proporţii şi era dispusă la fel. Dar, în locul admirabilelor stalactite ale celebrei grote, privirea era atrasă de amplele strate de cărbune care se părea că ţâşnesc din toţi pereţii sub presiunea straturilor de şist. Razele luminoase ale discurilor făceau să strălucească paietele protuberanţelor de lignit. Sub această boltă se întindea un lac comparabil, după dimensiunile sale, cu marea moartă de la Mammouth Caves, un lac adânc în ale cărui ape transparente mişunau peşti fără ochi, şi pe care James Starr îl numi lacul Malcolm.

Aici, în această imensă excavaţie naturală, şi-a clădit Simon Ford noul său cottage, şi nu l-ar fi schimbat nici pentru cel mai frumos hotel de pe Princes-Street din Edinburgh. Locuinţa era situată pe malul lacului şi cele cinci ferestre se deschideau deasupra apelor întunecoase, a căror întindere n-o puteai cuprinde cu ochii.

După două luni, alături de cottage-ul lui Simon Ford se ridica o a doua locuinţă. Aceasta aparţinea lui James Starr. Inginerul se consacrase cu trup şi suflet Noii Aberfoyle. Avu şi el dorinţa de a locui acolo, şi numai când treburile sale îl obligau în mod imperios consimţea să urce la suprafaţă. Aici trăia cu adevărat în mijlocul minerilor săi.

De când se descoperise noul zăcământ, toţi lucrătorii vechii mine lăsaseră în grabă îndeletnicirile agricole pentru a pune din nou mâna pe târnăcop şi pe cleşte. Atraşi de perspectiva de a avea multă vreme de lucru şi de o retribuire bună pe care o permitea prosperitatea exploatării, ei părăsiră solul pentru subsol şi se stabiliră la rândul lor în mină, care, prin dispoziţia sa naturală, se preta la instalarea lor acolo. Casele minerilor, construite din cărămidă, erau amplasate în mod pitoresc, unele pe malul lacului Malcolm, altele sub arcadele bolţilor care păreau făcute pentru a rezista presiunii acoperişului, precum contraforturile unei catedrale.

Minerii care spărgeau roca, şefii de echipă, cărăuşii care transportau cărbunele, lemnarii care construiau armături pentru galerii, cantonierii cărora li se încredinţează repararea liniilor, lucrătorii de la rambleiere, care înlocuiesc cu pietre cărbunele din părţile exploatate, în sfârşit, toţi aceşti meseriaşi care sunt în mod special folosiţi la lucrările de subteran îşi stabiliseră domiciliul în Noua Aberfoyle, şi astfel fondară treptat Coal-city, situat sub partea orientală a lacului Katrine, în nordul comitatului Stirling. Era ca un orăşel flamand, ce se ridicase pe malul lacului Malcolm. O capelă invocând pe Saint Gilles, construită în vârful unei stânci enorme cu baza înfiptă în apele mării subterane, domina ansamblul.

Când burgul subteran era luminat de razele strălucitoare proiectate de discurile electrice suspendate pe stâlpii bolţii sau pe arcadele pronaosurilor, el avea un aspect oarecum fantastic, de un efect straniu, ceea ce justifica recomandările Ghidurilor Murray sau Joanne. De aceea, vizitatorii Noii Aberfoyle erau în permanent în număr mare. Locuitorii Coal-city-ului erau, fără îndoială, mândri de gospodăria lor şi, dealtfel, ca şi Simon Ford, nu-şi părăseau decât foarte rar oraşul minier.

Bătrânul maistru pretindea că acolo, «sus», ploua tot timpul şi, ţinând seama de climatul Regatului Unit, trebuie să spunem că nu era departe de adevăr. Familiile Noii Aberfoyle o duceau bine. După trei ani atinseseră o bunăstare pe care n-ar fi avut-o niciodată la suprafaţa comitatului. Mulţi copii născuţi în perioada reluării lucrărilor nu respiraseră încă aerul din afară. Jack Ryan spunea: «Iată optsprezece luni de când au fost înţărcaţi şi n-au văzut încă lumina zilei».

Jack Ryan a fost unul dintre primii care a răspuns la apelul inginerului. Acest vesel camarad a socotit ca o datorie a sa de a-şi relua vechea meserie. Ferma Melrose şi-a pierdut deci nelipsitul cântăreţ şi povestitorul îndrăgit. Jack Ryan continua însă să cânte, şi ecourile sonore ale Noii Aberfoyle îşi ruinau plămânii lor de piatră pentru a-i răspunde.

Jack Ryan locuia acum în noul cottage al lui Simon Ford. I s-a oferit o cameră pe care el a acceptat-o cu drag, ca un om simplu şi sincer ce era.

Bătrâna Madge îl iubea pentru firea lui bună şi veselă. Ea împărtăşea puţin ideile lui cu privire la fiinţele fantastice care, după părerea lor, umblau cu siguranţă prin mină. Când erau numai ei doi, îşi povesteau legende ce te făceau să te cutremuri, demne să îmbogăţească mitologia hiperboreană.

Jack Ryan deveni astfel bucuria cottage-ului. Era, dealtfel, un băiat bun, un lucrător de nădejde. După numai şase luni de la reluarea lucrărilor, deveni şeful unei brigăzi la lucrările de subteran.

— Iată o treabă bună, domnule Ford! spuse el la câteva zile după ce se instalase în cottage. Aţi găsit un nou strat şi era mai-mai să plătiţi cu viaţa această descoperire. Să ştiţi că nu era prea scump!

— Nu, Jack, am făcut chiar o afacere bună! răspunse bătrânul maistru. Dar nici domnul Starr, nici eu nu vom uita că ţie îţi datorăm viaţa.

