XVII UN RĂSĂRIT DE SOARE.

O lună mai târziu – era în seara de 20 august – Simon Ford şi Madge salutau, cu cele mai bune wishes14 patru turişti care se pregăteau să părăsească cottage-ul.

James Starr, Harry şi Jack Ryan o conduceau pe Nell pe un sol pe care ea nu pusese încă piciorul, în acel mediu strălucitor a cărui lumină nu o cunoşteau încă privirile sale.

Excursia trebuia să dureze două zile. James Starr, de acord cu Harry, voia ca, după aceste patruzeci şi opt de ore petrecute afară, tânăra fată să fi văzut tot ce n-a putut vedea în mina întunecoasă, adică diversele aspecte ale globului, ca şi cum o panoramă mobilă de oraşe, câmpii, munţi, fluvii, lacuri, golfuri, mări s-ar fi desfăşurat înaintea ochilor ei. În această parte a Scoţiei, cuprinsă între Edinburgh şi Glasgow, natura parcă a vrut anume să reunească aceste minuni terestre. Cerul era şi el prezent, cu norii săi schimbători, cu luna clară sau voalată, cu soarele radios şi cu furnicarul de stele.

Excursia a fost astfel organizată încât să satisfacă programul proiectat.

Simon Ford şi Madge ar fi fost fericiţi s-o întovărăşească pe Nell, dar noi îi cunoaştem şi ştim că ei nu plecau cu plăcere din cottage-ul lor, aşa încât, până la urmă, nu se putură hotărî să părăsească nici măcar o zi locuinţa lor subterană.

James Starr se ducea ca un observator, ca un filosof, foarte curios din punct de vedere psihologic, să observe impresiile naive ale lui Nell şi poate să surprindă ceva din misterioasele evenimente la care fusese martoră copilăria ei.

Harry se întreba, nu fără oarecare teamă, dacă nu cumva în timpul familiarizării rapide cu lucrurile din lumea exterioară nu va răsări în Nell o altă fată decât aceea pe care o iubea el şi pe care o cunoscuse până atunci. Cât despre Jack Ryan, acesta era voios ca un cintezoi care zboară în primele raze ale soarelui. El spera ca molipsitoarea sa voioşie să se transmită şi tovarăşilor săi de drum. Ar fi fost un mod de a-i răsplăti pentru că-l luaseră cu ei.

Nell era gânditoare şi plină de reculegere.

James Starr hotărâse, pe bună dreptate, ca plecarea să aibă loc seara. Era mai bine, de fapt, ca Nell să treacă printr-o gradaţie treptată de la întunecimea nopţii la lumina zilei. În felul acesta vor obţine rezultatul dorit, deoarece de la miezul nopţii până la miezul zilei ea va suporta fazele succesive ale întunericului şi ale luminii, cu care ochii săi se vor putea obişnui încetul cu încetul.

În momentul când părăseau cottage-ul, Nell luă mâna lui Harry şi-i spuse:

— Harry, este oare necesar să părăsesc mina noastră, fie chiar pentru câteva zile?

— Da, Nell, răspunse tânărul. Trebuie! E bine şi pentru tine, şi pentru mine!

— Totuşi, Harry, continuă Nell, de când m-ai găsit, sunt fericită cum nu se mai poate. Tu m-ai educat. Nu e de ajuns? Ce-am să fac acolo, sus?

Harry o privi fără să-i răspundă. Gândurile ei coincideau cu ale lui.

— Fetiţa mea, spuse Starr, înţeleg şovăielile tale, dar e bine să vii cu noi. Cei ce te iubesc te întovărăşesc şi ei te vor aduce înapoi. Dacă după aceea vei voi să continui să trăieşti în mină ca şi bătrânul Simon, ca Madge, ca Harry, cu atât mai bine! Nu mă îndoiesc că aşa ar trebui să fie şi sunt de acord cu tine. Dar în felul acesta vei avea posibilitatea să vezi la ce renunţi şi ce vei avea în schimb; şi vei putea hotărî în toată libertatea. Deci, vino!

