XI DOAMNELE DE FOC

Trecură opt zile de la aceste evenimente. Prietenii lui James Starr erau foarte îngrijoraţi. Inginerul dispăruse şi nimic nu explica dispariţia sa. De la servitorul lui aflaseră că Starr se îmbarcase la Granton-pier şi se ştia de la căpitanul vasului Prinţul de Galles că el debarcase la Stirling. De atunci, nici urmă de James Starr.

Deoarece Simon Ford îi ceruse în scrisoare să ţină secretă invitaţia, el nu anunţase pe nimeni că pleacă la fostele mine din Aberfoyle.

La Edinburgh nu se vorbea decât de absenţa inexplicabilă a inginerului. Sir Elphiston, preşedintele societăţii Royal Institution, comunică colegilor săi conţinutul scrisorii lui James Starr, prin care acesta se scuza că nu poate asista la următoarea şedinţă a societăţii, încă două-trei persoane primiseră scrisori asemănătoare. Dar dacă aceste scrisori dovedeau că James Starr plecase din Edinburgh, ceea ce, dealtfel, se ştia, nimic nu indica unde anume se află. O absenţă inexplicabilă din partea unui asemenea om, lucru care nu intra în obiceiurile sale, îi surprinse la început, apoi, văzând că absenţa se prelungeşte, ei fură cuprinşi de îngrijorare. Niciunul dintre prietenii inginerului n-ar fi bănuit că el s-a dus la minele de la Aberfoyle. Se ştia că nu i-ar fi plăcut să revadă vechiul teatru al activităţii sale. El nu mai călcase pe acolo din ziua în care ultimul vagonet fusese urcat la suprafaţă. Totuşi, deoarece vaporul îl depusese la debarcaderul din Stirling, se hotărâră să-l caute prin partea locului. Cercetările nu duseră la nici un rezultat. Nimeni nu-şi amintea să-l fi văzui pe James Starr.

Singurul care ar fi putut satisface curiozitatea publică era Jack Ryan, care îl întâlnise în tovărăşia lui Harry în puţul Yarow. Dar după cum ştim, veselul nostru tânăr lucra la ferma din Melrose, la patruzeci de mile distanţă, în sud-vestul comitatului Renfrew, şi el habar nu avea că dispariţia lui James Starr provocase o asemenea îngrijorare.

Opt zile după vizita sa la cottage, Jack Ryan ar fi continuat să cânte şi mai cu foc la clăcile clanului din Irvin, dacă n-ar fi fost cuprins de o mare nelinişte.

Dar despre aceasta vom vorbi mai târziu.

James Starr era o persoană importantă şi se bucura de o mare consideraţie nu numai la Edinburgh, ci în toată Scoţia, astfel că orice fapt în legătură cu el nu putea trece neobservat.

Lordul judecător, prim-magistrat al Edinburgh-ului, judecătorii, consilierii, dintre care mulţi erau prietenii intimi ai inginerului, întreprinseră ccrcetări active pentru a-i da de urmă. Agenţii trimişi peste tot nu aflaseră nimic. Au fost publicate anunţuri în principalele ziare ale Regatului Unit cu privire la dispariţia sa, indicându-se semnalmentele inginerului şi data plecării din Edinburgh.

Toată lumea aştepta cu mare nelinişte o ştire despre James Starr, iar cercurile ştiinţifice din Anglia se temeau de dispariţia definitivă a unuia dintre cei mai străluciţi membri ai lor.

În timp ce mulţi se îngrijorau pentru soarta lui James Starr, Harry era şi el subiectul unei preocupări la fel de vii. Numai că, în loc să preocupe opinia publică, fiul bătrânului maistru tulburase doar buna dispoziţie a prietenului său Jack Ryan.

Ne amintim că, atunci când s-au întâlnit în puţul Yarow, Jack Ryan l-a invitat pe Harry să vină peste opt zile la serbarea clanului din Irvin. Harry acceptase şi promisese să se ducă la această ceremonie.

Jack Ryan ştia, căci o constatase cu nenumărate prilejuri, că prietenul lui era om de cuvânt. La el o făgăduială însemna un lucru îndeplinit.

