VIII O EXPLOZIE DE DINAMITĂ.

Experienţa anunţată de bătrânul maistru reuşise. După cum se ştie, hidrogenul protocarbonat nu se dezvoltă decât în zăcămintele de huilă. Deci. incontestabil, nu se mai punea la îndoială existenta unui strat al preţiosului mineral. Proporţiile şi calitatea combustibilului vor fi stabilite mai târziu. Acestea erau concluziile trase de James Starr după ce observase fenomenul şi ele erau identice cu cele ale lui Simon Ford.

«Da, îşi spuse James Starr, în spatele acestei stânci se află un zăcământ carbonifer pe care sondajele noastre nu l-au atins. Din păcate, tot utilajul minei, părăsit de zece ani, trebuie refăcut. Dar asta nu are nici o importanţă! Am regăsit stratul pe care îl credeam epuizat şi de data aceasta îl vom exploata până la capăt!»

— Ei bine, domnule James, întrebă Simon Ford, ce gândiţi de descoperirea noastră? Am greşit că v-am deranjat? Regretaţi cumva această vizită la mina Dochart?

— Nu, nu, bătrânul meu tovarăş de muncă, răspunse James Starr. N-am pierdut timpul, dar l-am pierde acum dacă nu ne-am întoarce imediat la cottage. Mâine vom reveni aici. Vom provoca o explozie cu dinamită în acest perete, vom scoate la iveală noul strat şi, dacă zăcământul ni se va părea important, voi reconstitui societatea noii Aberfoyle spre marea satisfacţie a foştilor acţionari! În cel mult trei luni vom extrage primele vagonete de huilă din noul zăcământ!

Bine ziceţi, domnule James! strigă Ford. Bătrâna noastră mină va întineri ca şi o văduvă după ce se recăsătoreşte! Va reîncepe animaţia de pe timpuri cu loviturile de târnăcop, de lopată, cu exploziile abatajelor, zgomotul vagonetelor, nechezatul cailor, scârţâitul şinelor, zgomotul maşinilor! Voi mai vedea şi eu toate acestea! Nădăjduiesc, domnule James, că nu mă veţi considera prea bătrân pentru a-mi relua funcţia de maistru!

— Nu, bravul meu Simon, fireşte că nu, ai rămas mai tânăr decât mine, bătrânul meu prieten!

— Ei, sfântul Mungo să ne apere! Dumneavoastră veţi fi din nou viewer-ul nostru. Fie ca noua exploatare să dureze încă ani îndelungaţi şi să dea Domnul să am mângâierea de a muri fără să-i văd sfârşitul!

Bucuria bătrânului miner nu mai avea margini. James Starr o împărtăşea în întregime, dar îl lăsă pe Ford să se entuziasmeze pentru amândoi. Harry era tot timpul dus pe gânduri. În amintirea sa stăruia succesiunea fenomenelor stranii, inexplicabile, în care s-a desfăşurat descoperirea noului zăcământ. El era îngrijorat pentru viitor.

După o oră toţi trei se întoarseră la cottage.

Inginerul cină cu mare poftă, aprobând planurile expuse de bătrânul maistru. Dacă n-ar fi fost animat de dorinţa de a vedea venind mai repede dimineaţa, ar fi dormit ca niciodată în liniştea perfectă a cottage-ului.

A doua zi, după un dejun substanţial, toţi patru – căci de data aceasta li se alătură şi Madge – reluară drumul parcurs în ajun. Mergeau ca nişte adevăraţi mineri. Duceau cu ei diferite unelte şi cartuşe cu dinamită pentru a arunca în aer peretele din margine. Harry luă, în afara unui felinar mare, şi o lampă mare de siguranţă care putea arde douăsprezece ore în şir. Era mai mult decât trebuia pentru drum, dus şi întors, precum şi pentru opririle necesare explorării – dacă o explorare devenea posibilă.

— La treabă! strigă Simon Ford, când ajunseră la extremitatea galeriei. El apucă o rangă mare şi-o ridică cu putere deasupra capului, gata să lovească.

— Un moment, spuse James Starr oprindu-l, să vedem dacă nu s-a produs vreo schimbare şi dacă gazul mai trece prin straturi.

