XIV SUSPENDAT DE UN FIR

În aceste condiţii, cu dorinţele cele mai dragi satisfăcute, familia lui Simon Ford era fericită. Se observa totuşi că Harry, cu firea sa tăcută, era din ce în ce mai «închis în sine», cum spunea Madge. Nici Jack Ryan, în ciuda bunei sale dispoziţii, atât de molipsitoare, nu reuşea să-l «deschidă».

Într-o duminică, era prin luna iunie, cei doi prieteni se plimbau pe malul lacului Malcolm. Coal-city se odihnea. În exterior era furtună. Ploi violente scoteau din pământ aburi calzi, înăbuşitori. Nu se putea respira la suprafaţa comitatului. La Coal-city, dimpotrivă, domnea o linişte absolută, temperatura era plăcută, nici ploaie, nici vânt. Nu pătrundea nimic din lupta elementelor naturii de afară. Astfel că mai mulţi locuitori din Stirling şi din împrejurimi veneau să găsească puţină răcoare în profunzimile minei.

Discurile electrice radiau o lumină pe care ar fi invidiat-o soarele britanic, mai înceţoşat decât se cuvenea unui soare de duminică.

Jack căuta să atragă atenţia lui Harry asupra vizitatorilor zgomotoşi; acesta însă aproape că nici nu asculta cuvintele lui.

— Priveşte, Harry, spunea Jack, cum se îngrămădesc să vină să ne vadă! Hai, prietene! Alungă-ţi gândurile triste şi vino să-i primim cum se cuvine. Ai să-i faci să creadă pe aceşti oameni de deasupra că soarta lor e de invidiat!

— Jack, îi răspunse Harry, dă-mi pace! Tu eşti vesel pentru amândoi şi asta e destul.

— Să mă ia bătrânul Nick, ripostă Jack Ryan, dacă melancolia ta nu mă cuprinde şi pe mine! Ochii mi se întristează, buzele mi se strâng şi râsul mi se opreşte în gât, uit până şi cântecele mele. Harry, spune-mi ce ai?

— Ştii bine, Jack.

— Tot gândul acela?

— Da!

— Ah, bietul meu Harry! spuse Jack Ryan ridicând din umeri. Dacă ai pune ca mine totul pe seama spiriduşilor din mină, te-ai linişti!

— Ştii prea bine, Jack, că spiriduşii nu există decât în închipuirea ta şi că de la reluarea lucrărilor nimeni n-a zărit vreunul în Noua Aberfoyle.

— Bine, Harry, dar dacă brawnies nu se arată, apoi nici cei cărora le atribui toate acele întâmplări extraordinare nu se arată nici ei.

— Am să-i găsesc eu, Jack!

— Of! Harry! Harry! Spiritele Noii Aberfoyle nu sunt uşor de găsit!

— Le voi găsi eu aşa-zisele tale spirite! răspunse Harry cu accentul celei mai ferme convingeri.

— Deci vrei să pedepseşti?

— Să pedepsesc şi să răsplătesc, Jack. Dacă o mână ne-a întemniţat în această galerie, nu pot uita că o altă mână ne-a salvat viaţa. Nu, asta nu pot uita!

— Ei, Harry! răspunse Jack Ryan. Eşti sigur că aceste două mâini nu aparţin aceluiaşi trup?

— Cum, Jack? De unde-ţi vine un asemenea gând?

— Drace! Ştii, Harry, fiinţele care trăiesc în abisuri nu sunt făcute ca noi.

— Ba sunt ca noi, Jack!

— Nu, Harry… nu… Dealtfel, nu-ţi închipui că vreun nebun oarecare a reuşit să pătrundă…

— Un nebun?! răspunse Harry. Un nebun care să aibă o asemenea continuitate de idei? Un nebun, acest răufăcător care din ziua în care a distrus scările din puţul Yarow n-a încetat să ne facă rău?

— Dar acum nu mai face nimeni nimic, Harry, de trei ani nici un act duşmănos n-a fost comis împotriva ta sau a familiei tale.

— N-are importanţă, Jack, răspunse Harry. Am presimţirea că această fiinţă duşmănoasă, oricine ar fi, n-a renunţat la planurile sale. N-aş putea să-ţi spun pe ce mă bazez când susţin asta. Totuşi, Jack, în interesul noii exploatări, vreau să ştiu cine e acest duşman şi de unde vine.

— În interesul noii exploatări? întrebă Jack Ryan destul de mirat.