— Vino, draga mea Nell! spuse Harry.

— Sunt gata să te urmez, Harry, răspunse tânăra fată.

La ora nouă, ultimul tren din tunel o ducea pe Nell şi pe tovarăşii ei de drum la suprafaţa comitatului. După douăzeci de minute ei coborau la gară unde aveau legătura cu trenul ce mergea de la Dumbarton la Stirling şi care deservea Noua Aberfoyle. Era noapte. Între orizont şi zenit câţiva nori uşori alergau încă în înălţimea cerului, împinşi de briza de nord-vest care răcorea atmosfera. Ziua fusese frumoasă. Aşa avea să fie şi noaptea.

Sosiţi la Stirling, Nell şi însoţitorii ei coborâră din tren şi ieşiră imediat din gară.

În faţa lor, între nişte arbori înalţi, se deschidea un drum care ducea la malurile lacului Forth.

Prima impresie fizică pe care o resimţi tânăra fată fu aceea a aerului curat pe care plămânii săi îl aspirară cu aviditate.

— Respiră adânc, Nell! spuse James Starr. Respiră acest aer încărcat cu toate miresmele înviorătoare ale câmpului!

— Ce sunt trâmbele de fum care aleargă deasupra capetelor noastre? întrebă Nell.

— Sunt nori, răspunse Harry, sunt vapori pe jumătate condensaţi, pe care vântul îi împinge spre est.

— Ah, exclamă Nell, mi-ar place să mă simt dusă de vârtejul lor tăcut! Dar ce sunt acele puncte luminoase ce strălucesc între nori?

— Sunt stelele despre care ţi-am vorbit, Nell, tot atâţia sori, tot atâtea centre ale unor universuri, poate asemănătoare cu al nostru.

Constelaţiile se vedeau în clipa aceea mai clar pe firmamentul albastru întunecat, pe care vântul îl purifica puţin câte puţin.

Nell privea miile de stele ce străluceau puzderie deasupra capului ei.

— Dar dacă sunt sori, spuse ea, cum de pot ochii mei să suporte lumina lor?

— Copila mea, răspunse James Starr, sunt sori într-adevăr, dar sori ce gravitează la o distanţă enormă. Cel mai apropiat dintre aceşti mii de aştri, ale cărui raze ajung până la noi, este steaua Vega, din constelaţia Lirei, pe care o vezi acolo, aproape de zenit, şi care e la o distanţă de cincizeci de mii de miliarde de leghe. Strălucirea ei nu-ţi poate deci afecta privirea. Dar soarele nostru va răsări mâine, el e la o distanţă de numai treizeci şi opt de milioane de leghe şi nici un ochi omenesc nu-şi poate fixa privirea asupra lui, pentru că este mai arzător decât văpaia unui cuptor înalt. Dar vino, Nell, hai să mergem!

Porniră. James Starr o ţinea de mână pe Nell, iar Harry mergea alături de ea. Jack Ryan fugea înainte şi se întorcea, ca un căţeluş nerăbdător că stăpânii lui merg atât de încet.

Drumul era pustiu. Nell privea siluetele arborilor mari pe care vântul îi agita în umbră. I se părea că sunt nişte uriaşi care gesticulează. Freamătul brizei în ramurile înalte, tăcerea profundă când vântul înceta, linia orizontului care se vedea mai clar când drumul tăia o câmpie, totul o copleşea şi-i imprima impresii de neuitat.

După ce la început pusese tot felul de întrebări, Nell tăcea acum şi toţi cei din jur, de comun acord, respectau tăcerea ei. Ei nu voiau să influenţeze prin cuvintele lor imaginaţia sensibilă a tinerei fete. Preferau să lase ideile să se nască de la sine în spiritul ei.

Cam pe la ora unsprezece şi jumătate ajunseră la malul nordic al golfului Forth. O barcă, comandată de James Starr, îi aştepta pentru a-i conduce, pe însoţitorii săi şi pe el, în câteva ore, până la portul Edinburgh.

