III SUBSOLUL REGATULUI UNIT.

Pentru a se înţelege mai bine cele ce urmează, vom aminti în câteva cuvinte care e originea huilei.

În perioada erelor geologice, pe când sferoidul terestru se afla în curs de formare, el era înconjurat de o atmosferă densă, saturată cu vapori de apă şi impregnată cu acid carbonic. Încet, încet, vaporii s-au condensat în ploi diluviene, ce cădeau de parcă ar ti fost proiectate din gâturile a milioane şi miliarde de sticle de apă minerală. Era într-adevăr un lichid încărcat cu acid carbonic ce se răspândea torenţial pe un sol cleios, neconsolidat şi supus unor deformări când mai bruşte, când mai lente. Solul era menţinut în această stare semifluidă atât sub influenţa căldurii soarelui cât şi a căldurii masei interioare. Căldura interioară a Pământului nu era încă înmagazinată în centrul lui. Învelişul terestru, nu prea gros şi incomplet întărit, o lăsa să-i treacă prin pori. Consecinţa fu o vegetaţie fenomenală, aşa cum se produce poate şi astăzi la suprafaţa unor planete inferioare5 – Venus sau Mercur, mai apropiate de Soare decât Pământul. Solul continentelor, încă nu bine fixat, se acoperi cu păduri imense. Acidul carbonic, atât de necesar dezvoltării regnului vegetal, era din abundenţă, încât vegetalele se dezvoltau numai sub formă de arbori. Nu existau plante ierbacee. Peste tot masive de arbori cu un aspect monoton, fără flori şi fără fructe, care n-ar fi putut nutri o fiinţă vie. Pământul nu era încă pregătit pentru apariţia regnului animal. Iată care era compoziţia acelor păduri antediluviene. Clasa cryptogamelor vasculare era dominantă. Calamitele, o varietate arborescentă de barba-ursului, lepidondendronul, un soi de licopodiu uriaş, înalt de douăzeci şi cinci-treizeci de metri, cu baza largă de un metru, asterofili, ferigi, arbori fosili de proporţii gigantice, ale căror amprente au fost găsite în minele de huilă de la Saint-Etienne. Plante uriaşe cărora nu li se pot găsi urmaşi decât printre cele mai umile specimene ce se găsesc astăzi pe pământul locuit, acestea erau vegetalele, puţin variate ca specie, dar enorme în dezvoltarea lor, care populau în mod exclusiv pădurile din acea epocă. Aceşti arbori îşi aveau rădăcinile adânc înfipte într-un fel de lagună imensă, umedă în profunzime printr-un amestec de apă dulce şi apă marină. Ei asimilau cu aviditate carbonul pe care îl extrăgeau treptat din atmosfera încă improprie funcţionării vieţii. Se poate spune că arborii erau destinaţi să-l înmagazineze sub formă de huilă în înseşi măruntaiele Pământului.

Era epoca cutremurelor de pământ, acele zguduiri ale solului, provocate de perturbările interne şi fierberile plutonice, care modificau brusc contururile încă neconsolidate ale suprafeţei terestre. Aici protuberanţe care se transformau în munţi, colo abisuri care vor fi umplute de mări sau oceane. Pădurile se afundau în întregime în scoarţa pământului printre straturile mişcătoare, până când găseau un punct de sprijin, cum era solul primitiv al stâncilor granitice, sau formau un bloc rezistent prin îngrămădire.

Edificiul geologic se prezenta în ordinea următoare în profunzimea globului pământesc: solul primitiv peste care s-au suprapus ca o umplutură straturile primare, apoi straturile secundare unde zăcămintele de huilă ocupă partea inferioară, apoi straturile terţiare şi deasupra lor aluviuni vechi şi noi.

În acea perioadă, apele, pe care nu le reţinea nici o albie şi pe care procesul de condensare le genera în toate punctele globului, loveau stâncile abia formate, smulgând particule ce se transformau în şisturi, gresii, calcare. Apele ajungeau peste pădurile ce aveau să devină turbă, depunând aceste particule deasupra zonelor de huilă. Cu timpul – perioade ce se cifrează la milioane de ani – aceste terenuri se întăreau, se stratificau şi închideau ca într-o carapace groasă – aglo-merări de şisturi, de gresie mai compactă sau mai friabilă, pietre şi grohotiş – toată masa pădurilor scufundate.