— Aveţi dreptate, domnule Starr, spuse Harry. Ce a fost astupat ieri s-ar putea să fie şi astăzi!

Madge se aşezase pe o piatră şi privea cu atenţie excavaţia şi zidul ce trebuia găurit.

Constatară că nu s-a produs nici o schimbare. Crăpăturile straturilor nu suferiseră nici o alterare. Existau emanaţii de hidrogen protocarbonat, dar slabe. Aceasta, fără îndoială, se datora faptului că, din ajun, gazul putea trece liber pentru a se împrăştia. Totuşi, această emanaţie era atât de puţin importantă încât nu putea forma cu aerul din interior un amestec exploziv.

James Starr şi tovarăşii săi puteau proceda fără nici un pericol. Dealtfel, acest aer se purifica încetul cu încetul urcând spre straturile înalte ale minei Dochart, iar grizul pierdut în această atmosferă nu putea produce nici o explozie.

— Ei, acum la treabă! spuse din nou Simon Ford.

Curând stânca se sfărâmă sub loviturile puternice de rangă date de el. Falia era alcătuită, în principal, din pietriş interpus între straturile de gresie şi şist, aşa cum se întâlneşte la apariţia stratelor carbonifere.

James Starr examina cu grijă bucăţile ce cădeau, nădăjduind să găsească urme de cărbune.

Lucrară cam o oră şi făcură o scobitură adâncă în peretele terminal. James Starr indica locurile unde trebuiau făcute găurile pentru introducerea explozibilului. Această muncă o efectuă repede Harry, cu un sfredel şi cu barosul. Introduseră în găuri cartuşele cu dinamită. Fixară un fitil lung, gudronat, anexat la o capsă cu conţinut fulminant, îl aprinseră la nivelul solului şi se îndepărtară.

— Ah, domnule James, spuse Simon Ford cuprins de o mare emoţie pe care nu încerca s-o ascundă, niciodată, da, niciodată bătrâna mea inimă n-a bătut mai tare! Aş dori să atac mai repede stratul!

— Răbdare, Simon! răspunse inginerul. Doar n-ai vrea să găseşti în spatele acestui perete o galerie gata construită?

— Domnule James, scuzaţi-mă, dar am toate pretenţiile posibile. Dacă am avut norocul să descoperim zăcământul, de ce n-am avea noroc până la capăt?

Explozia se produse. Un bubuit înfundat se propagă prin reţeaua de galerii subterane.

James Starr, Madge, Simon Ford, Harry se apropiară de peretele cavernei.

— Domnule James, domnule James, strigă bătrânul maistru, priviţi, uşa a fost deschisă!

Comparaţia lui Simon Ford era justificată de apariţia unei excavaţii a cărei adâncime nu putea fi apreciată. Harry era gata să se avânte prin deschizătură. Inginerul, foarte surprins de a găsi acolo o cavitate, îl reţinu.

— Aşteaptă să se purifice aerul din interior.

— Da, păzeşte-te de mofete12! strigă Simon Ford.

Aşteptară încordaţi un sfert de oră.

Introduseră un felinar legat de un baston. Flacăra acestuia ardea nealterată.

— Acum te poţi duce, Harry. Venim şi noi în urma ta, spuse James Starr.

Prin deschizătura făcută de dinamită, un om putea trece cu uşurinţă. Harry, cu felinarul în mână, intră fără să ezite şi dispăru în întuneric. James Starr, Simon Ford şi Madge aşteptau nemişcaţi. Trecu un minut care li se păru nesfârşit. Harry nu dădea nici un semn de viaţă. Apropiindu-se de orificiu, James Starr nu zări licărirea lămpii care ar fi trebuit să lumineze cavitatea. Să-i fi fugit pământul de sub picioare? Să fi căzut cumva Harry în vreo groapă şi glasul lui să nu mai poată ajunge până la ei? Bătrânul maistru nu mai voia să asculte de nimeni şi era gata să intre la rândul său când apăru o lumină vagă care devenea din ce în ce mai clară, apoi se auzi vocea lui Harry strigând:

— Veniţi, domnule Starr! Vino, tată! Calea e liberă spre Noua Aberfoyle!