— Da, Jack, reluă Harry, nu ştiu dacă nu exagerez, dar în toate acestea eu văd urmărirea unui interes contrariu intereselor noastre. M-am gândit mereu şi nu cred că mă înşel. Aminteşte-ţi seria de fapte inexplicabile ce se înlănţuie în mod logic. Scrisoarea anonimă care contrazicea pe aceea a tatălui meu. Aceasta dovedeşte că persoana respectivă cunoştea proiectele noastre şi voia să ne împiedice să le realizăm. Domnul Starr vine să ne viziteze la mina Dochart, iar în drum spre cottage un bolovan e aruncat peste noi, gata să ne ucidă. Urmează distrugerea scărilor şi prin aceasta suspendarea oricărei comunicaţii dintre puţul Yarow şi exterior. În timpul explorărilor pentru a ne convinge de existenţa noului zăcământ, fisurile şistului sunt astupate ca să împiedice emanarea grizului şi să ne inducă în eroare. Totuşi, experienţa continuă şi stratul este descoperit. În drum spre cottage se produce acel curent puternic de aer, lampa îmi scapă din mână şi se sparge. Rămânem în întuneric. Reuşim să înaintăm prin galeria întunecoasă, dar nu mai găsim orificiul, care între timp fusese astupat. Rămânem sechestraţi. Ei bine, Jack, în toate acestea nu vezi o gândire criminală? Da! Până acum, o fiinţă, pe care n-am putut pune mâna, dar nu o făptură supranaturală aşa cum te încăpăţânezi tu să crezi, stă ascunsă în mină. Mânată de un interes pe care nu-l înţeleg, ea căuta să ne împiedice să pătrundem în noua mină. Dar era acolo. Presimt că se mai află încă şi acum, şi cine ştie ce lovitură pregăteşte! Ei bine, Jack, chiar cu riscul vieţii mele, o voi descoperi!

Harry vorbise atât de convingător, încât îl impresionă profund pe prietenul său care simţea că acesta avea dreptate, cel puţin pentru trecut. Dacă toate acestea aveau o cauză naturală sau supranaturală, rămânea de văzut. Jack nu renunţa totuşi la felul său de a interpreta evenimentele, dar, încredinţat că Harry nu va admite niciodată ideea sa cu privire la intervenţia unui element fantastic, el insistă asupra incidentului care contrazicea sentimentul de duşmănie faţă de familia Ford.

— Bine, Harry, spuse el, trebuie să-ţi dau dreptate din anumite puncte de vedere, dar nu te gândeşti şi tu că vreun spiriduş binefăcător, aducându-vă pâine şi apă, v-a putut salva de…?

— Jack, răspunse Harry întrerupându-l, fiinţa salvatoare pe care vrei s-o transformi într-una supranaturală există şi ea în mină, ca şi răufăcătorul despre care am vorbit, şi am să-i caut pe amândoi până în cele mai îndepărtate profunzimi ale subteranului.

— Ai vreun indiciu care te poate călăuzi în cercetările tale?

— Poate, răspunse Harry. Ascultă-mă: la cinci mile spre vest de Aberfoyle, sub porţiunea care susţine lacul Lomond, există un puţ natural care se înfundă perpendicular până în adâncurile zăcământului. Acum opt zile voiam să sondez adâncimea puţului. În timp ce sonda mea cobora iar eu eram aplecat deasupra gurii puţului, mi s-a părut că aerul era agitat în interior ca de nişte puternice bătăi de aripi.

— Poate că era vreo pasăre rătăcită în galeriile inferioare ale minei, răspunse Jack.

— Asta nu e tot, Jack, reluă Harry. Astăzi de dimineaţă, m-am dus din nou la acest puţ şi, trăgând cu urechea, mi s-a părut că aud nişte gemete…

— Gemete! exclamă Jack. Ţi s-a părut, Harry. Poate că a fost un curent de aer… dacă nu cumva vreun spiriduş…

— Mâine, reluă Harry, voi şti despre ce e vorba.

— Mâine? răspunse Jack privindu-şi prietenul.

— Da, mâine voi coborî în acest abis.

— Harry, asta înseamnă să-l superi pe Dumnezeu!

— Nu, Jack, pentru că voi implora ajutorul său pentru a coborî. Mâine vom merge amândoi la puţ, cu câţiva dintre prietenii noştri. O frânghie lungă cu care mă voi încinge vă va permite să mă coborâţi şi, la un semn al meu, mă veţi ridica. Mă pot bizui pe tine, Jack?

— Harry, spuse Jack Ryan dând din cap, voi face ceea ce îmi ceri, şi totuşi îţi repet că greşeşti.

— Mai bine să greşesc făcând ceva, decât să mă căiesc că n-am făcut! spuse Harry cu un glas hotărât. Deci, mâine dimineaţă la ora şase, şi nici un cuvânt! La revedere, Jack!

Pentru a nu mai continua o discuţie în care Jack Ryan ar fi încercat să combată proiectele sale, Harry îl părăsi brusc şi se întoarse la cottage.

Trebuie totuşi să spunem că temerile lui Jack nu erau exagerate. Dacă un duşman personal îl ameninţa pe Harry, dacă se găsea în profunzimea acelui puţ unde tânărul miner se ducea să-l caute, Harry se expunea unui real pericol. Totuşi, ce dovadă avea pentru a admite că va fi aşa?