Nell văzu apa strălucitoare care unduia la picioarele ei sub acţiunea resacului şi părea presărată cu stele tremurătoare.

— Acesta e un lac? întrebă ea.

— Nu, răspunse Harry, este un golf mare cu apă curgătoare, este gura unui fluviu, este aproape un braţ de mare. Ia puţină apă în căuşul palmei, Nell, şi vei vedea că nu e dulce ai aceea a lacului Malcolm.

Nell se aplecă, luă puţină apă, o gustă.

— Această apă e sărată, spuse ea.

Da, spuse Harry, marea s-a revărsat până aici, suntem în plin flux. Trebuie să ştii că trei sferturi din globul nostru este acoperit cu această apă sărată din care ai gustat acum câteva picături.

— Dar dacă apa fluviilor este tot apa mării pe care le-o varsă norii, de ce apa lor e dulce? întrebă Nell.

— Pentru că apa, când se evaporă, se desărează, răspunse James Starr. Norii se formează prin evaporarea apei şi ei trimit sub formă de ploaie această apă dulce mărilor.

— Harry, Harry! strigă atunci Nell. Ce-i această lumină roşie care încinge orizontul? Arde cumva vreo pădure?

Nell arătă un punct de pe cer în mijlocul ceţei joase ce se colora spre răsărit.

— Nu, Nell, răspunse Harry, este luna care răsare.

Da, luna! exclamă Jack Ryan. O superbă tavă de argint pe care geniile cerului o fac să circule pe firmament şi care culege stelele în chip de monede!

— Ei, Jack! spuse inginerul râzând. Nu-ţi cunoşteam această înclinare spre comparaţii îndrăzneţe!

— Păi, domnule Starr, comparaţia mea este întemeiată. Nu vedeţi că, de îndată ce luna înaintează, stelele dispar? Presupun deci că ele cad pe lună.

— Cu alte cuvinte, Jack, răspunse inginerul, luna stinge prin strălucirea sa stelele de a şasea mărime şi de aceea ele dispar când trece ea.

— Ce frumos e! repeta Nell care trăia acum numai prin ochii ei. Dar eu credeam că luna e rotundă!

— E rotundă când e plină, răspunse James Starr, adică atunci când se află în opoziţie cu soarele. în noaptea aceasta luna intră în ultimul său pătrar, este deja ştirbită şi tava de argint a prietenului nostru nu mai e decât un castron de bărbierit!

— Ah, domnule Starr, exclamă Jack Ryan, ce comparaţie nepotrivită! Tocmai voiam să recit un cuplet în onoarea lunii:

Astru al nopţilor care în drumul tău Vii să mângâi…

Nu, nu! Îmi este imposibil acum! Castronul dumneavoastră de bărbierit mi-a tăiat inspiraţia!

În acest timp luna urca încet, la orizont. În faţa ei dispăreau ultimii nori. La zenit şi spre vest, stelele străluceau încă pe fondul întunecat şi ele aveau să pălească la strălucirea astrului. Nell admira în tăcere acest spectacol minunat, ochii săi suportau fără oboseală lumina dulce, argintie, dar mâna ei fremăta în mâna lui Harry, vorbind pentru ea.

— Să ne îmbarcăm, prieteni, spuse Starr, trebuie să urcăm panta de la Arthur-Seat înainte de răsăritul soarelui!

Barca era legată de un stâlp de pe mal. Un marinar o păzea. Nell şi însoţitorii ei se aşezară. Pânza fu înălţată şi se umflă sub briza de nord-vest.