Ce s-a întâmplat în acest creuzet gigantic în care se acumulase materia vegetală înfiptă la diferite adâncimi? O adevărată reacţie chimică, un fel de distilare. Tot carbonul conţinut de vegetale se aglomera şi, încet, încet, sub dubla influenţă a unei enorme presiuni şi a unei temperaturi înalte furnizată de combustia internă a globului pământesc, pe atunci încă destul de aproape de straturile superioare, se forma huila. În timpul reacţiei lente, dar continue, un regn se substituia altuia. Vegetalul se transforma în mineral. Toate plantele, care au trăit o viaţă vegetativă sub seva activă de la începutul existenţei lor, se pietrificau. Unele dintre acestea, închise în acest vast ierbar, incomplet deformate, îşi lăsau amprentele pe alte elemente ce se mineralizau mai repede şi care le presau ca o presă hidraulică de o forţă incalculabilă. În acelaşi timp, scoici, zoofite, ca stelele de mare, polipii, spririferele şi altele, până şi şopârle sau peşti, antrenaţi de ape, lăsau în huila, moale încă, amprente atât de clare de parcă ar fi fost desenate6. Se pare că presiunea a jucat un rol considerabil în formarea zăcămintelor carbonifere. Dealtfel, diversele sorturi de huilă folosite în industrie sunt rezultatul gradului de presiune ce s-a exercitat asupra lor. Astfel, în straturile cele mai adânci ale zonelor miniere apare antracitul care, aproape cu totul lipsit de substanţe volatile, conţine cea mai mare cantitate de carbon. În straturile superioare găsim lignitul şi lemnul fosilă, mai sărace în carbon. Între aceste două straturi, în funcţie de presiunea exercitată, se găsesc filoane de grafit şi huilă grasă sau slabă. Se poate chiar afirma că, din cauza unei presiuni insuficiente, straturile mlăştinoase de turbă n-au fost complet modificate. Aşadar, originea minelor de huilă, ori în ce parte a globului ar fi descoperite, este următoarea: scufundarea în învelişul terestru a marilor păduri din erele geologice anterioare, apoi mineralizarea lor în timp, sub influenţa presiunii, a căldurii şi a acidului carbonic.

Totuşi, natura, de obicei atât de generoasă, n-a îngropat destule păduri pentru a asigura un consum de câteva mii de ani.

Într-o zi huila se va termina, acest lucru este sigur. Atunci va fi impus un şomaj maşinilor din lumea întreagă, dacă un nou combustibil nu va înlocui cărbunele. Într-o epocă mai mult sau mai puţin îndepărtată nu vor mai exista zăcăminte carbonifere, cu excepţia celor din Groenlanda, în apropiere de Marea Baffin, acoperite cu un strat veşnic de gheaţă şi a căror exploatare este aproape impo-sibilă. Acest fapt este inevitabil. Bazinele carbonifere din America, foarte bogate încă, cele de la Salt Lake, de la Oregon, din California, vor avea şi ele într-o zi un randament insuficient. Asta se va întâmpla cu minele de huilă de la capul Breton şi din Saint-Laurent, cu zăcămintele de la Alleghanis, cu cele din Pennsylvania, din Virginia, din Illinois, din Indiana, din Missouri.

Deşi terenurile carbonifere din America de Nord sunt de zece ori mai bogate decât toate zăcămintele din lume, nu vor trece o sută de secole şi monstrul milioanelor de guri ale industriei va fi devorat ultima bucată de huilă de pe glob.

Secătuirea, se înţelege, se va face mai repede în lumea Veche. Există destule straturi de mineral combustibil în Abisinia, la Natal, în Zambezi, Mozambic, Madagascar, dar exploatarea lor regulată prezintă cele mai mari dificultăţi. Cele din Birmania, China, Manciuria, Japonia, Asia Centrală se vor epuiza în scurt timp. Englezii vor goli Australia de producţia de huilă destul de abundent acumulată în subsolul ei, încă înainte de ziua când cărbunele va lipsi în Regatul Unit. La acea epocă rezervele carbonifere ale Europei, stoarse până la ultimele strate, vor fi fost părăsite. Judecând după cifrele următoare ne putem da seama de cantităţile de huilă ce au fost exploatate de la descoperirea primelor zăcăminte. Bazinele carbonifere ale Rusiei, ale Saxoniei şi ale Bavariei cuprind şase sute de mii de hectare; cele ale Spaniei, o sută cincizeci de mii; ale Boemiei şi Austriei, o sută cincizeci de mii. Bazinele carbonifere ale Belgiei, lungi de patruzeci de leghe şi largi de trei leghe, respectiv o sută cincizeci de mii de hectare, se întind sub teritoriul oraşului Liege, Namur, Mons şi Charleroi. În Franţa bazinul carbonifer, situat între fluviul Loire şi Rhone, Rivede-Gier, Saint-Etienne, Givors, Epinac, Blanzy, le Creuzot – exploatările de la Gard, Alais, la Grand-Combe – cele de la Aveyron la Aubin – zăcămintele de la Carmaux, de la Bassac, de la Graissessac – cele din Nord, la Anzin, Valenciennes, Lens, Bethune, acoperă aproximativ trei sute cincizeci de mii de hectare.

Ţara cea mai bogată în cărbune este incontestabil Regatul Unit. Acesta, cu excepţia Irlandei, care e lipsită aproape complet de combustibil mineral, posedă enorme bogăţii carbonifere – dar epuizabile ca şi orice bogăţii.

