XIX O ULTIMĂ AMENINŢARE.

În acea zi, la Noua Aberfoyle lucrările se efectuau în mod normal. Din depărtare se auzea bubuitul cartuşelor de dinamită care spărgeau stratul carbonifer. Ici, în mină, răsunau loviturile de târnăcop şi de rangă care provocau extragerea cărbunelui, colo scârţâitul perforatoarelor care găureau straturile de gresie şi de şist. Erau zgomote prelungite, cavernoase. Aerul aspirat de maşini se scurgea prin galeriile de aeraj. Împinse cu violenţă, uşile de lemn se închideau brusc, în galeriile inferioare, trenul de vagonete cu tracţiune mecanică trecea cu o viteză de cincisprezece mile pe oră şi sunetele lui îi preveneau pe lucrători să se adăpostească în refugii. Coliviile urcau şi coborau continuu, trase de enormele tambururi ale maşinilor instalate la suprafaţa solului. Discurile electrice luminau din plin Coal-city. Exploatarea era în plină activitate. Stratul exploatat umplea vagonetele ce se goleau apoi cu sutele în benele mari din fundul puţului de extracţie. În timp ce o parte dintre mineri se odihneau după munca de noapte, echipele de zi lucrau fară să piardă o oră.

Simon Ford şi Madge şedeau, după cină, în curtea cottage-ului. Bătrânul maistru îşi făcea siesta obişnuită. Îşi fuma pipa umplută cu tutun franţuzesc. Cei doi soţi vorbeau, ca de obicei, despre Nell, despre fiul lor, despre James Starr şi despre excursia pe care o făceau la suprafaţa solului. Unde erau ei oare acum? Ce-or fi făcând în acest moment? Cum pot sta ei aşa mult timp afară, fără să ducă dorul minei?

Deodată se auzi o bubuitură de o violenţă nemaipomenită, de parcă o cataractă uriaşă ar fi năvălit în mină.

Simon Ford şi Madge se ridicară repede.

Într-o clipă, apele lacului Malcolm se umflară. Un val înalt, prăbuşindu-se ca talazul unui flux puternic, acoperi malul şi se sparse de peretele cottage-ului. Simon Ford o luă repede pe Madge şi o trase la primul etaj al locuinţei.

În acelaşi timp, întreg Coal-city răsuna de strigătele oamenilor ameninţaţi de această inundaţie subită. Locuitorii căutau refugiu spre stâncile înalte de şist care înconjurau lacul. Groaza ajunsese la culme. Câteva familii de mineri, pe jumătate înnebuniţi de spaimă, se îndreptau către tunel pentru a ajunge la orizonturile superioare. Era de temut ca apele mării să nu năvălească în mină, ale cărei galerii ajungeau până sub Canalul Nordului. Caverna, oricât era de înaltă, ar fi fost complet inundată. Niciunul din locuitorii din Noua Aberfoyle n-ar fi scăpat cu viaţă.

Dar, în momentul când primii fugari ajungeau la gura tunelului, ei se găsiră faţă în faţă cu Simon Ford, care părăsise imediat cottage-ul.

— Staţi pe loc, prieteni! Staţi pe loc! le strigă bătrânul maistru. Dacă orăşelul nostru ar fi inundat, inundaţia ar merge mai repede ca voi şi nimeni n-ar putea să scape. Dar apele nu mai cresc. Se pare că pericolul a trecut.

— Dar tovarăşii noştri care se află la lucrările din subteran? strigară câţiva dintre mineri.

— Nu-i nici un pericol pentru ei, răspunse Simon Ford. Exploatarea se face la un orizont superior albiei lacului.

Faptele dovediră că Simon Ford avea dreptate. Năvălirea apei se produsese în mod subit, dar ea, răspândindu-se la orizontul inferior al vastei mine, nu a avut alte consecinţe decât ridicarea cu câteva picioare a nivelului lacului Malcolm. Coal-city nu era deci în pericol şi se putea nădăjdui că inundaţia, antrenată în adâncimile cele mai profunde ale minei, încă neexploatate, nu făcuse nici o victimă.

În ce priveşte această inundaţie, dacă ea se datora scurgerii unei întinderi de apă interioară printre fisurile masivului, sau dacă vreun curs de apă de pe sol a pătruns prin albia sa năruită până la ultimele orizonturi ale minei, Simon Ford şi camarazii săi nu puteau şti. Nimeni însă nu se îndoia că era vorba de un simplu accident care se produce uneori în minele de cărbuni.

Dar, în aceeaşi seară, se află cauza. Ziarele comitatului publicau amănunte despre curiosul fenomen ce avusese loc pe lacul Katrine.

