XVIII DE LA LACUL LOMOND LA LACUL KATRINE.

Harry, ducând-o pc Nell în braţe, urmat de James Starr şi de Jack Ryan, coborau pantele Arthur-Scat-ului. După câteva ore de odihnă şi o masă bună la Lambret’s-Hotel, se gândiră să completeze excursia cu o plimbare prin ţinutul lacurilor. Nell îşi putea deschide bine ochii la lumină, iar plămânii săi aspirau din plin aerul sănătos şi înviorător. Verdele arborilor, nuanţele variate ale plantelor, albastrul cerului desfăşuraseră toată gama de culori în faţa ochilor ei.

Luară trenul de la General railway station, care îi duse, pe Nell şi pe însoţitorii săi, la Glasgow. Acolo, de pe ultimul pod pe Clyde, admirară curioasa mişcare maritimă a fluviului. Înnoptară la Comrie’s Royal-Hotel.

A doua zi plecară cu trenul din gara Edinburgh and Glasgow railway, de unde trebuiau să ajungă în scurt timp, prin Dumbarton şi Balloch, la extremitatea meridională a lacului Lomond.

— Acolo e patria lui Rob Roy şi a lui Fergus Mac Gregor, exclamă James Starr, teritoriul descris atât de poetic de Walter Scott. Nu cunoşti această regiune, Jack?

O cunosc prin cântecele sale, domnule Starr, răspunse Jack Ryan, şi dacă un loc este atât de bine cântat, trebuie să fie minunat de frumos.

Într-adevăr, aşa este, spuse inginerul, iar scumpa noastră Nell îi va păstra cea mai bună amintire!

— Cu o călăuză ca dumneavoastră, domnule Starr, spuse Harry, vom profita dublu, pentru că ne veţi povesti istoria meleagurilor, în timp ce noi le vom privi.

— Da, Harry, spuse inginerul, pe cât mă va ajuta memoria, dar cu o condiţie totuşi: să mă ajute veselul nostru Jack! Când eu voi obosi povestind, el va cânta.

— Nu va trebui să-mi spuneţi de două ori, răspunse Jack, scoţând o notă vibrantă, ca şi cum ar fi vrut să-şi acordeze vocea cu nota «la» a diapazonului.

Cu calea ferată, de la Glasgow la Balloch, între metropola comercială a Scoţiei şi extremitatea meridională a lacului Lomond, nu sunt decât vreo douăzeci de mile.

Trenul trecu prin Dumbarton, burg regal şi capitală a comitatului, al cărui castel, fortificat conform tratatului Uniunii, este aşezat într-o poziţie pitorească, pe două piscuri ale unei stânci mari de bazalt.

Dumbarton este situat la confluenţa fluviului Clyde şi fluviul Leven.

În legătură cu aceasta, James Starr povesti câteva particularităţi ale istoriei aventuroase a Mariei Stuart, care plecase din acest burg pentru a se căsători cu Francisc al II-lea şi a deveni regina Franţei… Tot aici, după l8l5, guvernul englez avea de gând să-l interneze pe Napoleon, dar a fost preferată insula Sfânta Elena. Iată de ce prizonierul Angliei fu sortit să moară pe o stâncă a Atlanticului, spre cel mai mare profit al memoriei sale legendare. Curând, trenul se opri la Balloch, în apropierea unei estacade de lemn care cobora până la nivelul lacului. Sinclair, un vas cu aburi, aştepta turiştii care fac excursii pe lac. Nell şi însoţitorii săi se îmbarcară, după ce luară bilete până la Inversnaid, la extremitatea de nord a lacului Lomond.

Era o zi frumoasă, cu un soare strălucitor, neacoperit ca de obicei de ceaţa britanică. Nici un amănunt al peisajului care avea să se desfăşoare pe o distanţă de treizeci de mile nu trebuia să scape călătorilor de pe Sinclair. În partea dinapoi a vasului, Nell, aşezată între James Starr şi Harry, aspira cu toate simţurile ei superba poezie cu care este impregnată din plin frumoasa natură a Scoţiei.

Jack Ryan mergea încolo şi încoace pe puntea vasului Sinclair şi-i punea mereu întrebări lui James Starr, care, de fapt, nici n-avea nevoie să fie întrebat. Pe măsură ce se desfăşurau sub ochii săi meleagurile lui Rob Roy, el le descria, ca un admirator entuziast ce era.

Când intrară în apele lacului Lomond, apărură mai întâi numeroase insule şi insuliţe, de parcă ar fi fost semănate. Sinclair naviga de-a lungul coastelor râpoase, iar dintre insule se zărea ici o vale singuratică, ici o trecătoare sălbatică plină de stânci abrupte.

