IX NOUA ABERFOYLE.

Dacă printr-o forţă supraomenească nişte ingineri ar fi putut ridica dintr-o dată şi pe o grosime de o mie de picioare toată porţiunea de înveliş terestru pe care se aflau lacuri, fluvii, golfuri şi teritoriile riverane ale comitatului Stirling, Dumbarton şi Renfrew, ar fi găsit sub acest enorm acoperiş o excavaţie imensă cum nu mai exista pe lume decât una cu care s-ar fi putut compara şi anume, celebra Grotă a Mamutului din Kentucky.

Excavaţia se compunea din multe sute de alveole de cele mai diverse forme şi dimensiuni. Un fel de stup cu numeroase etaje de celule, dispuse neregulat, dar un stup construit la vaste proporţii, în care, în loc de albine, s-ar fi putut plasa cu uşurinţă ihtiozauri, megaterii pterodactili, din epoca geologică! Un labirint de galerii, unele mai înalte decât bolţile catedralelor, altele ca nişte pronaosuri înguste şi întortocheate. Unele urmau o linie orizontală, altele urcau sau coborau oblic în toate direcţiile, reunind cavităţile şi lăsând liberă comunicaţia între ele.

Stâlpii care susţineau bolţile, a căror curbă admitea toate stilurile, zidurile groase aşezate trainic între galerii, înseşi bolţile erau, în această zonă de teren secundar, formate din gresie şi roci de şist. Dar între aceste straturi inutilizabile, se aflau, puternic presate, admirabile strate de cărbune. Ca şi cum sângele negru al acestei mine stranii ar fi circulat prin reţeaua lor încâlcită.

Zăcământul se desfăşura pe o suprafaţă de patruzeci de mile de la nord la sud şi se înfunda sub Canalul Nordului.

Importanţa bazinului putea fi evaluată numai după sondaje, dar ea depăşea, cu siguranţă, pe aceea a straturilor carbonifere din Cardiff, în Ţara Galilor, şi a zăcămintelor din Newcastle în comitatul Northumberland.

Trebuie să spunem că exploatarea acestei mine avea să fie mult uşurată deoarece, printr-o dispoziţie curioasă a terenurilor secundare, printr-o inexplicabilă retragere a substanţelor minerale în epoca geologică, pe când acest masiv se solidifica, natura însăşi a multiplicat galeriile şi tunelurile Noii Aberfoyle.

Da, însăşi natura!

La prima vedere s-ar fi putut crede că e vorba de o exploatare părăsită de secole. Nici vorbă! Cine părăseşte o asemenea bogăţie?

Termitele umane n-au ros niciodată această porţiune a subsolului Scoţiei, deci totul era opera naturii. Nici un labirint din epoca egipteană, nici o catacombă din epoca romană nu se puteau compara ca mărime cu această grotă, ci numai Grotele Mamutului care, pe o lungime de mai bine de 20 de mile, numărau două sute douăzeci şi şase de alei, unsprezece lacuri, şapte râuri, opt cataracte, treizeci şi două de puţuri insondabile şi cincizeci şi şapte de domuri dintre care unele suspendate la peste patru sute cincizeci de picioare înălţime. La fel cu aceste grote, Noua Aberfoyle nu era opera oamenilor, ci opera naturii.

Astfel se prezenta noul domeniu, de o bogăţie fără seamăn, a cărui descoperire aparţinea bătrânului maistru. Zece ani petrecuţi în vechea mină, o rară perseverenţă de a cerceta, o încredere absolută susţinută de un minunat instinct de miner, iată întrunite toate condiţiile pentru a reuşi, acolo unde mulţi alţii ar fi dat greş. De ce sondajele efectuate sub conducerea lui James Starr, în ultimii ani ai exploatării, s-au oprit tocmai la graniţa noii mine? Aceasta se datora întâmplării care şi ea ocupă un loc important în acest soi de cercetări. Oricum, exista acolo, în subsolul scoţian, un fel de comitat subteran, căruia nu-i lipsea pentru a fi locuibil decât razele soarelui sau, în lipsa lor, lumina unui astru special.