Nell, Harry, James Starr şi Jack Ryan, reveniţi în grabă la cottage, confirmară ştirile şi aflară cu mare satisfacţie că totul se mărginea doar la pagube materiale în Noua Aberfoyle.

Astfel, albia lacului Katrine se prăbuşise în mod brusc. Apele au năvălit printr-o crăpătură largă până în mină. În lacul preferat al romancierului scoţian nu mai rămăsese apă, cel puţin în partea sa meridională, nici cât să se ude frumoasele picioare ale Doamnei lacului.

Un eleşteu de câţiva acri, la atât fusese redus, acolo unde albia sa se găsea mai jos de porţiunea prăbuşită.

Acest fenomen curios avu un puternic răsunet! Pentru prima dată se întâmpla ca un lac să se golească în câteva minute, apele sale fiind absorbite de măruntaiele pământului. Acest lac trebuia şters acum de pe hărţile Regatului Unit până când va putea fi din nou umplut, prin subscripţie publică, după ce în prealabil se va astupa crăpătura de pe fundul lui. Dacă Walter Scott ar mai fi trăit, cu siguranţă că ar fi murit de desperare!

Accidentul părea totuşi explicabil. între cavitatea adâncă şi albia lacului, etajul terenurilor secundare se reducea la un strat subţire, ca urmare a unei aşezări geologice speciale a masivului.

Dar dacă totul părea să dovedească faptul că prăbuşirea se datora unei cauze naturale, James Starr, Simon şi Harry Ford se întrebau dacă nu trebuie s-o atribuie unui act duşmănos. Bănuielile reveniră cu mai multă forţă în spiritul lor. Oare geniul rău îşi va reîncepe acţiunile împotriva celor ce exploatau bogata mină?

Câteva zile mai târziu, James Starr discuta cu bătrânul maistru şi cu fiul său.

— Simon spuse Starr, deşi faptul petrecut este explicabil, am o presimţire că el face parte din categoria acelora a căror cauză încă n-o cunoaştem!

— Eu gândesc la fel, domnule James, răspunse Simon Ford, dar, dacă vreţi să mă ascultaţi, eu cred că ar fi bine să nu facem zgomot în jurul acestei întâmplări şi să facem noi înşine ancheta.

— Oh, spuse inginerul, cunosc dinainte rezultatul!

— Şi care credeţi că va fi?

— Vom găsi probele actului duşmănos, dar nu-l vom găsi pe răufăcător!

— Totuşi acesta există! răspunse Simon Ford. Dar unde se ascunde? O singură fiinţă, oricât ar fi de păcătoasă, poate ea duce până la capăt o idee atât de infernală ca aceea de a provoca prăbuşirea unui lac? Îmi vine să cred, ca şi Jack Ryan, că e vreun geniu rău al minei care nu ne iartă că i-am invadat domeniul!

Bineînţeles că pe Nell o ţineau departe de aceste discuţii. Dealtfel, şi ea îi ajuta în dorinţa lor de a o lăsa în afara acestor frământări.

Atitudinea sa dovedea totuşi că împărtăşeşte preocupările familiei ei adoptive. Faţa ei tristă arăta că în sufletul său se dădea o luptă.

Oricum, hotărâră ca James Starr, Simon Ford şi Harry să se ducă la locul prăbuşirii pentru a încerca să-şi dea seama de cauzele acesteia. Nu vorbiră cu nimeni despre proiectul lor.

Celor care nu cunoşteau ansamblul de fapte care le servea drept bază, opinia lui James Starr şi a prietenilor săi li s-ar fi părut inadmisibilă.

Peste câteva zile, toţi trei, cu o barcă pe care o conducea Harry, se duseră să examineze pilierii naturali care susţineau partea masivului în care îşi săpase albia lacul Katrine.

Examinarea pilierilor le arătă că aveau dreptate. Aceştia fuseseră atacaţi cu exploziv. Urmele înnegrite erau încă vizibile, pentru că, în urma infiltrării, apele scăzuseră şi se putea ajunge până la baza lor.

Prăbuşirea unei porţiuni a bolţii fusese premeditată, apoi executată de mâna omului.

Nu încape nici o îndoială, spuse James Starr, şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă, în locul acestui mic lac, cupola s-ar fi deschis pentru trecerea apelor mării!

— Da, exclamă bătrânul maistru cu un sentiment de mândrie, doar o mare ar fi putut să înece Noua Aberfoyle. Dar din nou întreb: ce interes are o fiinţă oarecare să ruineze exploatarea noastră?