«La urma urmei, îşi zicea Jack, de ce să se obosească atâta pentru a explica o serie de fapte care se explică atât de lesne, admiţând intervenţia supranaturală a geniilor din mină?»

A doua zi la ora şase, Jack Ryan şi încă trei mineri din brigada sa soseau împreună cu Harry la gura puţului suspect. Harry nu-i anunţase nici pe James Starr, nici pe bătrânul maistru de cele ce voia să întreprindă. Jack Ryan fu la fel de discret şi nu spuse nimic. Minerii care îi văzură plecând credeau că e vorba de o simplă explorare a zăcământului pe linie verticală.

Harry luă cu el o frânghie lungă de două sute de picioare, nu prea groasă, dar suficient de rezistentă. Deoarece nu trebuia nici să coboare, nici să urce ajutându-se de forţa mâinilor, era de ajuns ca frânghia să fie destul de tare ca să-i suporte greutatea corpului. Însoţitorilor săi le revenea să-l ajute să alunece în abis şi apoi să-l readucă la suprafaţă. O scuturătură imprimată frânghiei va servi drept semnal între el şi camarazii săi. Puţul era destul de larg, având la intrare un diametru de douăsprezece picioare. O traversă fu aşezată de-a curmezişul, ca un pod peste gura puţului, astfel că frânghia, alunecând la suprafaţa ei, se menţinea în axa puţului, precauţiune indispensabilă pentru a-l feri pe Harry de a se lovi de pereţii laterali în timpul coborârii.

Harry era gata.

Jack îl întrebă încă o dată, în şoaptă:

— Îţi menţii hotărârea de a explora acest abis?

— Da, Jack, răspunse Harry.

Frânghia fu bine legată de mijlocul şi de subţiorile lui Harry, pentru ca trupul lui să nu basculeze. Avea mâinile libere. De centură îi atârna o lampă de siguranţă, iar la şold purta un cuţit mare scoţian, băgat într-o teacă de piele.

Harry înaintă până la mijlocul traversei în jurul căreia era petrecută frânghia. Prietenii săi îl ajutară să lunece şi el se afundă încet în abis. Cum frânghia avea o uşoară mişcare de rotaţie, lumina lămpii îi permitea să examineze cu grijă, în mod succesiv, pereţii puţului. Pereţii, din şist de mină, erau foarte netezi, astfel că era imposibil să te caţări pe suprafaţa lor. Harry calculă că viteza sa de coborâre era moderată – de aproximativ un picior pe secundă. Avea posibilitatea să vadă şi să fie gata pentru orice ar fi intervenit.

Timp de două minute, deci până la o adâncime de o sută douăzeci de picioare, coborârea se desfăşură fără nici un incident. Nu exista nici o galerie laterală în pereţii puţului, care încet, încet se îngusta luând forma unei pâlnii.

Harry începu să simtă un aer mai proaspăt care venea de jos şi trase concluzia că extremitatea inferioară a puţului trebuia să aibă o comunicare cu vreun coridor al orizontului inferior al minei. Frânghia continua să lunece. Întunericul era absolut, ca şi tăcerea. Dacă vreo fiinţă vie va fi căutat refugiu în acest abis misterios şi adânc, atunci fie că în acel moment nu era acolo, fie că nici o mişcare nu-i trăda prezenţa.

Pe măsură ce înainta, Harry, devenind tot mai bănuitor, scoase cuţitul din teacă, ţinându-l cu mâna dreaptă. La o adâncime de o sută optzeci de picioare, simţi că atinge talpa puţului. Frânghia nu se mai derula. Harry respiră uşurat. Teama ca în timpul coborârii să nu i se taie frânghia deasupra lui nu se justificase. Dealtfel, nu observase nici o adâncitură în pereţii puţului, care ar fi putut ascunde vreo fiinţă oarecare. Extremitatea inferioară a puţului era foarte îngustă. Harry examină solul la lumina lămpii pe care o detaşase de la centură şi văzu că nu greşise în presupunerile sale. Un coridor îngust se înfunda lateral în stratul inferior al zăcământului. Ca să pătrunzi în el trebuia să te apleci şi să te târăşti în patru labe. El voi să vadă în ce direcţie se ramifica galeria şi dacă nu ajungea la vreun abis. Se culcă pe sol şi începu să se târască. Deodată se lovi de un obstacol. Pipăindu-l, i se păru că e un trup care astupa trecerea. Harry se retrase mai întâi, cu un sentiment puternic de repulsie, apoi reveni. Nu se înşelase: ceea ce îl oprise era într-adevăr un trup omenesc. Puse mâna pe el şi văzu că picioarele şi mâinile erau aproape îngheţate, dar corpul nu era încă rece. Într-o clipă îl trase lângă fundul puţului şi-l examină la lumina lămpii.