Apa era localizată în unele depresiuni formând bălţi mari şi chiar lacuri, mai mari decât lacul Katrine situat chiar deasupra, pe sol. Fără îndoială că aceste lacuri nu aveau mişcarea apelor de pe sol, curenţi sau valuri. Ele nu reflectau siluetele vechilor castele gotice. Pe malurile lor nu se aplecau mestecenii nici stejarii, iar în oglinda lor nu se întrezăreau umbrele munţilor înalţi. Aceste ape nu erau brăzdate de nave şi nici o lumină nu se oglindea în ele. Razele strălucitoare ale soarelui nu pătrundeau în ele, după cum nici luna nu răsărea niciodată la orizontul lor.

Totuşi, aceste lacuri adânci, a căror oglindă nu era tulburată de brize, ar fi avut farmecul lor dacă ar fi fost luminate fie şi de un astru electric, iar reunite printr-o reţea de canale ar fi completat geografia acelui domeniu straniu. Deşi impropriu oricărei producţii vegetale, acest subsol ar fi putut servi ca lăcaş unei întregi populaţii. Cine ştie dacă în aceste locuri cu temperatura constantă, în adâncimea acestor mine, fie la Aberfoyle, la Newcastle, la Alloa sau la Cardiff, când zăcămintele lor vor fi epuizate, clasele sărace ale Regatului Unit nu-şi vor găsi într-o zi refugiul!

X DUS ŞI ÎNTORS.

La chemarea lui Harry, James Starr, Simon Ford şi Madge intrară la rândul lor prin orificiul îngust care lega acum mina Dochart de noua mină. Ei se găseau la capătul unei largi galerii care parcă ar fi fost găurită de mâna omului, deschisă cu târnăcopul şi lopata în vederea exploatării unui nou zăcământ. Exploratorii se întrebau, desigur, dacă printr-o întâmplare neobişnuită n-au fost cumva transportaţi într-o veche mină a cărei existenţă nu era cunoscută nici de cei mai bătrâni mineri ai comitatului.

Nu! Straturile geologice au «cruţat» această galerie în perioada când terenurile secundare se îngrămădeau. Poate că pe acolo să fi trecut cândva vreun torent pe vremea când apele de pe sol se amestecau cu vegetalele împotmolite. Acum, însă, galeria era la fel de uscată ca şi cum ar fi fost săpată la o adâncime de câteva mii de picioare în etajul rocilor granitoide. În acelaşi timp, aerul circula cu uşurinţă, ceea ce arăta că unele «ventilatoare» naturale o puneau în comunicaţie cu atmosfera exterioară. Această observaţie făcută de inginer era justă şi se simţea că aerisirea se realiza cu uşurinţă în noua mină. Cât despre acel grizu care se scurgea altădată prin şistul peretelui, se părea că nu fusese concentrat decât într-o pungă, acum goală, şi era sigur că atmosfera galeriei nu păstrase nici cea mai mică urmă. Din prudenţă, însă, Harry nu luase cu sine decât lampa de siguranţă care asigura lumina timp de douăsprezece ore. Cu toţii erau cuprinşi de o mare bucurie. Era satisfacţia deplină a dorinţelor lor. În jurul lor totul era numai huilă. De emoţie, nimeni nu vorbea. Chiar şi Simon Ford se stăpânea. Bucuria sa se manifestase nu prin fraze lungi, ci numai prin interjecţii.

Poate că era imprudent din partea lor de a înainta atât de adânc în criptă. Dar nimeni nu se gândea să se întoarcă. Galeria era practicabilă şi fără prea multe întortocheri. Nici o crăpătură nu bara trecerea. Nici un reziduu nu împrăştia vreo duhoare dăunătoare. Nu exista nici un motiv să se oprească şi, timp de o oră, James Starr, Madge, Harry şi Simon Ford merseră astfel, fără a găsi vreun indiciu despre orientarea precisă a acelui tunel necunoscut. Fără îndoială că ei ar fi mers mai departe dacă n-ar fi ajuns chiar la extremitatea acelei căi largi pe care o urmau de la intrarea în mină.

Galeria ducea la o cavernă enormă, a cărei înălţime şi adâncime nu puteau fi evaluate. Ce altitudine avea bolta acestei excavaţii şi la ce distanţă se găsea peretele opus? întunericul ce o umplea nu permitea o apreciere. La lumina lămpii, exploratorii putură constata că domul acoperea o întindere mare de apă liniştită – baltă sau lac – ale cărei maluri pitoreşti, cu stânci înalte, se pierdeau în întuneric.

