XII ISPRĂVILE LUI JACK RYAN

Jack Ryan şi trei dintre prietenii săi, răniţi ca şi el, fură transportaţi într-o cameră la ferma Melrose, unde li se dădură imediat îngrijirile necesare. Cel mai grav rănit era Jack, pentru că, în momentul când, încins cu frânghia, s-a aruncat în mare spre a veni în ajutorul naufragiaţilor, el a fost rostogolit pe stânci de valurile puternice. Puţin a lipsit să nu-şi piardă viaţa. Câteva zile bravul Jack fu nevoit să stea în pat, ceea ce îl făcea să turbeze. El se calmă numai după ce i se permise să cânte după pofta inimii, şi ferma Melrose răsuna de sunetele vesele ale vocii sale. Jack rămase, după această întâmplare, cu un sentiment şi mai puternic de teamă faţă de brawnies şi tot soiul de alţi spiriduşi care se amuză să-i chinuie pe bieţii oameni, şi îi făcea pe aceştia răspunzători de catastrofa vasului Motala. În zadar ar fi încercat cineva să-l încredinţeze că Doamnele de foc nu existau şi că flacăra proiectată brusc dintre ruine se datora unui fenomen fizic. Nici un argument nu-l putea convinge. Prietenii săi erau şi mai încăpăţânaţi în credinţa lor. După părerea lor, una dintre Doamnele de foc atrăsese cu răutate vasul către coastă. Cum s-o pedepseşti? Ca şi cum ai fi vrut să amendezi uraganul! Magistraţii n-aveau decât să organizeze orice urmărire doreau. Poţi aresta o flacără? Sau poţi pune în lanţuri o fiinţă pe care nu o poţi atinge?

Trebuie să spunem că, din păcate, cercetările întreprinse ulterior păreau a da dreptate, cel puţin în aparenţă, acestui mod superstiţios de a explica lucrurile. Magistratul însărcinat cu anchetarea cauzelor naufragiului vasului Motala luă interogatoriu tuturor martorilor catastrofei. Toţi răspundeau că naufragiul se datora apariţiei supranaturale a Doamnei de foc printre ruinele castelului Dundonald.

E de la sine înţeles că justiţia nu putea lua în seamă asemenea mărturii. Că un fenomen fizic s-ar fi produs în aceste ruine nu constituia nici un dubiu, dar dacă acesta se datora unui accident sau unei fapte duşmănoase, iată ce trebuia să stabilească magistratul. Să nu ne mire cuvântul «duşmănos». Nu trebuie să pătrundem prea adânc în istoria navigaţiei acestui litoral pentru a-i găsi justificarea. Mulţi jefuitori de nave de pe litoralul breton s-au îndeletnicit cu atragerea navelor spre coastă, pentru ca după naufragiu să-şi împartă rămăşiţele. Uneori foloseau în timpul nopţilor întunecoase, focuri alimentate cu arbori răşinoşi, care îndreptau navele spre locuri de unde nu mai puteau ieşi. Alteori legau o torţă de coarnele unui taur pe care îl lăsau să alerge după bunul său plac. Echipajul vasului, indus în eroare, greşea drumul. Rezultatul era un naufragiu inevitabil, de care jefuitorii profitau.

Intervenţia justiţiei şi aplicarea de pedepse severe au stârpit aceste practici barbare.

Se putea prea bine ca o mână criminală să fi reluat, în cazul de faţă, vechile tradiţii ale jefuitorilor de nave.

Aşa gândeau poliţiştii, spre deosebire de Jack Ryan şi prietenii săi. Când aceştia auziră vorbindu-se despre anchetă, se împărţiră în două tabere.

Unii se mulţumeau să ridice din umeri, alţii, mai fricoşi, declarau că aceasta înseamnă provocarea fiinţelor supranaturale, care vor pricinui noi catastrofe.

Totuşi, ancheta fu făcută cu multă grijă.