«Un copil!» exclamă Harry.

Copilul respira încă, dar răsuflarea era atât de slabă, încât părea gata să se oprească. Fără a pierde nici o clipă, această mică fiinţă trebuia scoasă la suprafaţa puţului, apoi dusă la cottage unde Madge îi va da îngrijirile necesare.

Uitând de orice alte preocupări, Harry îşi legă din nou frânghia de mijloc, prinse lampa de centură şi strângând la piept, cu braţul stâng, copilul, îşi păstră braţul drept liber şi înarmat. Făcu semnul convenit pentru a fi ridicat încet. Frânghia se întinse şi urcuşul începu. Harry privea în jurul său cu o îndoită atenţie. Acum nu era expusă pericolului numai fiinţa sa. Timp de câteva minute totul merse bine, nici un incident nu părea să survină. Deodată lui Harry i se păru că un suflu puternic deplasa aerul din adâncimile puţului. Privi în jos şi zări în penumbră o masă care, ridicându-se încet, îl atinse în treacăt. Era o pasăre enormă a cărei specie nu o putea recunoaşte şi care se ridica dând puternic din aripi.

Monstruosul zburător se opri, plană un moment, apoi se abătu asupra lui Harry cu o înverşunare feroce. Harry nu se putea servi decât de braţul drept pentru a se apăra de loviturile ciocului formidabil al animalului… El se apără deci, protejând în acelaşi timp copilul, cum putea mai bine. Dar pasărea nu ataca copilul, ci pe el. Împiedicat de mişcările de rotaţie ale frânghiei, nu reuşea să-i dea lovitura mortală.

Lupta se prelungea. Harry strigă din toate puterile, sperând că cei de sus îl vor auzi. Aşa se şi întâmplă, deoarece acum frânghia era trasă mai departe. Mai avea de parcurs încă o distanţă de optzeci de picioare. Pasărea îl atacă cu şi mai mare violenţă. Cu o lovitură de cuţit, reuşi să-i rănească o aripă şi pasărea scoase un ţipăt răguşit dispărând în profunzimea puţului. Dar, nenorocire! Lovind pasărea cu cuţitul, Harry atinsese şi frânghia, tăind una din împletituri. I se făcu părul măciucă. Frânghia ceda puţin câte puţin, la peste o sută de picioare deasupra abisului!… Harry scoase un nou strigăt de desperare. O a doua împletitură se rupse sub greutatea dublă pe care o suporta frânghia pe jumătate tăiată. Harry aruncă cuţitul şi cu o sforţare supraomenească reuşi să apuce capătul de sus, în momentul când frânghia era gata să se rupă deasupra tăieturii. Dar deşi încheietura mâinii sale era tare ca fierul, simţea că îi alunecă frânghia printre degetele încleştate. Cu ambele mâini s-ar fi putut apuca mai bine, dar ar fi trebuit să sacrifice copilul şi nici prin gând nu-i trecea să facă asta. În acest timp, Jack Ryan şi însoţitorii săi, alarmaţi de strigătele lui Harry, îl trăgeau şi mai repede. Harry credea că nu va rezista până la gura puţului. Faţa i se injectă, închise ochii un moment aşteptând să se prăbuşească în abis, apoi îi deschise. În clipa când era gata să scape frânghia din mână, care îi alunecase chiar până la capătul rupt, fu apucat de umeri şi depus pe sol împreună cu copilul. Sleit, Harry căzu leşinat în braţele prietenilor săi.

XV NELL LA COTTAGE.

Două ore mai târziu, Harry încă foarte slăbit şi copilul complet istovit erau aduşi la cottage, cu ajutorul lui Jack şi al prietenilor săi. Ei povestiră totul bătrânului maistru, şi Madge dădu imediat îngrijirile necesare bietei făpturi pe care o salvase Harry. Harry credea că scoate din abis un copil… Era o tânără fată, de vreo cincisprezece-şaisprezece ani, cu privirea pierdută, uluită, cu faţa slabă, trasă din cauza suferinţei, cu un ten de blondă, pe care lumina zilei părea că nu-l atinsese niciodată, mică de statură, plăpândă, o fiinţă ciudată şi fermecătoare în acelaşi timp.

Jack Ryan o asemăna, oarecum pe drept, cu un spiriduş, din pricina aspectului ei puţin supranatural. Poate că împrejurările speciale, mediul nefiresc în care această tânără fată trăise probabil până atunci făceau ca ea să pară că aparţine numai pe jumătate speciei umane. Fizionomia sa era stranie, ochii săi, pe care lumina strălucitoare a lămpilor de la cottage părea să-i obosească, priveau nedumeriţi, ca şi cum totul ar fi fost nou pentru ea. Bătrâna scoţiană se adresă prima acestei făpturi neobişnuite, culcată în patul ei şi care revenea încet la viaţă, parcă trezindu-se dintr-un somn adânc.