— Staţi pe loc! strigă Simon Ford, oprindu-se brusc. Încă un pas şi am fi nimerit poate într-un abis!

— Să ne odihnim, prieteni, răspunse inginerul. Dealtfel, ar trebui să ne întoarcem la cottage.

— Lampa noastră mai poate lumina încă zece ore, domnule Starr, spuse Harry.

— Totuşi, să ne oprim, reluă Starr. Mărturisesc că picioarele mele simt nevoia! Madge, dumneata nu resimţi oboseala acestui drum lung?

— Nu prea, domnule James, răspunse robusta scoţiană. Aveam obişnuinţa de a explora zile întregi vechea mină Aberfoyle.

— Ei, adăugă Simon Ford, Madge ar face de zece ori acest drum dacă ar fi nevoie! Dar vă întreb din nou, domnule James, merita să vă fac această comunicare? Aveţi curajul să spuneţi că nu? Hai! Îndrăzniţi să spuneţi că nu!

— Hei, vechiul meu prieten, de mult n-am avut o asemenea bucurie! răspunse inginerul. Puţinul ce am putut explora din această minunată mină pare să ne indice că întinderea ei este considerabilă, cel puţin în lungime.

— Şi în lăţime, şi în adâncime, domnule James, răspunse Simon.

— Vom vedea noi asta mai târziu.

— Eu garantez că aşa e! Vă rog să vă bazaţi pe instinctul meu de miner bătrân. Niciodată nu m-am înşelat.

— Sunt dispus să te cred, Simon, răspunse surâzând inginerul. Dealtfel, în măsura în care îmi pot da seama după această scurtă explorare, avem elementele unei exploatări care va dura secole!

— Secole? exclamă Simon Ford. Cred şi eu, domnule James. Vor trece peste o mie de ani înainte de a se extrage ultima bucată de cărbune din noua noastră mină!

— Să te audă Dumnezeu! răspunse James Starr. Cât despre calitatea huilei ce o scot la iveală aceşti pereţi…

— E minunată, domnule James, e minunată! răspunse Simon Ford. Priviţi şi dumneavoastră…

Spunând acestea, el desprinse cu o lovitură de tâmăcop un fragment de rocă neagră.

— Priviţi! Priviţi! repetă el, apropiind fragmentul de lumina lămpii. Suprafeţele acestei bucăţi de cărbune sunt lucioase. Aceasta e huila grasă, bogată în substanţe bituminoase! Ea se va despărţi în sorturi aproape fără praf. Ah, domnule James, cu douăzeci de ani în urmă acest zăcământ ar fi constituit o mare concurenţă pentru Swansea şi pentru Cardiff! Ei bine, fochiştii se bat încă pentru această huilă, şi dacă extragerea ei din mină costă puţin, în schimb se va vinde scump afară!

— Într-adevăr, spuse Madge examinând ca o cunoscătoare bucata de huilă. Acesta e cărbune de bună calitate. S-o luăm cu noi la cottage, Simon. Vreau ca această primă bucată de huilă să ardă sub ceainicul nostru!

— Bine zici, nevastă, răspunse bătrânul maistru, şi vei vedea că nu m-am înşelat!

— Domnule Starr, întrebă Harry, aveţi cumva vreo idee cu privire la orientarea posibilă a acestei lungi galerii pe care am străbătut-o de la intrarea noastră în noua mină?

— Nu, băiatul meu, răspunse inginerul. Poate cu ajutorul unei busole aş fi putut stabili direcţia generală. Dar fără busolă sunt ca un marinar în largul mării, înconjurat de ceaţă, când absenţa soarelui nu permite precizarea poziţiei.

— Fără îndoială, domnule James, interveni Simon Ford, dar vă rog nu comparaţi poziţia noastră cu aceea a unui marinar care totdeauna şi peste tot are abisul sub picioare. Noi ne aflăm pe pământ ferm aici şi n-avem teamă că ne scufundăm.

— N-am de gând să te necăjesc, bătrâne Simon, răspunse James Starr, departe de mine gândul de a dispreţui Noua Aberfoyle printr-o comparaţie nepotrivită. Am vrut numai să spun că nu ştim unde ne aflăm.

— Ne aflăm în subsolul comitatului Stirling, domnule James, şi afirm aceasta ca şi cum…

— Ascultaţi! spuse Harry întrerupându-l pe bătrânul maistru.