Cel mai important dintre aceste bazine, cel de la Newcastle, care ocupă subsolul comitatului Northumberland, produce anual până la treizeci de milioane de tone, deci aproape o treime a consumului englez şi mai mult decât dublul producţiei franceze, bazinul din Ţara Galilor, care a concentrat o întreagă populaţie de mineri la Cardiff, la Swansea, la Newport, produce anual zece milioane de tone din acea huilă căutată care îi poartă numele. În centru sunt exploatate bazinele comitatelor de York, Lancester, Derby, Stafford, mai puţin productive, dar care au încă un randament considerabil. În sfârşit, în acea porţiune a Scoţiei situată între Edinburgh şi Glasgow, între cele două mări care o sapă adânc, se dezvoltă unul din cele mai vaste zăcăminte ale Regatului Unit. Totalul diverselor bazine cuprinde peste o mie şase sute de mii de hectare şi produce anual până la o sută de milioane de tone de combustibil negru.

Dar, cu toate acestea, consumul va creşte în aşa măsură pentru a satisface necesităţile industriei şi comerţului, încât aceste bogăţii vor fi secătuite. Al treilea mileniu al erei noastre nu se va fi încheiat şi mâna minerului va fi golit în Europa acele magazii în care, folosind o imagine reală, a fost concentrată căldura solară a primelor zile7.

În epoca în care se întâmplă cele povestite, una dintre cele mai importante mine ale bazinului scoţian fusese epuizată printr-o exploatare prea intensă. Pe acest teritoriu, care se întinde între Edinburgh şi Glasgow pe o lungime medie de zece-douăsprezece mile, se aflau şi minele Aberfoyle ale căror lucrări le-a condus James Starr un timp atât de îndelungat. În urmă cu zece ani această exploatare a fost părăsită. N-au fost descoperite noi zăcăminte, deşi s-au făcut sondaje până la o adâncime de o mie cinci sute – două mii de picioare. James Starr s-a retras cu certitudinea că au fost exploatate şi cele mai slabe strate până la completa lor epuizare. Era evident că, în asemenea condiţiuni, descoperirea unui nou bazin carbonifer în adâncimile subsolului englez ar fi constituit un eveniment considerabil.

Comunicarea lui Simon Ford se referea oare la un fapt de această natură? James Starr îşi punea mereu această întrebare, sperând să găsească un răspuns afirmativ. El nădăjduia că e chemat să cucerească un nou colţ al bogatelor Indii Negre.

A doua scrisoare derutase un moment gândurile sale cu privire la acest subiect, dar acum nu mai ţinea seamă de ea. Dealtfel, fiul bătrânului maistru era acolo, îl aştepta la locul indicat, deci scrisoarea anonimă nu mai conta.

În momentul când tânărul se îndrepta spre el, James Starr îl întrebă de-a dreptul şi cu vioiciune:

— Tu eşti Harry Ford?

— Da, domnule Starr.

— Nu te-aş fi recunoscut, băiatule! În cei zece ani care au trecut ai devenit un bărbat!

— Eu v-am recunoscut imediat, răspunse tânărul miner, ţinându-şi pălăria în mână. Dumneavoastră nu v-aţi schimbat. Sunteţi la fel cum eraţi când m-aţi îmbrăţişat în ziua de rămas bun la mina Dochart. Acestea sunt momente care nu se uită!

— Pune-ţi pălăria, Harry, spuse inginerul, plouă cu găleata şi politeţea nu trebuie să meargă până la un guturai.

— Vreţi să ne adăpostim, domnule Starr?

— Nu, Harry. Va ploua toată ziua şi eu sunt grăbit. Să mergem!

— La ordinele dumneavoastră.

— Spune-mi, Harry, tatăl tău e sănătos?

— E foarte bine, domnule Starr.

— Dar mama?

— Şi mama.

— Tatăl tău mi-a scris pentru a-mi da întâlnire la puţul Yarow?

— Nu, eu v-am scris.

— Dar nu cumva Simon Ford mi-a trimis o a doua scrisoare pentru a contramanda această întâlnire?

— Nu, domnule Starr.

— Bine! răspunse inginerul şi nu mai pomeni de scrisoarea anonimă.

Apoi reluă:

— Ai putea să-mi spui, Harry, ce o fi vrând să-mi comunice bătrânul Simon?

Domnule Starr, tatăl meu şi-a rezervat dreptul de a v-o spune el însuşi.

— Dar tu ştii despre ce e vorba?

— Da, ştiu.

— Ei bine, Harry, nu te mai întreb nimic. La drum! Abia aştept să vorbesc cu Simon Ford. Unde locuiţi?

— În mină.

— În mina Dochart?

— Da, domnule Starr.

— Cum aşa? Familia ta n-a părăsit vechea mină de când au încetat lucrările?

— Nici o singură zi. Îl cunoaşteţi pe tata. Acolo s-a născut, acolo vrea să moară!

— Înţeleg, Harry, înţeleg! E mina sa natală. N-a vrut s-o părăsească. Vă simţiţi bine acolo?

— Da, domnule Starr, pentru că ne iubim unii pe alţii şi nevoile noastre sunt mici.

— Bine, Harry, să ne grăbim!

Şi James Starr, urmându-l pe tânărul miner, se îndreptă spre mină străbătând străzile din Callander. După zece minute ieşiră din oraş.