Poliţiştii se deplasară la ruinele castelului Dundonald şi procedară la o cercetare foarte amănunţită. Examinară mai întâi solul, pentru a constata dacă există urme de paşi ce puteau fi atribuiţi altor picioare decât ale spiriduşilor. Nu exista nici o urmă recentă sau mai veche, deşi solul umed din cauza ploilor din ajun ar fi păstrat o amprentă cât de mică.

«Paşi de brawnies! exclamă Jack Ryan când află despre insuccesul cercetătorilor. E ca şi cum ai vrea să cauţi urmele unui licurici pe apa unei bălţi!»

Deci prima parte a anchetei nu dădu nici un rezultat. Nu era de aşteptat ca a doua să aducă mai mult. Era necesar să se stabilească cum a putut fi aprins focul în vârful vechiului turn, cu ce era întreţinută arderea şi ce reziduuri au rămas în urma arderii. La primul punct – nimic, nici resturi de chibrituri sau bucăţi de hârtie care ar fi servit la aprinderea focului. La al doilea punct – de asemenea nimic. Nu s-au găsit nici ierburi uscate, nici bucăţi de lemn cu care acest foc intens ar fi trebuit să fie întreţinut în timpul nopţii. Al treilea punct a rămas de asemenea neelucidat. Nici urmă de cenuşă sau alt reziduu al unui combustibil oarecare nu a permis precizarea locului unde a fost stabilită vatra focului. Nu exista nici un petic înnegrit, nici pe pământ, nici pe stâncă. Să tragi concluzia că sursa de foc a fost ţinută în mâna unui răufăcător? De necrezut, deoarece, după spusele martorilor, flacăra avea dimensiuni gigantice, astfel că echipajul l-a putut zări de la câteva mile din largul mării, cu toată ceaţa existentă.

«Bineînţeles! exclamă Jack Ryan. Doamna de foc nu are nevoie de chibrituri. Ea suflă şi asta e destul pentru a aprinde aerul în jurul său, iar focul ei nu lasă niciodată cenuşă!»

Eşecul anchetei magistraţilor dădu naştere unei noi legende care se adăuga la atâtea altele. Legenda aceasta avea să perpetueze amintirea catastrofei vasului Motala şi să confirme indiscutabil apariţia Doamnelor de foc.

Un tânăr atât de viteaz şi atât de viguros ca Jack Ryan nu putea însă rămâne mult timp ţintuit la pat.

Faptul că avea piciorul rănit şi câteva luxaţii n-aveau să-l ţină culcat mai mult decât se cuvenea. El n-avea timp să fie bolnav. Aşa erau oamenii din acele regiuni salubre ale Lowland-ului. Aşadar, Jack Ryan se însănătoşi repede şi, de îndată ce fu pe picioare, înainte de a-şi relua lucrul la ferma Melrose, voi să-şi pună în aplicare planul de a face o vizită prietenului său Harry Ford, pentru a afla de ce a lipsit de la serbarea clanului de la Irvin.

Din partea unui om ca Harry, care nu promitea niciodată fără a se ţine de cuvânt, această absenţă nu era explicabilă. Părea de asemeni de necrezut ca fiul bătrânului maistru să nu fi aflat şi el despre catastrofa vasului Motala, publicată în toate ziarele în mod amănunţit. Trebuie să fi aflat şi despre participarea lui Jack la salvarea echipajului, şi prin ce pericole trecuse. Cum se putea ca Harry să fie atât de indiferent şi să nu vină la el la fermă, să-i strângă mâna? Dacă Harry n-a venit, însemna că n-a putut veni.