Ce impresie nouă resimţi atunci tânăra fată? Ea se plimbase de câteva ori pe lacurile Noii Aberfoyle, dar barca, oricât de încet condusă de mâna lui Harry, trăda totuşi efortul vâslaşului. Aici, pentru prima oară, Nell se simţea dusă de o alunecare lină ca aceea a unui balon ce traversează atmosfera. Golful era liniştit ca un lac. Pe jumătate culcată în partea dinapoi a ambarcaţiunii, Nell se lăsa în voia legănării plăcute. Din când în când, la unele devieri bruşte, o rază de lună atingea suprafaţa Forth-ului, şi atunci ambarcaţiunea părea că alunecă pe o pânză strălucitoare de argint. Mici valuri îngânau parcă un cântec de-a lungul bordajului. Era un spectacol încântător. Deodată, ochii lui Nell se închiseră fară voia ei. Fata aţipise. Capul său se rezemă de pieptul lui Harry şi ea se cufundă într-un somn liniştit. Harry voi s-o trezească pentru ca ea să nu piardă nimic din frumuseţea acelei minunate nopţi.

— Las-o să doarmă, dragul meu, îi spuse inginerul. Două ore de odihnă o vor pregăti să suporte mai bine impresiile zilei.

La ora două noaptea barca sosea la Granton-pier. De îndată ce atinse pământul, Nell se trezi.

— Am dormit? întrebă ea.

— Nu, fata mea! răspunse James Starr. Ai visat că ai dormit.

Noaptea era foarte luminoasă. Luna, la jumătatea drumului dintre orizont şi zenit, împrăştia raze peste tot cerul. În micul port Granton nu erau decât două-trei vase de pescari, pe care hula golfului le legăna încetişor. Briza era mai slabă în preajma dimineţii. Atmosfera fără ceaţă promitea una din acele delicioase zile de august pe care apropierea mării le face şi mai frumoase. Un fel de aburi calzi se degajau la orizont, dar erau atât de uşori şi atât de transparenţi, încât primele raze ale soarelui aveau să-i soarbă într-o clipă. Tânăra fată putu să observe aspectul mării când se confunda cu perimetrul îndepărtat al cerului. Privirea ei cuprindea orizontul, dar nu înregistra acea impresie deosebită pe care ţi-o dă oceanul atunci când lumina pare că se retrage dincolo de infinit.

Harry o luă pe Nell de mână. Amândoi îi urmau pe James Starr şi pe Jack Ryan care înaintau pe străzile pustii. În mintea lui Nell această periferie a capitalei nu era decât o îngrămădire de case întunecate care îi aminteau de Coal-city, cu singura deosebire că bolta acestui oraş era mai înaltă şi pe ea luceau puncte scânteietoare. Înainta cu pas uşor şi Harry nu era nevoit să-şi încetinească mersul de teamă să n-o obosească.

— Nu eşti obosită? o întrebă el după o jumătate de oră de drum.

— Nu, răspunse ea. Dar picioarele mele parcă nici nu ating pământul! Cerul se înalţă atât de sus deasupra noastră, încât simt dorinţa să zbor, ca şi cum aş avea aripi!

— Ţine-o! strigă Jack Ryan. Trebuie păzită bine micuţa noastră Nell. Şi eu am aceeaşi senzaţie când nu ies mult timp din mină!

— Aceasta se datoreşte faptului, spuse James Starr, că nu ne mai simţim apăsaţi de bolta de şist care acoperă Coal-city. Avem impresia că firmamentul este un abis adânc în care suntem ispitiţi să ne avântăm. Aşa ceva simţi, nu-i aşa, Nell?

— Da, domnule Starr, răspunse tânăra fată, chiar aşa. Simt ca un fel de ameţeală!

— Te vei obişnui, Nell, îi spuse Harry. Te vei obişnui cu imensitatea lumii exterioare şi poate că atunci vei uita mina noastră întunecoasă!

— Niciodată, Harry! răspunse Nell.

Fata îşi acoperi ochii cu palmele, vrând parcă să-şi reamintească tot ce părăsise.

Printre casele adormite ale oraşului, James Starr şi însoţitorii săi traversară Leith-Walk. Ei ocoliră Calton-Hill unde, în penumbră, se înălţa Observatorul şi monumentul lui Nelson. O luară pe strada Regentului, trecură peste un pod şi ajunseră, după un mic ocol, la extremitatea străzii Canongate.