— Nell, spuse James Starr, fiecare din aceste insule are legenda şi poate şi cântecul său, ca şi munţii care încadrează lacul. Se poate spune, fără exagerare, că istoria acestei regiuni este scrisă cu caracterele gigantice ale insulelor şi ale munţilor ei.

— Ştiţi, domnule Starr, spuse Harry, ce-mi aminteşte această parte a lacului Lomond?

— Ce-ţi aminteşte, Harry?

— Cele o mie de insule ale lacului Ontario, atât de minunat descrise de Cooper. De bună seamă că şi pe tine te izbeşte această asemănare, draga mea Nell, deoarece acum câteva zile ţi-am citit romanul care, pe drept cuvânt, a fost numit capodopera scriitorului american.

— Adevărat, Harry, răspunse tânăra fată, e acelaşi peisaj, iar Sinclair lunecă printre aceste insule ca şi cuterul lui Jasper Apă-dulce pe lacul Ontario.

— Ei bine, reluă inginerul, aceasta dovedeşte că ambele aşezări meritau să fie la fel cântate de doi poeţi! Nu cunosc cele o mie de insule ale lacului Ontario, Harry, dar mă îndoiesc că aspectul poate fi mai variat decât al arhipelagului lui Lomond. Priviţi acest peisaj! Iată insula Murray, cu vechiul său fort de la Lennox, reşedinţa bătrânei ducese de Albany, după moartea tatălui, a soţului şi a celor doi fii ai săi decapitaţi din ordinul lui Ioan. Iată insula Clar, insula Cro, insula Torr, unele stâncoase, sălbatice, fără vegetaţie, altele arătându-şi crupa verde, rotunjită. Aici molifţi şi mesteceni, colo câmpuri de mărăcini galbeni şi uscaţi. Într-adevăr, îmi vine greu să cred că cele o mie de insule ale lacului Ontario oferă o asemenea varietate de privelişti!

— Ce port e acesta? întrebă Nell, care privea acum partea orientală a lacului.

— Este Balmaha, prin care se intră în Highlands, răspunse James Starr. Acolo încep ţinuturile înalte ale Scoţiei. Ruinele pe care le zăreşti, Nell, sunt ale unei vechi mănăstiri de călugăriţe, iar în mormintele împrăştiate se află diverşi membri ai familiei Mac Gregor, al cărei nume este încă celebru în întreaga regiune.

— Celebru prin sângele pe care această familie l-a vărsat şi-l mai varsă încă! adăugă Harry.

— Ai dreptate, răspunse James Starr, dar trebuie să recunoaştem că celebritatea datorită bătăliilor este încă, până în zilele noastre, cea mai răsunătoare. Poveştile cu lupte se duc departe, străbătând veacurile…

— Şi se perpetuează prin cântece, adăugă Jack Ryan.

Pentru a demonstra cele spuse, el intonă primul cuplet al unui vechi cântec de război care relata luptele lui Alexandre Mac Gregor din valea Srae împotriva lui Sir Humphry Colquhour din Luss. Nell asculta, dar aceste balade războinice o întristau. La ce bun atâta sânge vărsat pe aceste întinderi pe care tânăra fată le găsea uriaşe şi unde era loc pentru toţi?

Malurile lacului, care au cam trei-patru mile, tindeau să se apropie în dreptul micului port Luss. Nell putu să zărească un moment vechiul turn al castelului secular. Sinclair o luă apoi spre nord şi în faţa turiştilor apăru Ben Lomond, care se înălţa cu aproape trei mii de picioare deasupra nivelului lacului.

— Ce munte minunat! exclamă Nell. De pe culmea sa priveliştea trebuie să fie încântătoare!

— Da, Nell, răspunse James Starr. Priveşte ce mândru se desprinde piscul său din buchetul de stejari şi mesteceni şi din mărăcinişul ce acoperă zona inferioară a muntelui! De acolo se zăresc două treimi ale bătrânei noastre Caledonii. Aici, pe partea orientală a lacului, îşi avea reşedinţa clanul lui Mac Gregor. Nu departe de aici luptele dintre Iacobiţi şi Hanovrieni au udat de multe ori cu sânge aceste trecători sterpe. Acolo, în nopţile frumoase, se înalţă luna palidă, care în vechile povestiri e numită «lanterna lui Mac Farlane». Acolo, ecoul mai repetă încă numele nemuritoare al lui Rob Roy şi al lui Mac Gregor Campbell!