Toţi îşi încordară auzul, aşa cum făcea Harry. Urechea lui foarte fină percepuse un zgomot înăbuşit, ca un fel de murmur îndepărtat. James Starr, Simon şi Madge, ascultând cu atenţie, auziră şi ei. Zgomotul ce se producea în straturile superioare ale masivului era un fel de rostogolire al cărei crescendo şi descrescendo succesiv, deşi slab, se desluşea acum destul de clar. Toţi patru rămaseră câteva minute încordaţi, fără a rosti nici un cuvânt. Deodată, Simon exclamă:

— Pe sfântul Mungo! Nu cumva vagonetele aleargă de-acum pe şinele Noii Aberfoyle?

— Tată, spuse Harry, mi se pare că e zgomotul pe care îl fac apele când se rostogolesc pe un litoral.

— Doar nu suntem sub mare! exclamă bătrânul maistru.

— Nu, răspunse inginerul, dar s-ar putea să fim sub matca lacului Katrine.

— Atunci e de presupus că bolta nu e prea groasă în acest loc, de vreme ce percepem zgomotul apei?

— Da, într-adevăr, nu e prea groasă, răspunse James Starr, şi de aceea excavaţia este atât de vastă.

— Cred că aveţi dreptate, domnule Starr, spuse Harry.

— În afară de aceasta, continuă Starr, e un timp atât de furtunos afară încât apele lacului sunt desigur tot atât de agitate ca şi cele ale golfului Forth.

— Ce importanţă are! spuse Simon Ford. Stratul de cărbune nu va fi mai puţin bun pentru că s-a dezvoltat sub matca unui lac. Nu e pentru prima oară când huila ar fi căutată sub apă, chiar sub fundul oceanului. Şi dacă ar fi să explorăm tot fundul şi străfundul Canalului Nordului, ce rău aţi vedea în asta?

— Bine zici, Simon, spuse inginerul care, privind entuziasmul lui Simon, nu-şi putu stăpâni un zâmbet. Ştii ce? Hai să împingem galeriile noastre sub apele mării. Să găurim fundul Atlanticului ca pe o lingură de spumat supa. Să ne întâlnim cu fraţii noştri din Statele Unite, traversând subsolul oceanului! Să ajungem, dacă trebuie, până în centrul globului şi să-i smulgem ultima bucată de huilă!

— Râdeţi de mine, domnule James? întrebă Simon Ford cu un aer oarecum ironic.

— Eu să râd? Nu, bătrâne Simon! Nu! Dar entuziasmul dumitale mă face şi pe mine să imaginez până şi imposibilul. Hai să revenim la realitate, care este destul de frumoasă. Eu aş spune să lăsăm uneltele aici şi să ne întoarcem la cottage.

Pentru moment nu era altceva de făcut. Mai târziu, inginerul, cu o echipă de mineri şi uneltele necesare, va relua explorarea Noii Aberfoyle. Acum era urgent să se întoarcă la mina Dochart.

Dealtfel, drumul era uşor. Galeria traversa aproape în linie dreaptă masivul până la orificiul deschis cu dinamită. Deci nu riscau să se rătăcească. În momentul când James Starr se îndrepta către galerie, Simon Ford îl opri:

— Domnule James, îi spuse el, vedeţi această boltă imensă, acest lac subteran pe care îl acoperă acest pietriş scăldat de ape la picioarele noastre? Ei bine, aici îmi voi transporta locuinţa, aici voi construi un nou cottage, şi dacă şi alţi oameni de treabă vor urma exemplul meu, nu va trece un an şi în masivul bătrânei noastre Anglii va exista un nou burg!

James Starr, aprobând cu un surâs proiectele lui Simon, îi strânse mâna şi toţi trei, urmaţi de Madge, se afundară în galerie pentru a ajunge la mina Dochart. Merseră vreo milă fără să se producă vreun incident. Harry păşea înainte, ridicând lampa deasupra capului. El urma cu grijă galeria principală, fără a se abate în tunelurile înguste ce se deschideau la dreapta şi la stânga. Se părea că se vor întoarce tot atât de lesne cum au plecat, dar surveni o complicaţie care îi puse într-o situaţie foarte gravă. La un moment dat, când Harry ridică lampa, se produse o deplasare puternică de aer ca şi cum ar fi fost provocată de bătăile unor aripi invizibile. Lampa, lovită de-a curmezişul, scăpă din mâinile lui Harry, căzu pe solul stâncos al galeriei şi se sparse. James Starr şi tovarăşii săi fură cufundaţi într-un întuneric absolut. Lampa, al cărei ulei se răspândise pe sol, nu le mai putea servi la nimic.