În oraş, încă nici o mişcare. Din clopotniţa gotică de la Canongate-Church se auzea bătând ora două.

În acel loc Nell se opri.

— Ce este această masă nedesluşită? întrebă ea arătând un edificiu izolat ce se înălţa într-o piaţă mică.

— Această masă, spuse Starr, este Holyrood, palatul foştilor suverani ai Scoţiei, în care s-au petrecut atâtea evenimente funebre! Aici, istoricul ar putea să evoce multe umbre regale, începând cu umbra nefericitei Maria Stuart, până la aceea a bătrânului rege francez Carol X. Şi totuşi, în ciuda acestor amintiri funebre, la lumina zilei vei vedea, Nell, că această reşedinţă nu are un aspect lugubru! Cu cele patru mari turnuri crenelate, Holyrood seamănă destul de mult cu oricare castel de vacanţă căruia o toană a proprietarului i-a păstrat caracterul feudal. Dar să mergem mai departe. Acolo, chiar în incinta vechei mănăstiri a Holyrood-ului, se înalţă superbele stânci din Salisbury care domină Arthur-Seat. Acolo vom urca. De la acea înălţime, Nell, ochii tăi vor vedea soarele care va răsări deasupra orizontului mării.

Intrară în Parcul Regelui. Apoi, urcând uşor, traversară Victoria-Drive, minunata cale circulară pentru vehicule, descrisă cu măiestrie, în puţine cuvinte, de Walter Scott, într-unul din romanele sale.

Arthur-Seat nu e, la drept vorbind, decât o colină înaltă de şapte sute cincizeci de picioare, care cu vârful său izolat domină înălţimile învecinate. În mai puţin de o jumătate de oră, mergând pe o cărare în serpentine ce făceau urcuşul mai uşor, James Starr şi însoţitorii săi atinseseră vârful lui Arthur-Seat care, privit din partea de vest, seamănă cu un cap de leu. Aici, toţi patru se aşezară, iar James Starr, care cunoştea multe citate din opera marelui romancier scoţian, spuse doar atât:

— Iată ce a scris Walter Scott în capitolul opt din «Închisoarea Edinburgh-ului»: «Dacă ar trebui să aleg un loc de unde se poate vedea cel mai bine răsăritul şi apusul soarelui, l-aş alege pe acesta.» Aşteaptă deci, Nell, în curând va răsări soarele şi pentru prima dată îl vei putea contempla în toată splendoarea lui.

Privirile fetei erau îndreptate spre răsărit. Harry, care şedea alături de ea, o privea cu o atenţie plină de îngrijorare. Nu va fi ea prea puternic impresionată de primele raze ale zilei? Toţi tăceau, chiar şi Jack. O mică linie palidă, cu nuanţe de roz, se şi desemna deasupra orizontului, pe un fond uşor înceţoşat. Un rest de aburi rătăciţi spre zenit fură atacaţi de primele licăriri de lumină. La poalele Arthur-Seat-ului, în liniştea absolută a nopţii, Edinburgh-ul, încă aţipit, apărea în contururi nedesluşite. Câteva puncte luminoase străpungeau ici-colo întunericul. Erau stelele de dimineaţă pe care le aprindeau locuitorii oraşului vechi. Înapoi, spre vest, orizontul, întretăiat de siluete capricioase, mărginea o regiune accidentată, cu vârfuri de munţi peste care fiecare rază de soare avea să pună o coroniţă de foc.

Între timp, perimetrul mării apărea mai clar spre est. Gama de culori se aşeza încet, încet în ordinea spectrului solar. Roşul primelor neguri mergea degradându-se până la violetul zenitului. Din secundă în secundă paleta se accentua. Rozul se transforma în roşu, roşul se aprindea ca focul. Ziua apărea la punctul de intersecţie pe care arcul diurn avea să-l fixeze pe circumferinţa mării.