Ben Lomond, ultimul pisc din lanţul munţilor Grampiani, merita pe drept să fie celebrat de către marele romancier scoţian. Aşa cum observase James Starr, există munţi mai înalţi, ale căror culmi sunt acoperite cu zăpezi veşnice, dar în nici un colţ din lume nu există unul mai poetic!

— Şi, continuă James Starr, când mă gândesc că acest Ben Lomond aparţine în întregime ducelui de Montrose! Alteţa-sa posedă un munte, aşa cum un burghez din Londra posedă o peluză în grădiniţa sa.

În acest timp, Sinclair sosea în orăşelul Tarbet, pe coasta opusă a lacului, unde coborau călătorii ce mergeau la Inverary. Din acest loc Ben Lomond apărea în toată splendoarea sa. Coastele sale, vărgate de albiile torentelor, scânteiau ca nişte plăci de argint ce se topesc.

Pe măsură ce Sinclair mergea de-a lungul bazei muntelui, locurile deveneau din ce în ce mai abrupte. Ici şi colo abia de se mai vedeau câţiva arbori izolaţi printre care şi sălcii din acelea ale căror ramuri flexibile serveau altădată la spânzurarea oamenilor din popor.

«Pentru a economisi cânepa», sublinie James Starr.

Între timp, lacul se îngusta, alungindu-se către nord. Munţii laterali îl strângeau mai de aproape. Vasul cu aburi mai trecu pe lângă câteva insule şi insuliţe Inveruglas, Eilad-Whou – unde se ridicau vestigiile unei fortăreţe care aparţinea Mac Farlan-ilor. În sfârşit, cele două maluri se uniră şi Sinclair se opri în staţiunea Inverslaid.

Acolo, în timp ce se pregătea prânzul, Nell şi însoţitorii ei se duseră să viziteze, în apropierea locului de debarcare, un torent care se precipita în lac de la o înălţime destul de mare. Se părea că anume fusese aşezat acolo, ca un decor pentru plăcerea turiştilor. Un pod mobil sălta deasupra apelor tumultuoase, în mijlocul unei pulberi lichide. Din acest loc, privirea cuprindea o mare parte a lacului Lomond, iar vasul Sinclair părea doar un punct pe suprafaţa lui.

După-masă trebuiau să meargă la lacul Katrine.

Mai multe trăsuri, cu blazonul familiei Breadalbane, familia care asigura pe vremuri fugarului Rob Roy lemnul şi apa, stăteau la dispoziţia călătorilor şi le ofereau tot confortul trăsurilor engleze.

Harry o instală pe Nell pe imperială, aşa cum era moda pe atunci. El şi însoţitorii săi luară loc alături de ea. Un vizitiu falnic, în livrea roşie, ţinea în mâna stângă hăţurile celor patru cai şi echipajul începu să urce coasta muntelui, mergând de-a lungul malului sinuos al torentului.

Drumul era foarte anevoios. Pe măsură ce urca, forma culmilor înconjurătoare părea că se modifică. Se vedea cum creşte întregul lanţ de munţi minunaţi de pe malul opus al lacului, şi piscurile Arroquhar-ului dominau valea Invernglas. La stânga se înălţa Ben Lomond care îşi descoperea râpa abruptă a coastei septentrionale.

Partea cuprinsă între lacul Lomond şi lacul Katrine avea un aspect sălbatic. Valea începea cu defileuri înguste care ajungeau la Aberfoyle. Acest nume amintea în mod dureros tinerei fete abisurile înfiorătoare în fundul cărora îşi petrecuse copilăria. James Starr se grăbi s-o distreze cu povestiri. Regiunea se preta foarte bine la aceasta. Pe malurile micului lac Ard au avut loc principalele evenimente din viaţa lui Rob Roy. Aici se înălţau stânci calcaroase amestecate cu pietriş, ce aveau un aspect sinistru şi pe care acţiunea timpului şi a atmosferei le-a întărit ca cimentul. Colibe sărăcăcioase ca nişte vizuini, cele ce se numesc bourrochs, zăceau în mijlocul ruinelor unor stâne. N-ai fi putut spune dacă erau locuite de fiinţe omeneşti sau de fiare sălbatice. Câţiva plozi, cu părul decolorat de intemperiile climatului, cu ochi mari, uluiţi, priveau trăsurile trecând.