— E de neînţeles! răspunse Starr. Nu poate fi vorba de o bandă de răufăcători obişnuiţi care, din vizuina în care se ascund, s-ar răspândi în regiune pentru a prăda şi jefui. Asemenea fărădelege, de trei ani încoace, ar fi fost descoperită. Nu e vorba nici, aşa cum mă gândeam uneori, de contrabandişti sau de falsificatori de bani, care să ascundă în vreun străfund necunoscut al acestor caverne imense necinstita lor industrie, şi deci interesaţi să ne gonească pe noi de aici. Contrabandă şi bani falşi nu se fac pentru a fi păstrate! Este însă limpede că un duşman neînduplecat a jurat să nimicească Noua Aberfoyle şi că un interes îl împinge să recurgă la orice mijloc posibil pentru a-şi satisface ura ce ne-o poartă! Fără îndoială că, fiind prea slab pentru a acţiona deschis, el îşi pregăteşte atacurile în umbră, dar inteligenţa cu care acţionează arată că este o fiinţă periculoasă. El cunoaşte, dragii mei, mai bine decât noi tot acest domeniu, deoarece de atâta timp reuşeşte să scape cercetărilor noastre! E un om de meserie şi foarte abil, Simon. Dovada concretă este felul său de a acţiona. Ia să vedem! Aţi avut vreodată un duşman personal, pe care l-aţi putea bănui? Gândiţi-vă bine! Există unii oameni stăpâniţi de ură, pe care timpul nu-i face să uite. La nevoie, încercaţi să rememoraţi unele fapte mai îndepărtate din viaţa voastră. Ceea ce se petrece este opera unui nebun, dar de o nebunie rece şi perseverentă, care vă impune să faceţi apel la amintirile voastre cele mai vechi.

Simon Ford nu răspunse imediat. Se vedea că bătrânul miner, cinstit cum era, înainte de a se pronunţa, se gândea cu candoare la tot trecutul său. În sfârşit, ridicând capul, spuse:

— Nu, în faţa Domnului, nici Madge, nici eu, n-am făcut niciodată rău nimănui. Nu cred că am putea avea vreun duşman! Niciunul!

— Ah, exclamă inginerul, dacă Nell ar vrea în sfârşit să vorbească!

— Domnule Starr şi dumneata, tată, răspunse Harry, vă implor să păstraţi deocamdată pentru noi secretul anchetei! Nu puneţi întrebări bietei mele Nell! Simt cât e de îngrijorată şi de chinuită. Sunt convins că are o taină care o înăbuşă şi pe care o păstrează cu mare greutate. Dacă tace, înseamnă că sau n-are ce spune, sau crede că nu trebuie să vorbească! Nu ne putem îndoi de dragostea ei pentru noi toţi! Mai târziu, dacă îmi va dezvălui ceea ce ne-a tăinuit atâta timp, voi veţi afla imediat.

— Fie, Harry, răspunse inginerul, totuşi această tăcere, dacă Nell ştie ceva, este cu totul de neînţeles. Dar, fii liniştit, nu vom spune nimic aceleia ce va deveni soţia ta.

— Şi ea va deveni foarte curând, dacă te învoieşti, tată!

— Băiatul meu, spuse Simon Ford, peste o lună fix, căsătoria ta se va celebra. Vreţi să-i ţineţi loc de tată lui Nell, domnule James?

— Te poţi bizui pe mine, Simon, răspunse inginerul.

James Starr şi însoţitorii săi se îndreaptă către cottage. Ei nu vorbiră nimic despre rezultatul anchetei lor, şi pentru toţi cei din mină prăbuşirea bolţilor rămase în stadiul de simplu accident.

Scoţia fusese văduvită de un lac.

Nell îşi reluase treptat ocupaţiile zilnice. Din excursia făcută la suprafaţa comitatului păstra amintiri de neuitat, pe care Harry le folosea pentru a o instrui. Dar iniţierea în viaţa de afară nu-i lăsase nici un regret. Ea iubea mina ca şi înainte, acel domeniu sumbru unde îşi petrecuse copilăria, adolescenţa şi unde acum va trăi ca femeie.

În acest timp, apropiata căsătorie a lui Harry Ford cu Nell constituia un eveniment pentru întreaga Noua Aberfoyle.

Toţi veniră să-i felicite, iar Jack Ryan se număra printre primii. Dealtfel, putea fi văzut cum îşi studiază cele mai bune cântece, pentru o serbare la care toată populaţia din Coal-city urma să ia parte.

Dar se întâmplă ca, în luna care preceda căsătoria, Noua Aberfoyle să treacă prin cea mai grea încercare. S-ar fi spus că apropierea cununiei lui Nell cu Harry provoca, în mod inevitabil, catastrofe peste catastrofe. Accidentele se produceau mai ales la lucrările de subteran, iar cauzele rămâneau necunoscute.