În acest moment privirile lui Nell se plimbau de la poalele colinei până la oraş, ale cărui cartiere începeau să apară în grupuri. Monumente înalte, câteva clopotniţe ascuţite se înălţau ici şi colo, şi alinierea lor se profila cu mai mare claritate. Părea că o lumină cenuşie se răspândeşte în spaţiu. În sfârşit, o primă rază atinse ochiul tinerei fete. Era acea rază verde, care dimineaţa sau seara se degajă din mare când orizontul este pur. După o jumătate de minut, Nell se ridică şi întinse mâna către un punct ce domina cartierele oraşului nou.

— Un foc! spuse ea.

— Nu, Nell, răspunse Harry, nu e un foc. Este o pată de auf pe care soarele o pune pe creştetul monumentului lui Walter Scott.

Într-adevăr, vârful turnuleţului înalt de două sute de picioare strălucea ca un far de primă mână.

Se făcuse ziuă. Soarele răsărise. Discul său părea încă umed, ca şi cum ar fi ieşit cu adevărat din apele mării. La început mărit din cauza refracţiei, el se micşora încetul cu încetul luând o formă circulară. Strălucirea sa devenind curând insuportabilă, părea o gură de cuptor înalt care ar fi găurit cerul. Nell fu nevoită aproape imediat să închidă ochii. Ea îşi acoperi pleoapele prea subţiri cu degetele bine strânse. Harry voia ca ea să se întoarcă spre orizontul opus.

— Nu, Harry, spuse ea, ochii mei trebuie să se obişnuiască să vadă ceea ce văd şi ochii tăi.

Printre degete, Nell zărea încă o lumină roz care devenea albă pe măsură ce soarele se înălţa pe cer. Vederea sa se obişnuia cu încetul. Apoi, deschise ochii care se impregnară în sfârşit cu lumina zilei.

Copila căzu în genunchi, exclamând:

— Vai, Doamne, ce frumoasă e lumea!

Tânăra fată plecă ochii şi privi. La picioarele sale se desfăşura panorama Edinburgh-ului, cartierele bine aliniate ale oraşului nou, îngrămădirea confuză de case şi reţeaua bizară de străzi din Auld-Recky. Două înălţimi dominau acest ansamblu: castelul, agăţat de stânca sa de bazalt, şi Calton-Hill, purtând pe crupa sa rotunjită ruinele moderne ale unui monument grec. Minunate drumuri plantate pe margini duceau de la capitală la satele din împrejurimi. La nord, un braţ de mare, golful Forth, tăia adânc coasta pe care se deschidea portul Leith. Deasupra, pe al treilea plan, se desfăşura armoniosul litoral al comitatului Fife. O cale dreaptă, ca aceea din Pireu, lega de mare această «Atenă a Nordului». Spre vest se întindeau frumoasele plaje din Newhaven şi Porto-Bello, al căror nisip colora în galben apele unduitoare. În larg, câteva şalupe animau apele golfului şi două sau trei vapoare lansau spre cer panaşe de fum negru. Mai departe, imensul câmp verde. Ici şi colo, mici coline cocoşau întinderea câmpiei. La nord, Lomond-Hill, la vest Ben-Lomond şi Ben-Ledi reflectau razele soarelui, ca şi cum gheţuri veşnice ar fi acoperit vârfurile lor.

Nell nu era în stare să vorbească. Buzele ei murmurau cuvinte de neînţeles. Braţele îi tremurau. Era cuprinsă de ameţeală. În acel aer atât de curat, în faţa sublimului spectacol, simţi deodată cum îi slăbesc forţele şi căzu fără cunoştinţă în braţele lui Harry ce stătea gata s-o prindă. Această tânără fată, care îşi dusese până atunci existenţa în măruntaiele masivului terestru, contemplase în sfârşit ceea ce constituia aproape tot universul creat de natură şi de mâna omului. Privirile sale, după ce s-au oprit asupra oraşului şi satului, au cuprins pentru întâia oară imensitatea mării şi infinitul cerului.