Jack Ryan ar fi fost gata să nege mai curând existenţa Doamnelor de foc decât să creadă în indiferenţa lui Harry faţă de el. Deci, două zile după catastrofă, el plecă voios de la fermă. Voinic cum era, nici nu se mai resimţea de pe urma rănilor ce le suferise. Un cântec vesel ieşea din pieptul său stârnind ecoul falezei, în timp ce se îndrepta spre staţiunea de cale ferată care, prin Glasgow, duce la Stirling şi la Callander. Aici, în timp ce aştepta sosirea trenului, privirea îi fu atrasă de nişte afişe cu următorul conţinut, care acopereau peretele:

La patru decembrie, inginerul James Starr din Edinburgh s-a îmbarcat la Granton-pier pe vasul Prinţul de Galles. El a coborât în aceeaşi zi la Stirling. De atunci nu se mai ştie nimic despre el.

Rugăm a se adresa orice informaţie cu privire la James Starr preşedintelui societăţii Royal Institution la Edinburgh.

Jack Ryan citi de două ori afişul, rămânând foarte mirat.

«Domnul Starr! exclamă el. Dar chiar la patru decembrie l-am întâlnit împreună cu Harry, pe scările puţului Yarow! Au trecut zece zile de atunci! În tot acest timp nu a reapărut? Să fie aceasta explicaţia absenţei prietenului meu la serbarea de la Irvin?»

Fără a mai pierde vremea pentru a-l informa în scris pe preşedintele societăţii Royal Institution despre cele ce ştia în legătură cu James Starr, bravul Jack sări în tren, hotărât să se ducă mai întâi la puţul Yarow. Va pătrunde, îşi spuse el, dacă va fi necesar, până la capătul minei Dochart pentru a-i găsi pe Harry şi pe inginerul James Starr. Trei ore mai târziu coborî la gara din Callander şi se îndreptă cât putu mai repede spre puţul Yarow.

«De ce n-au reapărut? îşi spunea el. Vreun obstacol să-i fi împiedicat? Vreo treabă importantă îi reţine încă în fundul minei? Aflu eu!» Lungind pasul, Jack ajunse în mai puţin de o oră la puţul Yarow. În exterior, nici o schimbare. Aceeaşi tăcere în preajma minei. Nici o fiinţă vie în acest deşert. Jack Ryan intră în şopronul deteriorat care acoperea gura puţului. Pătrunse cu privirea abisul, nu văzu nimic. Ascultă, nu auzi nimic.

«Şi lampa mea! De ce nu e la locul ei?» Lampa de care se servea Jack când vizita mina era de obicei pusă într-un colţ, aproape de platforma scării superioare. Lampa dispăruse.

«Iată o primă complicaţie», gândi Jack Ryan cuprins de îngrijorare. Apoi, fără a sta la îndoială, aşa superstiţios cum era, spuse: «Mă voi duce chiar de va fi mai întuneric în mină decât în străfundurile iadului!»

Începu să coboare lungul şir de scări care se înfundau în puţul întunecos. Jack pesemne că nu-şi pierduse vechile sale obiceiuri de miner şi cunoştea bine mina Dochart pentru a se expune astfel. Totuşi el cobora cu prudenţă încercând cu piciorul fiecare treaptă, ştiind că unele erau putrezite. Un singur pas greşit şi ar fi căzut, strivindu-se, într-un abis de o mie cinci sute de picioare. El număra fiecare platformă pe care o părăsea în mod succesiv pentru a ajunge la un orizont inferior. Jack ştia că nu va atinge fundul puţului decât după a treizecea scară. Odată ajuns acolo, va găsi cu uşurinţă cottage-ul care se afla, după cum ştim, la extremitatea galeriei principale. Jack Ryan ajunse astfel la a douăzeci şi şasea platformă, deci îl mai despărţeau de sol încă vreo două sute de picioare. În acest loc, coborî piciorul pentru a dibui prima treaptă a celei de a douăzeci şi şaptea scări. Piciorul său se legănă în gol; nu găsi nici un punct de sprijin. Jack Ryan îngenunche pe platformă vrând să apuce cu mâna capul scării, dar în zadar! Era evident că a douăzeci şi şaptea scară nu se mai afla la locul ei, deci cineva o luase de acolo.