Astfel, un incendiu distruse toate armăturile unei galerii inferioare şi s-a găsit chiar lampa folosită de incendiator. Harry şi tovarăşii săi de muncă îşi riscară viaţa pentru a opri focul care ameninţa să distrugă întregul zăcământ, şi nu reuşiră decât folosind extinctoarele umplute cu apă încărcată cu acid carbonic, din care mina poseda din fericire rezerve suficiente. Altă dată avu loc o prăbuşire datorită ruperii armăturii unui puţ, şi James Starr constată că armătura fusese în prealabil tăiată cu fierăstrăul. Harry, care supraveghea lucrările în acel punct, fu îngropat sub dărâmături şi scăpă ca prin minune de la moarte.

Câteva zile mai târziu, trenul de vagonete, în care se urcase Harry, tamponă un obstacol şi fu răsturnat. Se descoperi că o traversă fusese aşezată de-a curmezişul liniei. Aceste fapte se înmulţiră în aşa măsură, încât minerii fură cuprinşi de un fel de panică. Numai prezenţa şefilor lor îi reţinea la locurile de muncă.

— Aceşti răufăcători sunt constituiţi într-o adevărată bandă, spunea Simon Ford. şi noi nu putem prinde măcar pe unul dintre ei!

Reîncepură cercetările. Poliţia comitatului era prezentă zi şi noapte, dar nu descoperi nimic. James Starr îi interzise lui Harry, pe care aceste atacuri păreau să-l vizeze personal, să se îndepărteze, neînsoţit, de centrul lucrărilor.

Aceleaşi măsuri fură luate şi pentru Nell, căreia, la insistenţele lui Harry, nu i se spuse nimic despre aceste tentative criminale, care i-ar fi putut aminti de trecut. Simon Ford şi Madge o păzeau zi şi noapte cu un soi de severitate, sau mai curând cu o grijă sălbatică. Biata copilă îşi dădea seama de asta, dar nu rosti nici un cuvânt de împotrivire, nu se plânse niciodată. Să fi înţeles ea oare că, de vreme ce se procedează astfel, înseamnă că este în interesul ei? Probabil că da. Dealtfel, în felul ei şi ea părea că veghează asupra celorlalţi şi nu era liniştită decât atunci când toţi cei pe care-i iubea erau adunaţi la cottage.

Seara, când Harry venea acasă, ea nu-şi putea stăpâni bucuria nebună ce o cuprindea, ceea ce nu se potrivea cu natura sa, mai curând rezervată decât expansivă. Cum se crăpa de ziuă, Nell era sculată înaintea tuturor. Îngrijorarea o cuprindea din nou dimineaţa, la ora plecării pentru lucrările de subteran. Pentru a-i reda liniştea, Harry ar fi dorit să se cunune cât mai curând. I se părea că, în faţa acestui act irevocabil, reaua intenţie, devenită inutilă, va dezarma şi că Nell nu se va simţi în siguranţă decât după ce va deveni soţia lui.

Această nerăbdare era împărtăşită de James Starr, ca şi de Simon Ford şi Madge.

Cu toţii numărau zilele. Adevărul e că toţi erau apăsaţi de presimţiri sinistre. Ei gândeau că acestui inamic ascuns, pe care nu-l puteau găsi, deci nu-l puteau combate, nu-i era indiferent nimic din ceea ce o privea pe Nell. Actul solemn al căsătoriei lui Harry cu Nell putea prea bine să dea prilej unei noi maşinaţii duşmănoase din partea lui.

Într-o dimineaţă, cu opt zile înaintea datei stabilite pentru căsătorie, Nell, împinsă fără îndoială de vreo presimţire rea, reuşi să iasă din cottage pentru a cerceta împrejurimile.

Ajunsă în pragul uşii, scoase un ţipăt de groază.

Ţipătul ei răsună în toată casa şi imediat Madge, Simon şi Harry fură lângă dânsa. Nell era palidă ca moartea, cu faţa răvăşită, trăsăturile ei exprimând o spaimă de nedescris. Neputând vorbi, privirea sa era fixată pe uşa cottage-ului, pe care tocmai o deschisese. Cu o mână crispată, arătă aceste rânduri ce fuseseră scrise în timpul nopţii şi a căror vedere o înfricoşa:

Simon Ford, tu mi-ai furat ultimul strat al vechii noastre mine.

Harry, fiul tău, mi-a furat-o pe Nell!

Blestemaţi să fiţi! Blestemaţi să fie toţi! Nenorocirea să se abată asupra Noii Aberjoyte!

SILFAX

— Silfax! exclamară în acelaşi timp Simon Ford şi Madge.