— Nu, răspunse Jack Ryan, nu mie, ci fiului dumneavoastră Harry îi datoraţi viaţa, şi asta pentru că a avut bunăvoinţa de a accepta invitaţia mea de a veni la serbarea de la Irvin.

— Şi de a nu se duce, nu-i aşa? interveni Harry strângând mâna camaradului său. Nu, Jack, datorită ţie am fost găsiţi încă vii în mină, ţie care n-ai pierdut nici o zi, nici o oră, deşi abia te refăcuseşi după accidentul suferit!

— Ei bine, nu! răspunse încăpăţânatul Jack. Nu voi lăsa să se spună lucruri care nu corespund adevărului! Eu am încercat doar să aflu unde eşti, Harry, atâta tot. Dar, pentru a spune adevărul adevărat, aş adăuga că fără acel spiriduş de neatins…

— Ah! Iată-ne ajunşi din nou aici! Un spiriduş! spuse Simon Ford.

— Un spiriduş, un brawnie, un fiu de zână, un nepot al Doamnelor de foc, un Urisk, în sfârşit, orice vreţi, repetă Jack Ryan. Ceea ce e sigur, e că fără el nu am fi pătruns niciodată în galeria de unde nu mai puteaţi ieşi!

— Fără îndoială, Jack, rămâne numai de văzut dacă această fiinţă este atât de supranaturală cum vrei tu să crezi, spuse Harry.

— Supranaturală! exclamă Jack Ryan. Dar este tot atât de supranatural să vezi un spiriduş cum aleargă purtând o lanternă, pe care ai vrea să-l prinzi dar îţi scapă ca un silf şi care piere apoi ca o umbră! N-avea grijă, Harry, îl vom revedea într-o bună zi.

— Ei bine, Jack, spuse Simon Ford, spiriduş sau nu, vom căuta să-l regăsim, şi tu ne vei ajuta.

— Vreţi să daţi de belea, domnule Ford? răspunse Jack Ryan.

— Bine, vom vedea, Jack!

E lesne de închipuit cât de cunoscut deveni familiei Ford şi în special lui Harry domeniul Noii Aberfoyle. Acesta cunoştea acum cele mai ascunse întortocheri. Harry putea spune cu precizie cărui punct de la suprafaţă îi corespunde un punct sau altul al minei. El ştia, de pildă, că deasupra unui anumit strat se afla golful Clyde, că dincolo se afla lacul Lomond sau lacul Katrine. Că aceşti stâlpi constituiau un contrafort al munţilor Grampiani, pe care îi sprijineau. Că această boltă servea drept temelie Dumbarton-ului. Că deasupra acestui eleşteu trecea calea ferată de la Balloch. Că aici se termina litoralul scoţian. Că acolo începea marea, al cărei vuiet se auzea destul de clar în timpul furtunilor echinoxului.

Harry ar fi putut fi un minunat leader al catacombelor naturale, şi ceea ce fac ghizii pe culmile înzăpezite ale Alpilor, în plină lumină, el ar fi făcut în mină, în plin întuneric, dar cu o incomparabilă siguranţă instinctuală. Ce mult iubea el noua mină Aberfoyle! De câte ori. cu lampa la cască, nu se aventura el până în adâncurile cele mai profunde! Explora eleşteele cu o barcă pe care o conducea cu îndemânare. Harry se îndeletnicea şi cu vânatul numeroaselor păsări sălbatice care intrau în mină: raţe sălbatice, sitari, ce se hrăneau cu peştii ce mişunau în apele negre. Ochii lui Harry se adaptaseră spaţiilor întunecoase, la fel ca ochii marinarilor cu orizonturile îndepărtate.

Umblând astfel, Harry era atras în mod irezistibil de nădejdea că va regăsi fiinţa misterioasă a cărei intervenţie, la drept vorbind, îl salvase pe el şi pe ai lui de la o moarte sigură. Va reuşi oare? După presimţirile sale era sigur că va izbuti, dar, judecind după insuccesul cercetărilor de până atunci, răspunsul era mai curând că nu. Din ziua descoperirii Noii Aberfoyle, atacurile îndreptate împotriva familiei bătrânului maistru nu se mai repetaseră.

Astfel se petreceau lucrurile în acest domeniu straniu. Nu trebuie să ne închipuim că din clipa în care începuse construirea Coal-city-ului s-ar fi renunţat la orice distracţie în oraşul subteran şi că existenţa sa ar fi fost monotonă. Nici vorbă! Populaţia, având aceleaşi interese, aceleaşi gusturi şi aproape aceleaşi posibilităţi de trai, constituia, la drept vorbind, o mare familie.

Toţi se cunoşteau, se întâlneau zilnic şi nu simţeau nevoia să caute distracţii în afară. Dealtfel, în fiecare duminică făceau plimbări prin mină sau cu barca pe lacuri şi eleştee, şi acestea erau distracţii plăcute. Adesea se auzeau sunetele cimpoiului răsunând pe malul lacului Malcolm. Scoţienii se adunau cu toţii la apelul instrumentului lor naţional, dansau, iar Jack Ryan, în acele zile, îmbrăcat în costumul său de Highlander, era regele petrecerii. După spusele lui Simon Ford, Coal-city putea să rivalizeze cu capitala Scoţiei fără a prezenta dezavantajele acestui oraş expus frigului iernii şi arşiţelor verii, intemperiilor unui climat nefavorabil şi cu atmosfera îmbâcsită de fumul uzinelor, justificând pe deplin porecla de «Bătrâna afumată»13.