La serbarea din Irvin n-a lipsit nimic, nici cântecele, nici dansurile, nici veselia generală, nimic în afară de Harry Ford. Mai întâi Jack fu supărat pe Harry pentru că absenţa lui influenţa buna sa dispoziţie în aşa măsură încât îşi pierduse memoria şi, pentru prima dată, i se întâmplă să uite cuvintele unui cântec pe care îl cunoştea foarte bine; apoi se poticni în timpul unui dans care îi aducea la şezători aplauze binemeritate.

Trebuie să spunem că nota publicată în ziare relativ la James Starr nu căzuse sub ochii lui Jack Ryan. Acest băiat de treabă nu era deci preocupat decât de lipsa lui Harry, spunându-şi că, desigur, numai o întâmplare gravă l-a putut împiedica de a se ţine de cuvânt. Astfel, a doua zi după serbarea de la Irvin, Jack Ryan se pregătea să ia trenul la Glasgow pentru a se duce la mina Dochart. Şi aşa ar fi făcut dacă n-ar fi fost reţinut de un accident care era să-l coste viaţa.

Iată ce s-a întâmplat în noaptea de l2 decembrie. Într-adevăr, faptul era de natură să dea dreptate tuturor superstiţioşilor, şi aceştia nu erau puţini la număr la ferma de la Melrose.

Irvin, mic orăşel maritim din comitatul Renfrew, număra cam şapte mii de locuitori şi era situat într-o cotitură bruscă a coastei scoţiene, în apropiere de gura golfului Clyde. Portul său era destul de bine adăpostit împotriva vânturilor din larg şi era luminat de un far important care indica vapoarelor locul de acostare, astfel că un marinar imprudent nu se putea înşela. De aceea naufragiile erau rare pe acea porţiune a litoralului şi vasele de cursă lungă, ce voiau să intre în golful Clyde pentru a merge la Glasgow sau să intre în rada de la Irvin, puteau manevra fără pericol chiar în nopţile întunecoase.

Un oraş oricât de mic, cu un trecut istoric, cu un castel care a aparţinut cândva unui Robert Stuart, poseda desigur şi ceva ruine. În Scoţia, toate ruinele sunt vizitate de stafii. Această credinţă superstiţioasă este răspândită în părţile din nordul şi sudul Scoţiei. Ruinele cele mai vechi şi cu renumele cel mai rău din acest punct de vedere, situate pe acea parte a litoralului, erau tocmai acelea ale castelului lui Robert Stuart, care poartă numele de Dundonald-Castle. În acea epocă, Dundonald-Castle, refugiul tuturor spiriduşilor rătăcitori din regiune, era cu totul părăsit. Fiind situat pe o stâncă înaltă deasupra mării, la două mile de oraş, nu prea era vizitat. Unii străini, care se interesau de vestigii istorice, se duceau să-l viziteze, dar singuri. Locuitorii din Irvin nu i-ar fi însoţit cu nici un preţ de frica unor fiinţe fantastice pe care le numeau «Doamnele de foc» şi despre care se spunea că umblă printre ruine. Cei mai superstiţioşi afirmau că au văzut cu ochii lor aceste fiinţe fantastice. Printre aceştia era, desigur, şi Jack Ryan.

Adevărul e că, din când în când, apăreau, fie pe un perete jumătate prăbuşit, fie în vârful turnului care domina ansamblul ruinelor castelului, nişte limbi mari de foc. Aveau aceste flăcări înfăţişare omenească, aşa cum se afirma? Li se potrivea denumirea de «Doamnele de foc», dată de scoţienii de pe litoral? Fără îndoială că aceasta era doar o închipuire a minţii celor înclinaţi spre superstiţii. Ştiinţa putea să explice acest fenomen.