— Cine e acest om? întrebă Harry, a cărui privire trecea alternativ de la tatăl său la Nell.

— Silfax! repetă cu desperare Nell. Silfax!

Pronunţând aceste cuvinte ea tremura toată, în timp ce Madge o conducea aproape cu forţa spre odaia ei.

James Starr alergase şi el. După ce citi şi reciti fraza ameninţătoare, spuse:

— Mâna care a scris aceste rânduri este aceeaşi care mi-a scris scrisoarea ce o contrazicea pe a dumitale, Simon! Acest om se numeşte Silfax! După cât eşti de tulburat, se pare că îl cunoşti! Cine este acest Silfax?

XX «PENITENTUL»

Pentru bătrânul maistru, acest nume însemna o adevărată descoperire. Era al ultimului «penitent» din mina Dochart.

Pe vremuri, înaintea inventării lămpii de siguranţă, Simon Ford cunoscuse pe acest om sălbatic, care, cu riscul vieţii sale, provoca zilnic exploziile parţiale de grizu. Îl văzuse pe acest om straniu, umblând încolo şi încoace prin mină, întovărăşit totdeauna de o cucuvea monstruoasă, care îl ajuta în meseria sa plină de pericole, ridicând feştila aprinsă acolo unde mâna lui Silfax nu putea ajunge. Într-o zi, acest bătrân dispăru, şi odată cu dânsul şi micuţa orfană născută în mină şi care nu-l mai avea decât pe el, bunicul ei. Fără îndoială că acest copil era Nell. Timp de cincisprezece ani cei doi au trăit deci în mină, cine ştie în ce abis ascuns, până în ziua când Nell fu salvată de Harry. Bătrânul maistru, cuprins în acelaşi timp de un sentiment de milă, dar şi de furie, comunică inginerului şi fiului său ce-şi amintise văzând numele de Silfax. Aceasta lămurea întreaga situaţie. Silfax era fiinţa misterioasă căutată în zadar în adâncimile Noii Aberfoyle!

— Deci l-ai cunoscut, Simon? întrebă inginerul.

— Da, într-adevăr, răspunse Simon. Omul cu cucuveaua! Nu mai era tânăr, trebuie să fi avut cincisprezece-douăzeci de ani mai mult decât mine. Un soi de sălbatic, nu avea relaţii cu nimeni şi se ştia că nu-i era frică nici de apă, nici de foc. Şi-a ales din plăcere meseria de «penitent», pe care nimeni nu voia s-o facă. Profesia aceasta periculoasă i-a deranjat mintea. Se spunea despre el că e rău, dar poate că era nebun. Avea o forţă nemaipomenită şi cunoştea mina ca nimeni altul – cel puţin tot atât de bine ca şi mine. Era bine plătit. Drept să vă spun, îl credeam mort de mulţi ani.

— Dar, reluă James Starr, ce vrea să spună prin aceste cuvinte? «…tu mi-ai furat ultimul strat al vechii noastre mine»?

— Ah, iată ce e, răspunse Simon Ford. E mult de atunci. Silfax, care n-a fost niciodată în toate minţile, pretindea că el are drepturi asupra vechii mine Aberfoyle. Astfel că ura lui devenea tot mai sălbatică pe măsură ce mina Dochart – mina lui! – se golea. Se părea că fiecare lovitură de târnăcop smulgea din propriile lui măruntaie. Îţi aduci aminte, Madge?

— Da, Simon, răspunse bătrâna scoţiană.

— Îmi amintesc toate acestea acum, continuă Simon Ford, după ce am văzut numele de Silfax pe această uşă. Dar, vă spun din nou, îl credeam mort şi nu-mi închipuiam ca acest răufăcător, pe care îl căutăm de atâta timp, să fie fostul «penitent» al minei Dochart!

— Într-adevăr, spuse James Star, totul se explică. O întâmplare a făcut ca Silfax să descopere existenţa noului zăcământ. În egoismul său de nebun, a vrut să se constituie în apărătorul lui. Trăind în mină şi umblând zi şi noapte prin ea, a surprins secretul dumitale, Simon, şi a aflat că mă chemi să vin în grabă la cottage. Aceasta explică şi scrisoarea ce o contrazicea pe a dumitale, şi bolovanul prăvălit împotriva lui Harry, şi distrugerea scărilor din puţul Yarow. De aici şi astuparea fisurilor în peretele noului zăcământ şi, în sfârşit, sechestrarea noastră şi apoi eliberarea care s-a produs mulţumită bunei noastre Nell şi, fără îndoială, fără ştirea şi împotriva lui Silfax!