— Ei bine, Harry, strigă Simon Ford, vrei să ne rupem gâtul înainte de a ajunge la cottage?

Harry nu răspunse. El se gândea: «Să fie şi de data asta mâna acelei fiinţe misterioase? Există deci în aceste adâncimi un duşman a cărui ură inexplicabilă ar putea crea într-o zi greutăţi serioase? Cineva are interesul să apere noul zăcământ carbonifer împotriva oricărei tentative de exploatare?» La drept vorbind, acest lucru părea absurd, dar faptele vorbeau de la sine şi ele se acumulau astfel încât simple presupuneri se transformau în certitudini.

Deocamdată situaţia exploratorilor era destul de grea. Erau nevoiţi să meargă vreo cinci mile prin întuneric profund, traversând galeria care ducea spre mina Dochart, apoi încă o oră până la cottage prin vechea mină.

— Să ne continuăm drumul! spuse Simon Ford. Să nu pierdem nici un moment. Vom merge pipăind ca orbii. Nu e posibil să ne rătăcim. Tunelele ce se deschid pe margini sunt doar nişte coridoraşe ca ale muşuroaielor de cârtiţă… Urmând cu atenţie galeria principală, vom ajunge cu siguranţă la orificiul pe care l-am deschis noi. Apoi vom fi în mina noastră veche. Noi o cunoaştem şi nu va fi pentru prima dată când Harry şi cu mine o traversăm prin întuneric. Dealtfel, acolo vom găsi lămpile pe care le-am lăsat la plecare. La drum, deci! Harry, mergi înainte, domnule James, mergeţi după Harry, apoi tu, Madge, iar eu voi încheia convoiul. Să nu ne îndepărtăm unul de altul. Să fim talpă după talpă dacă nu putem fi cot la cot!

Nu rămânea altceva de făcut decât de urmat instrucţiunile bătrânului maistru. Aşa cum spunea el, pipăind nu te puteai rătăci. Trebuia numai să înlocuieşti ochii cu mâinile şi să te laşi în seama instinctului de orientare care pentru Simon Ford şi pentru fiul său devenise o a doua natură.

Porniră deci, James Starr şi ceilalţi, în ordinea indicată. Nu vorbeau, dar gândeau tot timpul. Era evident că aveau de-a face cu un adversar. Dar cine era acesta şi cum să te aperi de atacurile sale pregătite atât de misterios? Deşi aceste gânduri îi preocupau şi erau cu toţii îngrijoraţi, nu era momentul să se lase cuprinşi de descurajare.

Harry, cu braţele întinse, înainta cu un pas sigur. El mergea, în mod succesiv, de la un perete al galeriei la celălalt. De îndată ce pipăia un orificiu lateral sau o adâncitură, o recunoştea cu mâna şi o ocolea – fie că adâncitura era prea mică, sau orificiul prea îngust – şi astfel se menţinea pe drumul drept al galeriei.

Înconjuraţi de întunericul cu care ochii nu se puteau obişnui într-atât era de profund, întoarcerea dură aproape două ore.

Apreciind cu aproximaţie timpul ce trecuse de când mergeau şi ţinând cont că mersul nu fusese rapid, James Starr gândea că ei se găseau aproape de ieşirea din noua mină.

Într-adevăr, după puţin timp Harry se opri.

— Am ajuns în sfârşit la capătul galeriei? întrebă Simon Ford.

— Da, răspunse tânărul miner.

— Ei, acum trebuie să găseşti orificiul care leagă Noua Aberfoyle de mina Dochart!

— Nu-l găsesc, spuse Harry, ale cărui mâini crispate întâlneau doar suprafaţa unui perete, fără urmă de orificiu.

Bătrânul maistru înaintă şi pipăi el însuşi roca de şist. Scoase un strigăt: sau exploratorii s-au rătăcit la întoarcere, sau deschizătura în perete a fost astupată de curând. Oricum, James Starr şi tovarăşii săi se găseau închişi în Noua Aberfoyle.