«Duhul rău Nick va fi trecut pe aici» gândi el, cuprins de o oarecare teamă. În picioare, cu braţele încrucişate, căutând să pătrundă întunericul, Jack Ryan aştepta. Gândea că, de vreme ce el nu poate coborî, nici locuitorii minei n-au putut urca. Nu mai exista nici o altă comunicare între solul comitatului şi adâncimile minei. Dacă scările inferioare ale puţului Yarow au fost ridicate de la ultima sa vizită la cottage, ce va fi devenit Simon Ford, soţia, fiul său şi inginerul? Absenţa prelungită a lui James Starr dovedea că acesta nu părăsise mina din ziua în care Jack Ryan s-a întâlnit cu el în puţul Yarow. Cum s-au aprovizionat ei în acest timp? Nu cumva au fost lipsiţi de alimente aceşti nenorociţi întemniţaţi la o mie cinci sute de picioare sub pământ? Toate aceste gânduri treceau prin mintea lui Jack. Văzu că de unul singur nu va putea ajunge la cottage. Că toate acestea erau opera unor răufăcători, nu mai era nici o îndoială. În orice caz, oamenii legii vor aviza, dar ei trebuiau anunţaţi cât mai urgent.

Jack Ryan se aplecă deasupra hăului şi strigă din toate puterile: «Harry! Harry!» Ecoul repetă de câteva ori numele lui Harry, apoi se stinse în adâncimea puţului Yarrow.

Jack urcă repede scările superioare, ajunse din nou la lumină şi, fără a pierde nici un minut, alergă direct la gara din Callander. După câteva clipe se urcă în expresul de Edinburgh şi la ora trei după-masă se prezentă lordului magistrat al capitalei. Declaraţia sa fu luată imediat în consideraţie. Detaliile precise făceau să nu existe îndoială asupra veridicităţii ei.

Sir Elphiston, preşedintele societăţii Royal Institution, care era nu numai coleg, ci şi prieten intim cu James Starr, fu imediat avertizat. El ceru să i se încredinţeze cercetările care aveau să fie întreprinse imediat la mina Dochart. I se puseră la dispoziţie mai mulţi agenţi echipaţi cu lămpi, târnăcoape, scări din frânghie şi, bineînţeles, alimente şi medicamente. Conduşi de Jack Ryan, luară cu toţii drumul spre minele de la Aberfoyle.

În aceeaşi seară, Sir Elphiston, Jack Ryan şi agenţii ajunseră la gura puţului Yarow şi coborâră până la a douăzeci şi şaptea platformă, pe care se oprise Jack câteva ore mai devreme. Lămpile legate la capătul unor frânghii lungi fură coborâte în profunzimile puţului şi se putu constata că ultimele patru scări dispăruseră. Nu exista nici o îndoială că legătura dintre interior şi exterior fusese întreruptă intenţionat.

— Ce mai aşteptăm, domnule? întrebă nerăbdătorul Jack Ryan.

— Aşteptăm să fie urcate din nou lămpile, băiatul meu, răspunse Sir Elphiston, apoi vom coborî până la solul ultimei galerii şi tu ne vei conduce…

— La cottage, exclamă Jack Ryan, şi, dacă va fi nevoie, până în străfundul minei!

De îndată ce lămpile fură urcate, agenţii fixară scările de frânghie la platformă şi le desfăşurară în puţ. Platformele inferioare mai existau şi se putea coborî de la una la alta. Coborâşul fu destul de anevoios. Jack Ryan fu primul care se agăţă de aceste scări oscilante şi primul care atinse solul minei. El fu urmat de Sir Elphiston şi de ceilalţi. Rondul pe care îl forma puţul Yarow era pustiu. Spre marea lui surprindere, Sir W. Elphiston îl auzi pe Jack Ryan exclamând:

— Priviţi! Bucăţi din scări pe jumătate arse!