— Da, aşa s-au petrecut lucrurile, fără nici o îndoială, aşa cum spuneţi dumneavoastră, domnule James, răspunse Simon Ford. Bătrânul «penitent» este cu siguranţă nebun în momentul de faţă.

— E mai bine aşa! spuse Madge.

— Nu ştiu, spuse James Starr, dând din cap, pentru că nebunia aceasta trebuie să fie o nebunie înfricoşătoare! Înţeleg acum de ce Nell nu se poate gândi la el fără groază şi mai înţeleg şi de ce n-a vrut să-l denunţe pe bunicul ei! Ce ani trişti trebuie să fi petrecut alături de acest bătrân!

— Da, trişti, răspunse Simon Ford, între acest sălbatic şi cucuveaua lui, nu mai puţin sălbatică! Cu siguranţă că nici această pasăre n-a murit! Ea trebuie să fi spart lampa noastră şi tot ea era să rupă frânghia aproape destrămată, de care erau suspendaţi Harry şi Nell…!

— Înţeleg acum, spuse Madge, că vestea căsătoriei lui Nell cu fiul nostru l-a exasperat şi l-a făcut să turbeze şi mai tare pe Silfax!

— Căsătoria lui Nell cu fiul aceluia pe care îl acuza că i-a furat ultimul strat de cărbune din Aberfoyle i-a dus, fără îndoială, ura la culme! întări Simon Ford.

— Va trebui totuşi să se împace cu ideea acestei căsătorii, spuse Harry. Oricât de străină i-ar fi o viaţă în comun, va trebui să-l facem să înţeleagă că noua existenţă a lui Nell nu se compară cu aceea pe care i-o oferea el în abisurile minei! Sunt sigur, domnule Starr, că, dacă am reuşi să punem mâna pe el, l-am putea convinge că noi avem dreptate.

— Nebunii nu judecă, bietul meu Harry, răspunse inginerul. Desigur că e mai bine să-ţi cunoşti duşmanul dar, dacă ştim acum cine e, asta nu înseamnă că totul s-a sfârşit. Trebuie să fim cu ochii în patru, şi pentru început, Harry, trebuie s-o întrebi pe Nell! Trebuie! Ea va înţelege că acum tăcerea ei nu mai are rost. Trebuie să vorbească, şi asta chiar în interesul bunicului ei. Este tot atât de important pentru ei ca şi pentru noi să împiedicăm îndeplinirea planurilor lui sinistre.

— Nu mă îndoiesc, domnule Starr, că Nell va veni ea însăşi în întâmpinarea întrebărilor noastre. Noi ştim acum că ea a tăcut din datorie; conştiinţa ei nu i-a nângăduit să vorbească. Acum, tot din datorie şi din conştiinţă va spune totul, oricând veţi voi. Bine a făcut mama că a condus-o în odaia ei. Trebuie lăsată să-şi revină, dar mă duc s-o aduc…

— Nu e nevoie, Harry, rosti cu o voce hotărâtă şi clară tânăra fată, care intra în acel moment în sala mare a cottage-ului.

Nell era palidă şi se vedea după ochii ei cât de mult plânsese, dar se simţea că era decisă pentru pasul pe care cinstea ei îi dicta să-l facă în acel moment.

— Nell! exclamă Harry, repezindu-se în întâmpinarea fetei.

— Harry, spuse Nell, care cu un gest îl opri pe logodnicul său. Tatăl tău, mama ta şi tu trebuie să aflaţi astăzi totul. Şi dumneavoastră, domnule Starr, trebuie să ştiţi totul despre copila pe care aţi primit-o fară să o cunoaşteţi şi pe care Harry, din nefericire pentru el, a scos-o din abis.

— Nell! strigă Harry.

— Las-o pe Nell să vorbească, spuse James Starr, făcându-i un semn lui Harry să tacă.

— Sunt nepoata bătrânului Silfax, reluă Nell. N-am ştiut ce înseamnă o mamă decât în ziua când am intrat aici, spuse ea privind-o pe Madge.

— Fie binecuvântată acea zi, fiica mea! răspunse bătrâna scoţiană.