— Cum te cheamă? o întrebă ea.

— Nell, răspunse fata.

— Te doare ceva, Nell? reluă Madge.

— Mi-e foame, răspunse Nell. N-am mai mâncat de… de…

Judecind după puţinele cuvinte rostite de tânăra fată, se vedea că ea nu are obişnuinţa să vorbească. Limba de care se servea era un vechi dialect scoţian, pe care Simon Ford şi ai lui îl foloseau adesea. Căpătând răspunsul lui Nell, Madge îi aduse imediat de-ale mâncării. Nell era moartă de foame. De când se afla oare în fundul acelui puţ? Cine ştie!

— Câte zile ai stat acolo, fata mea? o întrebă Madge.

Nell nu răspunse. Părea că nu înţelesese întrebarea.

— De câte zile? reluă Madge.

— Zile? întrebă Nell, pentru care acest cuvânt părea lipsit de orice semnificaţie. Apoi dădu din cap ca un om care nu înţelege întrebarea.

Madge îi luă mâna şi i-o mângâie, pentru a-i inspira încredere.

— Câţi ani ai, fata mea? o întrebă din nou, privind-o cu ochi blajini.

Acelaşi semn negativ din partea lui Nell.

— Da, da, câţi ani? reluă Madge.

— Ani?… întrebă Nell, pentru care acest cuvânt, ca şi cuvântul «zile», părea la fel de necunoscut.

Simon Ford, Harry, Jack şi ceilalţi o priveau cu un dublu sentiment, de milă şi de simpatie.

Starea acestei biete fiinţe, îmbrăcată cu nişte zdrenţe din pânză grosolană, avea de ce să impresioneze. Harry, mai mult decât ceilalţi, se simţea atras în mod irezistibil de aspectul straniu al Nellei! El se apropie, îi luă mâna pe care Madge o lăsase şi o privi pe Nell drept în ochi. Buzele fetei schiţară un surâs slab.

Harry o întrebă:

— Nell… acolo… în mină… erai singură?

— Singură! Singură! exclamă fata ridicându-se.

Faţa ei exprima spaimă. Ochii ei, care sub privirea tânărului se îmblânziseră, redeveniră sălbatici.

— Singură, singură, repetă ea, recăzând sleită de puteri, pe pernă.

— Biata copilă este încă prea slăbită pentru a răspunde întrebărilor noastre, spuse Madge, culcând-o mai bine pe tânăra fată. Câteva ore de odihnă şi puţină hrană bună îi vor reda puterile. Haideţi, Simon, Harry, şi voi, prieteni, s-o lăsăm să doarmă.

După sfatul lui Madge, Nell fu lăsată singură şi după un minut se asigurară că dormea adânc.

Evenimentul acesta stârni mare zarvă nu numai în mină, ci în întreg comitatul Stirling, şi curând în tot Regatul Unit. Mergea vestea despre Nell ca despre o fiinţă neobişnuită. Dacă o fată ar fi fost găsită închisă în roca de şist, ca una din acele fiinţe antediluviene, pe care o lovitură de târnăcop o eliberează din strânsoarea pietrei, aceasta n-ar fi avut un răsunet mai mare.

Nell deveni, fară să ştie, un subiect la ordinea zilei.

Superstiţioşii găsiră un nou text pentru poveştile lor legendare. Ei erau dispuşi să creadă că Nell era geniul Noii Aberfoyle, şi când Jack Ryan împărtăşi zvonul acesta prietenului său, Harry, pentru a termina discuţia, răspunse: «Fie cum spui tu, Jack, dar, în orice caz, este geniu bun! Este acela care ne-a salvat, care ne-a adus pâine şi apă în timp ce eram întemniţaţi în mină. Nu poate fi altcineva! Cât despre geniul rău, dacă a rămas în mină, va trebui să-l descoperim într-o bună zi!»

Bineînţeles că inginerul James Starr a fost informat imediat de cele întâmplate. A doua zi după venirea ei la cottage, când Nell era odihnită şi cu forţele refăcute, el îi puse cu multă grijă unele întrebări. Îi făcu impresia că fata nu cunoaşte cele mai multe lucruri din viaţă. Era totuşi inteligentă, după cum constatară cei din jurul ei, dar îi lipseau unele noţiuni elementare, între care şi noţiunea de timp. Se vedea că nu fusese obişnuită să împartă timpul în ore sau în zile, şi nici nu cunoştea aceste cuvinte. Ochii ei obişnuiţi cu obscuritatea nu se puteau adapta la lumina strălucitoare a discurilor electrice, în schimb, în întuneric, pupilele i se dilatau şi aveau capacitatea de a vedea în mijlocul celor mai adânci tenebre. Evident, creierul ei nu înregistrase niciodată impresii din lumea exterioară, în faţa ochilor ei nu s-a desfăşurat niciodată altă privelişte decât aceea a minei, iar acea criptă întunecoasă reprezenta pentru ea întregul orizont.