Doamnele de foc aveau însă o reputaţie, bine stabilită în toată regiunea, de a frecventa ruinele vechiului castel şi de a executa nişte dansuri stranii mai ales în nopţile întunecoase. Jack Ryan, deşi era un tânăr curajos, nu s-ar fi încumetat să le acompanieze cu sunetele cimpoiului său. «Bătrânul Nick le ajunge, spunea Jack, el n-are nevoie de mine pentru a completa orchestra sa infernală». Bineînţeles, aceste apariţii bizare constituiau textul obligatoriu al povestirilor din timpul clăcilor. Astfel, Jack Ryan poseda un repertoriu bogat de legende cu privire la «Doamnele de foc» şi nu se afla niciodată în impas când era vorba să povestească despre ele.

Deci, în timpul acelei ultime clăci care încheiase serbarea de la Irvin şi la care se băuse din belşug rachiu, brandy şi whisky, Jack Ryan reluase tema sa favorită, spre marea plăcere şi poate şi spre groaza auditorilor săi. Claca avea loc într-o şură mare a fermei de la Melrose, pe marginea litoralului. Într-un vas de tablă ardea un foc bun de cocs, în jurul căruia se aşezaseră invitaţii. Afară era furtună şi o ceaţă groasă era adusă de valurile mânate de un vânt puternic din sud-vest, din largul mării. Noaptea era foarte întunecoasă, nori negri acopereau cerul, pământul şi apa erau cufundate în beznă. Dacă vreun vapor s-ar fi aventurat pe acea vreme, cu greu ar fi ancorat în golful Irvin, din cauza vântului ce bătea din coastă. Micul port de la Irvin nu prea era frecventat, mai ales de vasele cu tonaj mare. Vasele comerciale, cu pânze sau cu aburi, care mergeau la golful Clyde, treceau mai la nord pentru a ancora. În acea seară, un pescar întârziat pe lângă mal zări cu mirare o navă care se îndrepta spre coastă. Dacă dintr-o dată s-ar fi făcut ziuă, vederea acestei nave, cum gonea cu vântul la pupa şi cu toate pânzele întinse, ar fi stârnit groaza celor de pe litoral. Dacă nu nimerea intrarea în golf, exista pericolul ca vasul să se sfărâme lovindu-se de stâncile formidabile de pe litoral, în mijlocul cărora nu exista nici o trecere. Dacă acest vas imprudent se încăpăţâna să înainteze, cum va putea să evite ciocnirea?

Claca era pe sfârşite şi Jack Ryan îşi încheia ultima sa poveste. Auditorii, transportaţi în lumea fantasmelor şi ameţiţi de băutură erau tocmai bine pregătiţi să creadă orice istorii năstruşnice imaginate de Jack Ryan. Deodată auziră strigăte de afară. Jack Ryan se opri din povestit şi toţi ieşiră repede din şură. Noaptea era adâncă. Rafale puternice de ploaie şi vânt loveau pietrişul. Doi-trei pescari, încovoiaţi lângă o stâncă pentru a rezista mai bine curenţilor de aer, strigau cât puteau de tare. Jack şi însoţitorii săi alergară către ei. Strigătele nu se adresau locuitorilor fermei, ci vasului al cărui echipaj se îndrepta, fără să-şi dea seama, spre catastrofă. Într-adevăr, o masă întunecoasă apărea neclar la câteva zecimi de milă în larg. Era o corabie, uşor de recunoscut după focurile de poziţie. Avea pe catarg o lumină albă, la tribord una verde şi la babord una roşie. Era văzută din faţă şi, evident, se îndrepta cu toată viteza spre coastă.

— Un vas în pericol? strigă Jack Ryan.

— Da, răspunse un pescar, şi, chiar dacă ar vrea, n-ar mai putea să vireze spre a evita ciocnirea.

— Să le facem semne! strigă unul dintre scoţieni.

— Cu ce? răspunse un pescar. Pe o vreme ca asta nu poţi ţine în mână o torţă aprinsă.

În timp ce schimbau aceste cuvinte, pescarii continuau să strige, dar cum puteau fi auziţi în zgomotul furtunii care le înăbuşea strigătele? Echipajul nu mai avea nici o şansă de a fi salvat de la naufragiu.

— De ce manevrează ei astfel? strigă un marinar.

— Vor să acosteze? strigă altul.

— Să nu fi cunoscut căpitanul farul de la Irvin? întrebă Jack Ryan.