— N-am ştiut ce înseamnă un tată decât în ziua când l-am cunoscut pe Simon Ford şi n-am ştiut ce e un prieten decât atunci când mâna lui Harry a atins-o pe a mea. Am trăit singură timp de cincisprezece ani împreună cu bunicul meu, în cele mai ascunse colţuri ale minei. Împreună cu el, ar însemna să spun prea mult, mai curând prin el, deoarece abia îl vedeam. Când a dispărut din vechea mină Aberfoyle, el s-a refugiat în acele adâncuri pe care numai el le cunoştea, în felul său, se purta bine cu mine pe atunci, cu toate că era înspăimântător. Mă hrănea cu cele ce aducea de afară. Îmi amintesc vag, că, pe când eram mică de tot, aveam ca doică o capră, a cărei dispariţie m-a îndurerat. Bunicul, văzându-mă atât de tristă, a înlocuit-o cu un alt animal, un câine, îmi spuse el. Din nefericire, acel câine era vesel şi lătra. Bunicului nu-i plăcea veselia şi nu putea suferi zgomotul. Pe mine m-a învăţat să tac, dar nu l-a putut învăţa şi pe câine. Bietul animal a dispărut aproape imediat. Bunicul avea drept însoţitor o pasăre sălbatică, o cucuvea, de care la început îmi era groază. Dar această pasăre, aşa respingătoare cum era, începu să mă iubească atât de mult încât mi-a devenit şi mie dragă. Mă asculta mai bine decât pe stăpânul ei şi acest lucru mă îngrijora, pentru că bunicul era gelos. Cucuveaua şi cu mine ascundeam cât puteam faţă de el şi că ne simţeam atât de bine împreună. Înţelegeam că aşa trebuie să procedăm!… Dar vă vorbesc prea mult despre mine! Este vorba despre voi…

— Nu, fata mea, spuse James Starr, povesteşte aşa cum îţi vine.

— Bunicul meu, continuă Nell, n-a privit niciodată cu ochi buni vecinătatea voastră în mină. Loc era destul, totuşi. El îşi alegea refugiile departe, foarte departe de voi. Nu-i plăcea să vă simtă acolo. Când îl întrebam despre oamenii de acolo, de sus, se întuneca la faţă, nu-mi răspundea şi amuţea pentru mult timp. Dar furia sa a izbucnit când a văzut că nu vă mulţumiţi cu vechiul domeniu şi încercaţi să-l încălcaţi pe al său. El a jurat că dacă veţi reuşi să pătrundeţi în noua mină, cunoscută până atunci numai de el, veţi pieri… Cu toată vârsta sa înaintată, are încă o forţă extraordinară şi ameninţările lui mă făceau să tremur şi pentru voi, şi pentru el.

— Continuă, Nell, îi spuse Simon Ford tinerei fete, care se întrerupse un moment pentru a-şi aduna gândurile.

— După prima voastră încercare, de îndată ce bunicul v-a văzut pătrunzând în galeria Noii Aberfoyle, el a astupat deschizătura şi a transformat galeria în închisoare. Nu vă cunoşteam decât ca pe nişte umbre, foarte vag întrezărite în obscuritatea minei, dar nu puteam suporta gândul că nişte oameni vor muri de foame în aceste adâncimi, şi, cu riscul de a fi prinsă asupra faptului, am reuşit să vă procur, timp de câteva zile, puţină apă şi pâine!… Aş fi dorit să vă arăt drumul pe unde puteaţi ieşi, dar era foarte greu să scapi de supravegherea bunicului. Era cât pe ce să muriţi! Iată însă că Jack Ryan şi însoţitorii lui au venit… Din fericire, i-am întâlnit în acea zi şi am reuşit să-i aduc până la voi. La întoarcere, bunicul m-a surprins. Furia sa împotriva mea a fost îngrozitoare… Credeam că mă va omorî! De atunci viaţa mea a devenit insuportabilă. Mintea bunicului meu s-a rătăcit cu totul. El s-a proclamat regele umbrei şi al focului! Când auzea târnăcoapele lovind stratele pe care le socotea ca fiind ale sale, îl apucau furiile şi mă bătea cu mânie. Voiam să fug, dar era imposibil pentru că mă păzea tot timpul. În sfârşit, acum trei luni, într-un acces de nebunie de nedescris, m-a coborât în abisul în care m-aţi găsit şi a dispărut, după ce a chemat în zadar cucuveaua care n-a vrut să mă părăsească. De când eram acolo? Nu mai ştiam. Tot ce ştiu e că simţeam că mor când ai venit tu, scumpul meu Harry, şi m-ai salvat! Dar, vezi tu, nepoata bătrânului Silfax nu va putea deveni soţia lui Harry Ford, deoarece viaţa voastră a tuturor ar fi ameninţată.

— Nell! strigă Harry.

— Nu, reluă tânăra fată, sacrificiul meu este hotărât. Există un singur mijloc de a evita pieirea voastră: să mă întorc la bunicul meu. El ameninţă întreaga Nouă Aberfoyle!… El nu ştie ce înseamnă iertarea şi nimeni nu poate să prevadă până unde îl va împinge geniul răzbunării. Datoria mea este limpede. Aş fi cea mai nemernică fiinţă dacă aş şovăi s-o îndeplinesc. Adio! Vă mulţumesc! M-aţi făcut să cunosc fericirea acestei lumi! Orice s-ar întâmpla, să ştiţi că inima mea rămâne în mijlocul vostru!