— Arse! repetă Sir W. Elphiston. Într-adevăr, iată cenuşa, care s-a răcit de mult.

— Domnule, întrebă Jack Ryan, credeţi că inginerul James Starr ar fi avut vreun interes să ardă scările şi să întrerupă comunicaţia cu exteriorul?

— Nu, răspunse Sir W. Elphiston gânditor. Hai să mergem la cottage, băiatule! Acolo vom afla adevărul.

Jack dădu din cap ca un om neconvins, dar luă lampa din mâna unui agent şi înaintă cu paşi repezi prin galeria principală a minei Dochart, urmat de ceilalţi. După un sfert de oră Sir W. Elphiston şi însoţitorii săi ajunseră la excavaţia în fundul căreia era clădit cottage-ul lui Simon Ford. Nu se zărea nici o lumină la ferestre. Jack Ryan împinse repede uşa. Cottage-ul era pustiu. Vizitară odăile cufundate în întuneric. Nici o urmă de violenţă. Totul era în ordine, ca şi cum Madge ar fi fost încă acolo. Rezerva de alimente, abundentă, putea asigura pentru câteva zile existenţa familiei Ford. Absenţa locuitorilor cottage-ului era inexplicabilă. Se putea oare preciza în ce zi părăsiseră cottage-ul? Da, pentru că în acest mediu, unde nu exista zi şi noapte, Madge avea obiceiul de a însemna cu o cruce fiecare dată din calendarul său care era atârnat pe un perete al sălii. Ultima cruce fusese pusă în dreptul datei de şase decembrie, deci după o zi de la sosirea lui James Starr, după cum afirmase Jack Ryan. Era evident că din şase decembrie, deci de zece zile, Simon Ford, soţia şi fiul său, precum şi oaspetele lor plecaseră de la cottage. O nouă explorare a minei, întreprinsă de inginer, putea oare să justifice o absenţă atât de îndelungată?

«Evident că nu», gândea Sir W. Elphiston. După inspectarea minuţioasă a cottage-ului, el era încă foarte nedecis asupra celor ce urma să întreprindă. Întunericul era profund. Lămpile legănate de mâinile agenţilor luminau slab în bezna de nepătruns. Deodată Jack strigă:

— Acolo, acolo! spuse el. Degetul său indică o lumină strălucitoare care se mişca în obscuritatea îndepărtată a galeriei.

— Prieteni, fuga după această lumină! spuse Sir W. Elphiston.

— E un foc de spiriduşi, strigă Jack. La ce bun? Nu-l vom ajunge niciodată!

Preşedintele societăţii Royal Institution şi oamenii săi, nereceptivi la superstiţii, se avântară în direcţia indicată de lumina mişcătoare. Înfrânându-şi teama, Jack nu rămase nici el în urmă. Începu o urmărire lungă şi obositoare. Lanterna părea a fi purtată de o fiinţă de statură mică, dar foarte sprintenă. În fiecare clipă această fiinţă dispărea în dosul unui rambleu oarecare, apoi reapărea în fundul unei galerii transversale. Cotituri rapide o făceau iarăşi nevăzută. Părea definitiv dispărută pentru ca din nou lumina lanternei sale să apară strălucitoare. Erau departe de a o ajunge şi Jack continua să creadă, pe drept, că nu vor reuşi niciodată. După o oră de urmărire inutilă ei se aflau în porţiunea de sud-vest a minei Dochart. În momentul când, oarecum descurajaţi, se întrebau şi ei dacă n-au de-a face, într-adevăr, cu vreun spiriduş de neatins, distanţa dintre spiriduş şi urmăritorii săi începu să se micşoreze – fie că fiinţa ce fugea obosise, fie că voia să-i atragă pe Sir W. Elphiston şi pe însoţitorii săi acolo unde fuseseră atraşi locuitorii cottage-ului. Era greu de răspuns. Văzând că distanţa se micşorează şi mai mult, urmăritorii îşi dublară eforturile. Lumina, care tot timpul se afla la o depărtare de două sute de paşi, era acum la mai puţin de cincizeci şi distanţa se micşora în continuare. Purtătorul lanternei deveni mai vizibil. Uneori, când întorcea capul, se putea distinge profilul unei figuri omeneşti. Doar dacă nu cumva un spiriduş o fi luat această înfăţişare. Jack Ryan trebui să admită că nu era vorba de o făptură supraomenească.