Ştia ea oare, biata copilă, că există un soare şi stele, oraşe şi sate, un întreg univers în care mişună o lume? Acest lucru era îndoielnic deocamdată şi trebuia să aştepţi până când unele cuvinte care îi erau încă necunoscute vor căpăta o semnificaţie precisă în spiritul ei. În ce priveşte problema de a şti dacă Nell trăia singură în profunzimile Noii Aberfoyle, James Starr trebui să renunţe de a o rezolva. Într-adevăr, orice aluzie la acest subiect înspăimânta această fire stranie.

Nell nu voia, sau nu putea să răspundă? Un lucru era clar: exista un secret pe care ea l-ar fi putut dezvălui.

«Vrei să rămâi cu noi? Sau vrei să te întorci acolo unde ai fost?» o întrebase James Starr.

La prima întrebare, tânăra fată exclamase: «Ah! Da!» La a doua, răspunsul fusese doar un strigăt de groază, nimic mai mult.

În faţa acestei tăceri încăpăţânate, James Starr, ca şi Simon şi Harry Ford, fură cuprinşi de un oarecare sentiment de teamă. Ei nu puteau uita faptele inexplicabile care au întovărăşit descoperirea minei. Deşi de trei ani nici un incident nu se produsese, se aşteptau tot timpul la o nouă agresiune din partea duşmanului lor invizibil. Se hotărâră deci să exploreze puţul misterios. De data aceasta porniră bine înarmaţi şi bine întovărăşiţi, dar nu găsiră nici o urmă suspectă. Puţul comunica cu straturile inferioare ale cavernei săpate în zăcământul carbonifer.

James Starr, Simon şi Harry vorbeau adesea despre aceste probleme. Ei gândeau că în cazul când unul sau mai mulţi răufăcători se ascundeau în mină şi pregăteau vreo cursă, poate că Nell le-ar fi putut spune. Dar ea nu vorbea. Cea mai mică aluzie la trecutul tinerei fete îi provoca accese de spaimă şi era mai bine să nu se insiste. Va dezvălui ea singură secretul, cu timpul.

După cincisprezece zile de la venirea ei la cottage, Nell devenise ajutorul cel mai priceput şi de nădejde al bătrânei Madge. Evident, să nu mai părăsească niciodată casa în care a fost primită cu atâta căldură i se părea un lucru firesc, poate chiar nu-şi putea închipui că ar mai putea trăi în altă parte. Familia Ford devenise familia ei şi fără îndoială că în mintea acestor oameni de treabă, din momentul când Nell intrase în casa lor, ea devenise copilul lor adoptiv.

Nell era într-adevăr fermecătoare. Noua sa existenţă o înfrumuseţa. Erau, fără nici o îndoială, primele zile fericite din viaţa ei. Era plină de recunoştinţă pentru cei cărora le datora aceasta. Madge o iubea ca pe o fiică. Bătrânul maistru, la fel. Dealtfel, toţi o îndrăgeau. Prietenul Jack Ryan regreta doar un singur lucru şi anume, că n-a fost el acela care a salvat-o. El venea adesea la cottage. Cânta, şi Nell, care nu auzise niciodată un cântec, găsea că e foarte frumos, dar se vedea bine că preferă cântecelor lui Jack Ryan discuţiile mai serioase cu Harry, care încet, încet o învăţa tot ce nu cunoştea ea din lumea exterioară.

Trebuie să spunem că, din momentul când Nell apăruse sub forma ei naturală, Jack Ryan se văzu obligat să recunoască sincer că superstiţia sa în legătură cu spiriduşii începe să slăbească într-o oarecare măsură. În afară de aceasta, după vreo două luni credulitatea sa primi o nouă lovitură. Într-adevăr, în această perioadă, Harry făcu o descoperire surprinzătoare care explica în parte apariţia Doamnelor de foc în ruinele castelului Dundonald, la Irvin.

Într-o zi, după o îndelungată explorare a părţii de sud a minei, explorare care dură câteva zile prin ultimele galerii ale acelei substructuri enorme, Harry a urcat cu greu o galerie îngustă, scobită într-o despărţitură a rocii de şist. Deodată se trezi, cu mare surprindere, în aer liber. Galeria, după ce urca oblic către suprafaţa solului, ajungea chiar la ruinele castelului Dundonald. Exista deci o comunicare secretă între Noua Aberfoyle şi colina pe care se înălţa vechiul castel. N-ar fi fost posibil să descoperi deschizătura superioară a galeriei din exterior, atât de bine era astupată cu pietre şi frunziş. Aşa se explică de ce magistraţii n-au putut pătrunde în galerie în timpul anchetei. Câteva zile mai târziu, James Starr, condus de Harry, veni şi el să constate dispoziţia naturală a zăcământului carbonifer.