Auzind aceste cuvinte, Simon Ford, Madge şi Harry, nebuni de durere, se sculară în picioare.

Cum, Nell, strigară ei cu desperare, vrei să ne părăseşti?

James Starr îi dădu la o parte cu un gest plin de autoritate şi, mergând la Nell, îi luă ambele mâini într-ale sale.

— Bine, copila mea! îi spuse ei. Ai spus ce trebuia să spui, dar iată ce-ţi răspundem noi: Nu te vom lăsa să pleci şi, dacă va fi nevoie, te vom reţine cu forţa. Ne crezi deci atât de laşi încât să acceptăm generosul tău sacrificiu? Ameninţările lui Silfax sunt de temut, e adevărat! Dar, la urma urmei, un om nu-i decât un om şi noi vom lua măsuri de precauţie. Dar ai putea tu, chiar în interesul lui Silfax, să ne faci cunoscute obiceiurile sale, să ne spui unde se ascunde? Noi dorim un singur lucru: să-l punem în afara posibilităţii de a dăuna, şi poate să-l ajutăm să judece.

— Vreţi să aflaţi imposibilul, răspunse Nell. Bunicul meu este pretutindeni şi nicăieri. N-am cunoscut niciodată ascunzişurile sale! Nu l-am văzut niciodată dormind. Când găsea un refugiu, mă lăsa singură şi dispărea. Când am luat hotărârea despre care v-am vorbit, domnule Starr, ştiam ce-mi veţi răspunde. Credeţi-mă! Nu există decât un mijloc de a-l dezarma pe bunicul meu: trebuie să-l găsesc. El e invizibil, dar vede totul. Întrebaţi-vă, cum a putut descoperi el gândurile voastre cele mai secrete, începând cu scrisoarea expediată domnului Starr, până la proiectul căsătoriei mele cu Harry, dacă n-ar poseda darul inexplicabil de a şti totul? Bunicul meu, după câte pot eu judeca, este, chiar în nebunia sa, un om cu un spirit puternic. Pe timpuri îmi spunea lucruri foarte interesante. Mi-a vorbit de Dumnezeu, dar m-a înşelat asupra unui lucru: m-a făcut să cred că toţi oamenii sunt perfizi, pentru că voia să-mi inspire ura sa împotriva întregii umanităţi. Când Harry m-a dus la cottage, aţi crezut că sunt doar neştiutoare… Eram mai mult decât atât, eram îngrozită! Ah! Iertaţi-mă, dar câteva zile am crezut că mă aflu în mâinile unor oameni răi şi voiam să fug! Cea care m-a adus la realitate aţi fost dumneavoastră, Madge, nu prin vorbe, ci prin felul dumneavoastră de viaţă, văzând respectul şi dragostea cu care vă înconjurau soţul şi fiul dumneavoastră. Apoi, când am văzut pe toţi lucrătorii, buni şi fericiţi, mi-am spus: «Bunicul m-a înşelat!» Astăzi, după tot ce am învăţat de la voi, sunt complet lămurită şi cred că, de fapt, el s-a înşelat pe sine însuşi. Voi porni deci prin locurile ascunse pe unde îl întovărăşeam altădată. El mă pândeşte, fără îndoială! Îl voi striga…el mă va auzi şi, cine ştie, poate, reîntorcându-mă la el, voi reuşi să-l aduc pe calea cea bună.

Fata fu lăsată să vorbească. Toţi simţeam că e bine pentru ea să-şi deschidă inima faţă de prietenii săi cei mai buni, în momentul când, cuprinsă de iluzii generoase, ea credea că îi va părăsi pentru totdeauna. Dar când, istovită, cu ochii plini de lacrimi, ea tăcu, Harry, adresându-se mamei lui, spuse:

— Mamă, ce-ai gândi despre bărbatul care ar părăsi pe această nobilă fată pe care ai auzit-o vorbind?

— Aş gândi, răspunse Madge, că acest om este un laş, şi dacă ar fi vorba de fiul meu, l-aş renega, l-aş blestema!

— Nell, ai auzit ce a spus mama noastră? spuse Harry. Oriunde te vei duce, te voi însoţi, Dacă vrei cu tot dinadinsul să pleci, vom pleca împreună…

— Harry! Harry! exclamă Nell.

Emoţia fu prea puternică. Nell păli şi căzu în braţele lui Madge… care îi rugă pe inginer, pe Simon şi pe Harry s-o lase singură cu Nell.