— Grăbiţi-vă, prieteni! strigă el iuţind pasul. Oboseşte! Îl vom ajunge curând şi dacă vorbeşte tot atât de bine cum aleargă, ne va putea spune multe!

Totuşi urmărirea deveni mai dificilă. Aproape de capătul minei, nişte galerii înguste se încrucişau ca aleile unui labirint, unde purtătorul lanternei putea să scape agenţilor. Era destul să stingă lanterna şi să se arunce într-o parte, într-un refugiu întunecos.

«De fapt, gândea Sir W. Elphiston, dacă vrea să ne scape, de ce n-o face?» Acea fiinţă insesizabilă n-o făcuse până atunci, dar, în momentul când acest gând străbătea mintea domnului Elphiston, lumina dispăru brusc, iar urmăritorii, continuând cursa lor, ajunseră aproape imediat în faţa unei deschizături înguste între rocile de şist, la capătul unui coridor îngust. Într-o clipă, Sir W. Elphiston, Jack Ryan şi însoţitorii lor măriră lumina lămpilor şi se avântară prin orificiul care se deschidea în faţa lor. Nu făcură nici o sută de paşi într-o galerie nouă, mai largă şi mai înaltă, şi se opriră brusc.

Acolo, lângă zid, patru corpuri zăceau întinse pe sol – poate patru cadavre.

— James Starr! spuse Sir W. Elphiston.

— Harry! Harry! strigă Jack, repezindu-se asupra corpului prietenului său. Într-adevăr, acolo se aflau Madge, inginerul, Simon Ford şi Harry întinşi pe pământ, fără cunoştinţă.

Deodată unul din corpuri se mişcă şi se auzi vocea slabă a bătrânei Madge murmurând:

— Mai întâi pe ei, pe ei!

Sir W. Elphiston, Jack Ryan şi agenţii încercară să-i reanimeze pe toţi, dându-le să înghită câteva picături din întăritoarele aduse. Reuşiră aproape imediat. Aceşti nenorociţi, sechestraţi de zece zile în Noua Aberfoyle, erau sleiţi de foame.

Şi dacă n-au murit în această lungă întemniţare, aşa cum îi spuse James Starr lui Sir W. Elphiston, aceasta se datora faptului că de trei ori au găsit alături de ei o pâine şi un vas cu apă. Fără îndoială că fiinţa care i-a ajutat şi care le-a salvat viaţa n-a putut face mai mult…

Sir Elphiston se întreba dacă nu cumva era fapta acelui spiriduş de neatins, care i-a atras tocmai la locul unde se aflau James Starr şi familia Ford. Oricum ar fi fost, inginerul, Madge, Simon Ford şi Harry erau salvaţi. Ei fură conduşi la cottage, trecând prin aceeaşi strâmtă deschizătură pe care spiriduşul se pare că a vrut s-o arate lui Sir W. Elphiston. Dacă James Starr şi tovarăşii săi n-au putut găsi orificiul galeriei făcut cu ajutorul dinamitei, aceasta se datora faptului că el fusese astupat cu bucăţi de rocă suprapuse, iar întunericul i-a împiedicat să-l vadă şi să deplaseze roca. Astfel, în timp ce ei explorau cripta vastă, o mână duşmănoasă închidea orice comunicare între Noua şi Vechea Aberfoyle.