Iată, spuse el, avem acum cu ce să-i convingem pe superstiţioşii minei noastre. Adio, brawnies, adio, spiriduşi şi Doamne de foc!

Nu, nu cred, domnule Starr, răspunse Harry, că e cazul să ne felicităm! înlocuitorii acestora nu sunt mai buni, ba pot fi mai răi, fără doar şi poate!

— Ai dreptate, Harry, reluă inginerul, dar ce să facem? Cu siguranţă că fiinţele acelea, care se ascund în mină, comunică prin această galerie cu suprafaţa solului. Fără îndoială că erau aceia care, în noaptea furtunoasă, au atras, cu torţa în mână, vasul Motala către coastă şi, la fel cu vechii jefuitori de epave, ar fi jefuit rămăşiţele corăbiei dacă Jack Ryan şi prietenii lui n-ar fi fost acolo. În orice caz, în sfârşit, totul se explică. Iată gura vizuinei! Dar cei care locuiau acolo mai locuiesc încă?

— Da, deoarece Nell tremură când îi vorbim despre asta, răspunse cu convingere Harry. Da, de vreme ce Nell nu vrea sau nu îndrăzneşte să vorbească!

Harry avea, desigur, dreptate. Dacă musafirii misterioşi ai minei ar fi murit sau ar fi părăsit-o, de ce s-ar fi temut Nell să vorbească? James Starr ţinea totuşi cu tot dinadinsul să descopere această taină. El presimţea că viitorul noii mine putea depinde de aceasta. Fură luate din nou cele mai severe precauţiuni. Îi preveniră pe magistraţi. Agenţii ocupară în secret ruinele castelului Dundonald. Harry se ascunse şi el câteva nopţi de-a rândul printre mărăcinii care acopereau colina. În zadar! Nu descoperiră nimic. Nici o fiinţă omenească nu se ivi prin deschizătură. Ajunseră curând la concluzia că răufăcătorii au părăsit definitiv Noua Aberfoyle, iar pe Nell o credeau moartă în fundul puţului în care o părăsiseră. Înaintea exploatării, mina le putea oferi un refugiu sigur, la adăpostul oricăror percheziţii. De atunci împrejurările se schimbaseră. Vizuina era greu de ascuns. Se putea nădăjdui că nu mai exista nici un pericol pentru viitor. Totuşi, nici James Starr, nici Harry nu erau complet liniştiţi. Harry repeta adesea: «Nell a fost cu siguranţă amestecată în acest mister. Dacă nu mai are de ce se teme, de ce nu vorbeşte? Nu ne putem îndoi că ea e fericită că se află la noi. Ne iubeşte pe toţi! O adoră pe mama! Dacă nu vrea să vorbească despre trecutul ci, despre ceea ce ne-ar putea linişti cu privire la viitorul nostru, înseamnă că ea cunoaşte un secret groaznic pe care conştiinţa ei o împiedică să ni-l destăinuie şi care o apasă! Poate că ea face acest lucru mai mult în interesul nostru, sau aşa crede ea, şi de aceea refuză în mod inexplicabil să vorbească.»

Pornind de la aceste gânduri, ei conveniră să înlăture din discuţiile lor tot ce i-ar fi putut aminti tinerei fete despre trecutul ei. Într-o zi, totuşi, Harry avu prilejul să-i spună lui Nell ceea ce James Starr, mama, tatăl său şi el însuşi credeau că datorează intervenţiei ei. Era într-o zi de sărbătoare. Nimeni nu lucra, nici la suprafaţa comitatului Stirling, nici în domeniul subteran. Oamenii se plimbau aproape peste tot. Bolţile sonore ale Noii Aberfoyle răsunau de cântece voioase.

Harry şi Nell plecaseră de la cottage şi păşeau agale pe malul stâng al lacului Malcolm. Acolo, lumina proiectoarelor era mai puţin violentă şi fascicolele lor se spărgeau capricios de colţurile vreunei stânci pitoreşti care susţinea domul. Această penumbră convenea mai bine ochilor lui Nell, care se adaptau foarte încet la lumina strălucitoare.

După ce merseră vreo oră, ei se opriră în faţa capelei Saint Gilles, pe o terasă naturală care domina apele lacului.

— Ochii tăi, spuse Harry, încă nu s-au obişnuit cu lumina zilei şi probabil că n-ar putea suporta strălucirea soarelui!

— Nu, fără îndoială, răspunse fata, dacă soarele este aşa cum mi l-ai descris.

— Nell, continuă Harry, prin cuvintele mele nu ţi-am putut da o imagine reală despre splendoarea lui şi despre frumuseţile universului pe care ochii tăi nu le-au văzut niciodată. Dar, spune-mi, se poate oare ca din ziua în care te-ai născut în adâncimile acestei mine să nu fi urcat niciodată la suprafaţa solului?