— De bună seamă, răspunse un pescar, dacă nu cumva a fost păcălit de vreun…

Pescarul nu-şi termină fraza când Jack scoase un strigăt puternic de groază. Să fi auzit echipajul strigătul? Oricum, era prea târziu. Corabia nu mai putea evita şirul de stânci albind în întuneric. Strigătul însă nu fusese adresat echipajului, ca un suprem avertisment. Jack Ryan era cu spatele spre mare şi privea un punct situat la o jumătate de milă înapoia plajei. Acolo erau ruinele castelului Dundonald. Pescarii şi ceilalţi scoţieni priviră şi ei într-acolo. O flacără lungă unduia sub rafale în vârful vechiului turn.

— Doamna de foc, Doamna de foc! strigară scoţienii superstiţioşi.

La drept vorbind, îţi trebuia o doză mare de imaginaţie ca să crezi că această flacără are o înfăţişare omenească. Fluturând în bătaia brizei ca un steag luminos, ea părea uneori să zboare din vârful turnului, ca şi cum ar fi pe punctul să se stingă, dar o clipă mai târziu se întorcea la loc, prinzându-se cu capătul ei albăstriu.

— Doamna de foc! Doamna de foc! strigau pescarii şi ţăranii înspăimântaţi.

Acum totul se explica. Cu siguranţă că echipajul vasului, dezorientat din cauza ceţii, a greşit calea şi a luat acea lumină drept farul de la Irvin. Ei credeau că se află la intrarea golfului, care era cu zece mile mai spre nord, şi înaintau către un ţărm abrupt, care nu le oferea nici un refugiu. Ce puteau face ca să-i salveze, dacă mai era posibil? Poate ar fi trebuit să urce careva până la ruine şi să stingă focul, ca să nu mai fie confundat cu farul de la Irvin? Desigur, aşa ar fi trebuit să se procedeze, şi fără întârziere. Dar care dintre aceşti scoţieni se putea gândi, sau, chiar dacă s-ar fi gândit, cine ar fi avut curajul să înfrunte Doamna de foc? Poate îndrăzneţul Jack Ryan, pe care superstiţia, oricât de puternică, nu l-ar fi putut opri de la o acţiune generoasă.

Prea târziu! Prin zgomotul furtunii se auzi un pârâit îngrozitor. Vaporul se izbise de stânci. Focurile de poziţie se stinseră. Linia alburie a valurilor păru că se întrerupe o clipă. Fusese atinsă de vasul care se culcă pe o parte şi se dezmembră printre stânci. În acelaşi moment, printr-o coincidenţă, datorată neîndoielnic întâmplării, flacăra din turn dispăru ca şi cum ar fi fost smulsă de o rafală violentă. Marea, cerul şi plaja fură din nou cufundate în cel mai profund întuneric.

— Doamna de foc! strigă pentru ultima oară Jack Ryan când această apariţie, supranaturală pentru el şi tovarăşii lui, dispăru brusc. Curajul, care lipsise acestor scoţieni superstiţioşi în faţa unui pericol himeric, le reveni acum în faţa unui pericol real, când era vorba să salveze pe semenii lor. Înfruntând elementele dezlănţuite ale naturii, tot atât de eroici pe cât erau de creduli, înarmaţi cu frânghii aruncate în valuri, ei se avântară în ajutorul vasului naufragiat. Reuşiră, din fericire, să salveze întreg echipajul. Câţiva dintre salvatori, printre care se afla şi bravul Jack Ryan, lovindu-se de stânci, fură grav răniţi. Dar căpitanul vasului şi cei opt oameni din echipaj fură depuşi sănătoşi pe plajă. Vasul era bricul norvegian Motala, care făcea cursa spre Glasgow încărcat cu lemnărie din nord. Într-adevăr căpitanul, indus în eroare de lumina de pe turnul castelului Dundonald, nimerise în plină coastă, în loc să se îndrepte spre golful Clyde.

Din vas nu mai rămăseseră decât câteva epave pe care valurile le zdrobeau izbindu-le de stâncile litoralului.