— Iată, spuse James Starr, ceea ce se poate numi, în mod particular, patria lui Rob Roy. În acest loc excelentul judecător Nichol Jarvie, demn fiu al tatălui său, diaconul, a fost prins de oamenii contelui de Lennox. Chiar în acest loc a stat el agăţat de fundul pantalonilor făcuţi, din fericire, dintr-un postav bun, scoţian, nu din stofa uşoară din Franţa. Nu departe de izvoarele Forth-ului, care alimentează torentele lui Ben Lomond, se vede încă vadul râului pc care l-a trecut eroul pentru a scăpa de soldaţii ducelui de Montrose. Ei, dacă ar fi cunoscut el ascunzişurile întunecoase ale minei noastre, ar fi putut sfida toate urmăririle! Vedeţi, dragii mei, nu poţi face un pas.

În regiunea aceasta minunată sub atâtea aspecte, fără a întâlni acele amintiri din trecut care l-au inspirat pe Walter Scott, când a parafrazat în strofe minunate chemarea la arme a clanului Mac Gregor!

— Toate bune, domnule Starr, spuse Jack Ryan, dar dacă e adevărat că Nichol Jarvie a stat agăţat de fundul pantalonilor săi, cum rămâne cu proverbul nostru care spune: «Viclean al dracului va fi acela care va reuşi să pună mâna pe pantalonul unui scoţian»?

— Ai dreptate, Jack, răspunse râzând James Starr, dar asta dovedeşte doar că, în ziua aceea, judecătorul nostru nu era îmbrăcat după moda strămoşilor săi.

— Rău a făcut, domnule Starr!

— Sunt de acord cu tine, Jack.

Echipajul, după ce urcase meleagurile abrupte ale torentului, coborî într-o vale fără arbori, fără ape, acoperită doar cu ierburi firave. În unele locuri se aflau grămezi de pietre aşezate în piramidă.

— Acestea sunt ofrande, spuse James Starr. Pe vremuri, fiecare trecător trebuia să aducă o piatră pentru a onora eroii culcaţi în aceste morminte. De aici vine dictonul galic: «Nenorocire aceluia care va trece pe lângă un cairn, fără a depune piatra ultimului salut!» Dacă fiii ar fi păstrat credinţa părinţilor lor, aceste grămezi de pietre ar fi devenit coline. Într-adevăr, în această regiune totul contribuie la dezvoltarea poeziei naturale, înnăscută în inima muntenilor. Aşa e în toate regiunile de munte. Imaginaţia este stimulată de aceste privelişti minunate, şi dacă grecii ar fi trăit într-o ţară de şes, n-ar fi inventat niciodată mitologia antică!

În timpul acestor discuţii şi a multor altora, trăsura intra în defileul unei văi strâmte care ar fi fost propice zbenguielilor spiriduşilor, familiari marei Meg Merillies. Micul lac Arklet rămase pe stânga şi apăru un drum în pantă abruptă care ducea la Hanul Stronachlacar, pe malul lacului Katrine.

Aici, la capătul unui dig îngust se legăna un mic vas care purta, desigur, numele de Rob Roy… Călătorii se îmbarcară imediat şi erau gata să plece.

Lacul Katrine n-are decât zece mile lungime şi lărgimea lui nu depăşeşte niciodată două mile. Primele coline ale litoralului poartă amprentele unor caracteristici aparte.

Iată acest lac, exclamă James Starr, care a fost comparat, pe drept cuvânt, cu un ţipar! Se spune că nu îngheaţă niciodată. Nu ştiu dacă e adevărat, dar ceea ce nu trebuie să uităm este că a servit ca teatru faptelor eroice ale Doamnei lacului. Sunt sigur că dacă prietenul nostru Jack ar privi cu atenţie, ar vedea alunecând încă umbra uşoară a frumoasei Helene Douglas!

— Desigur, domnule Starr, răspunse Jack Ryan, de ce n-aş vedea-o? De ce această femeie frumoasă n-ar fi tot atât de vizibilă pe apele lacului Katrine cum sunt spiriduşii minei pe apele lacului Malcolm?

În acest moment se auziră sunetele clare ale unui cimpoi, în spatele vasului Rob Roy.

Acolo, un Highlander în costum naţional făcea preludii pe bag-pipe-ul său cu trei tuburi, dintre care cel mai mare intona pe «sol», al doilea pe «si», iar cel mai mic octava celui mare. Cât despre fluierul cu opt găuri, intona o gamă de sol major al cărei «fa» era natural.

Refrenul acestui Highlander era un cântec simplu, dulce şi naiv. Se poate crede cu adevărat că aceste melodii naţionale n-au fost compuse de nimeni, că ele sunt un amestec natural de adiere a brizei, de murmur al apelor şi de foşnet al frunzelor. Forma refrenului, care revenea la intervale regulate, era bizară. Fraza sa se compunea din trei măsuri în doi timpi şi dintr-o măsură în trei timpi, terminându-se pe timpul slab.