Niciodată, Harry, răspunse Nell, şi nu cred că o mamă sau un tată să mă fi dus, chiar când eram mică. Mi-ar fi rămas cu siguranţă vreo amintire de afară.

— Te cred, răspunse Harry. Dealtfel, pe timpul acela, Nell, mulţi lucrători nu părăseau mina niciodată. Comunicarea cu exteriorul era anevoioasă şi eu am cunoscut câţiva tineri şi tinere care, la vârsta ta, nu cunoşteau, ca şi tine, nimic din lumea exterioară. Dar acum, calea ferată din tunelul mare ne poate transporta în câteva minute la suprafaţa comitatului. Aş dori foarte mult, Nell, să te aud spunându-mi: «Haide, Harry, ochii mei pot suporta acum lumina zilei şi vreau să văd soarele!»

— îţi voi spune, Harry, îl asigură tânăra fată, sper că în curând voi merge cu tine să admir lumea exterioară, şi totuşi…

— Ce vrei să spui, Nell? întrebă Harry cu vioiciune. Regreţi cumva că ai părăsit abisul acela întunecos în care ai trăit primii ani ai vieţii tale şi de unde te-am scos aproape moartă?

— Nu, Harry, răspunse Nell. Mă gândeam numai că şi întunericul îşi are frumuseţea lui. Dacă ai şti ce pot vedea nişte ochi obişnuiţi cu adâncurile beznei! Vezi umbre care trec şi pe care ai dori să le urmezi în zborul lor! Uneori îţi apar în faţă cercuri ce se întretaie şi din care n-ai vrea să mai ieşi! Există în fundul minei nişte gropi negre, pline de lumini vagi. Apoi se aud zgomote care îţi vorbesc! Vezi tu, Harry, trebuie să fi trăit acolo ca să înţelegi ceea ce simt, ceea ce nu pot exprima!

— Nu-ţi era frică, Nell, când erai singură?

— Harry, spuse fata, tocmai când eram singură nu-mi era frică!

Rostind aceste cuvinte, vocea lui Nell se schimbă uşor. Harry însă crezu că e bine să insiste şi spuse:

— Dar te puteai pierde în galeriile acelea lungi, Nell. Nu-ţi era teamă că te vei rătăci?

— Nu, Harry, eu cunoşteam de mult toate întortocherile Noii Aberfoyle!

— Nu ieşeai niciodată?

— Da, uneori… răspunse ezitând tânăra fată, câteodată veneam până în vechea mină Aberfoyle.

— Cunoşteai deci vechiul cottage?

— Cottage-ul… da… dar pe locuitorii lui numai din depărtare!

— Eram noi, tata, mama, eu! Noi n-am vrut să părăsim niciodată vechea noastră casă.

— Poate ar fi fost mai bine pentru voi!… murmură tânăra fată.

— De ce, Nell? Încăpăţânarea noastră de a nu o părăsi nu ne-a făcut oare să descoperim noul zăcământ? Descoperirea aceasta n-a avut ea urmări fericite pentru o întreagă populaţie care şi-a redobândit bunăstarea prin muncă, şi pentru tine, Nell, care ai fost redată vieţii şi ai găsit oameni care te iubesc?

— Pentru mine! răspunse cu vioiciune Nell. Da! Orice s-ar întâmpla! Pentru ceilalţi… cine ştie…?

— Ce vrei să spui, Nell?

— Nimic… nimic. Dar era mare pericol atunci să intri în noua mină! Da! Mare pericol! Harry! Într-o zi nişte oameni imprudenţi au pătruns în aceste abisuri. Ei s-au dus departe, foarte departe! S-au rătăcit…

— S-au rătăcit? spuse Harry privind-o stăruitor.

— Da, s-au rătăcit, răspunse Nell, a cărei voce tremura. Lampa lor s-a stins! Ei n-au mai putut regăsi drumul…

— Şi acolo, exclamă Harry, întemniţaţi timp de opt zile lungi, erau gata să moară. Şi fără o fiinţă salvatoare care le-a adus în taină puţină hrană, fără o călăuză misterioasă care mai târziu a condus până la ei pe eliberatorii lor, n-ar mai fi ieşit niciodată din acel mormânt!

— De unde ştii? întrebă Nell.

— Pentru că aceşti oameni erau James Starr, era tatăl meu, eram eu, Nell.

Ridicând capul, Nell apucă mâna tânărului şi îl privi atât de fix încât acesta fu tulburat până în adâncul sufletului.

— Tu?! exclamă tânăra fată.

— Da, răspunse Harry, după un moment de tăcere, şi aceea căreia îi datorăm viaţa eşti tu, Nell! Tu ai fost aceea!

Fără a răspunde, Nell îşi ascunse faţa în mâini. Niciodată Harry n-o văzuse atât de puternic impresionată.

— Cei care te-au salvat, Nell, adăugă Harry cu o voce emoţionată, îţi datorau ţie viaţa şi crezi că vor uita vreodată aceasta?