Spre deosebire de cântecele vechii epoci, era într-o gamă majoră şi ar fi putut fi scris după cum urmează, în acel limbaj cifrat care indică nu notele, ci intervalele dintre tonuri:

5 1.2 35 25 / l.765 22.22

1.2 35 25 l.765 / 11.11

Un om cu adevărat fericit atunci fu Jack Ryan. El cunoştea acest cântec al lacurilor Scoţiei. Astfel că, în timp ce Highlanderul îl acompania la cimpoi, el cânta cu vocea sa sonoră un imn consacrat legendelor poetice ale vechei Caledonii:

Frumoase lacuri cu ape liniştite Păstraţi pe veci Legendele sublime, Frumoase lacuri scoţiene.

Malurile voastre au păstrat urma Eroilor mult regretaţi.

Urmaşi de nobilă spiţă De-al nostru Walter Scott cântaţi!

Ici, iată turnul în care vrăjitoarele Le pregăteau gustarea, Colo, câmpiile cu scai Unde colindă umbra lui Fingal.

Ici, în noaptea-ntunecoasă, Spiriduşii cu dansul lor nebun.

Colo, sinistru apar în umbră Figuri de bătrâni Puritani, Iar printre sălbaticele stânci Zăreşti încă în noapte Cum Waverley, spre-a voastre ţărmuri, O duce pe Flora Mac Ivor!

Doamna lacului mai rătăceşte Pe calu-i de paradă Şi nu departe Diana ascultă Răsunând cornul lui Rob Roy!

N-aţi auzit, pe vremuri.

În mijlocul clanului, pe Fergus Chemându-şi oamenii la luptă Stârnind ecouri în Highlands?

Cât de departe, lacuri poetice.

Destinul paşii noştri-ar duce.

Scorburi, stânci, grote străvechi Noi nu vă vom uita!

O, viziune trecătoare, Nu poţi să mai revii spre noi?

O, tu, bătrână Caledonie, Pe tine-n veci nu te-om uita.

Frumoase lacuri cu ape liniştite Păstraţi pe veci legendele sublime, Frumoase lacuri scoţiene!

Era ora trei după-masă. Malurile occidentale ale lacului Katrine, mai puţin accidentate, se detaşau în cadrul dublu al munţilor Ben An şi Ben Venue. La o jumătate de milă se şi zărea bazinul în capătul căruia Rob Roy avea să debarce călătorii care mergeau la Stirling prin Callander.

Nell era vlăguită din cauza tensiunii spirituale continue. De pe buzele sale ieşea numai un singur cuvânt: «Doamne! Doamne!» de îndată ce privirea sa surprindea un nou subiect de admirat. Avea nevoie de câteva ore de odihnă, măcar pentru a fixa amintirea atâtor minunăţii.

Harry îi luă mâna, o privi cu emoţie şi-i spuse:

— Draga mea Nell, curând vom fi din nou în domeniul nostru întunecos! Nu vei regreta nimic din cele ce ai văzut în aceste câteva ore petrecute la lumina zilei?

— Nu, Harry, răspunse tânăra fată. Îmi voi aminti, dar sunt fericită că mă voi reîntoarce cu tine în scumpa noastră mină.

— Nell, întrebă Harry, cu o voce a cărei emoţie nu reuşea s-o stăpânească, vrei ca un legământ sacru să ne unească în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor? Vrei să fiu soţul tău?

— Vreau, Harry, răspunse Nell privindu-l cu ochii ei puri, vreau, dacă tu crezi că-ţi voi umple viaţa…

Nici nu reuşi Nell să-şi termine fraza în care se concentra tot viitorul lui Harry, când un fenomen inexplicabil se produse.

Vasul Rob Roy, deşi se afla încă la o jumătate de milă de coastă, suferi un şoc neaşteptat. El se lovi cu talpa de fundul lacului, iar motorul său, cu toate eforturile, nu-l putea despotmoli. Cauza accidentului era golirea bruscă a lacului Katrine în partea lui orientală, ca şi cum o crăpătură imensă s-ar fi deschis în albia sa. În câteva secunde, era uscat ca o plajă după un mare flux al echinoxului. Tot conţinutul lui se scursese în adâncul solului.

— Dragii mei, exclamă James Starr, ca şi cum deodată ar fi înţeles cauza fenomenului, de-ar putea fi salvată Noua Aberfoyle!