XVI PE SCARA OSCILANTĂ.

Între timp, lucrările de exploatare a Noii Aberfoyle erau conduse cu mari beneficii. Bineînţeles că James Starr şi Simon Ford, descoperitorii acestui bogat bazin carbonifer, participau, din plin la câştiguri. Harry devenea o partidă bună. El însă nici nu se gândea să părăsească cottage-ul. Îl înlocuise pe tatăl său în funcţia de maistru şi conducea cu sârguinţă mulţimea de mineri. Jack Ryan era mândru şi încântat de situaţia prietenului său, dar şi lui îi mergea destul de bine. Ei se întâlneau adesea fie la cottage, fie la lucrările din subteran. Jack Ryan observase sentimentele lui Harry pentru Nell. Harry nu mărturisea, dar Jack râdea din toată inima când prietenul său dădea din cap negând.

Cea mai mare dorinţă a lui Jack era s-o întovărăşească pe Nell când va face primul său drum la suprafaţa comitatului! Voia să vadă uimirea, admiraţia ei în faţa naturii ce-i era necunoscută. El spera ca Harry să-l cheme şi pe el când vor face această excursie. Deocamdată acesta nu-i propusese nimic şi Jack era puţin îngrijorat.

Într-o zi, Jack Ryan cobora într-un puţ de aerisire prin care orizonturile inferioare ale minei comunicau cu suprafaţa solului. El se prinse de o scară care, ridicându-se şi afundându-se, prin oscilaţii succesive, permitea un coborâş şi un urcuş neobositor. Douăzeci de oscilaţii îl făcură să coboare la o adâncime de aproape o sută cincizeci de picioare. Pe o platformă îngustă, unde se aşezase, se întâlni cu Harry care urca la lucrările de la suprafaţă.

— Tu eşti? spuse Jack privindu-l pe camaradul său luminat de discurile electrice ale puţului.

— Da, Jack, şi-mi pare bine că te văd. Am să-ţi fac o propunere.

— Nu vreau să ascult nimic până nu-mi dai ştiri despre Nell! spuse Jack Ryan.

— Nell e bine, Jack, e chiar atât de bine încât sper că peste o lună sau şase săptămâni…

— Te vei căsători cu ea, Harry?

— Nu ştii ce vorbeşti, Jack!

— Se poate, Harry, dar ştiu ce voi face eu!

— Ce vei face?

— Mă voi însură cu ea dacă tu nu vrei! răspunse Jack şi izbucni în râs… Să mă păzească sfântul Mungo! Îmi place drăguţa asta de Nell! O fiinţă tânără şi bună, care n-a părăsit în viaţa ei mina, iată o soţie potrivită pentru un miner! E orfană ca şi mine, şi dacă tu într-adevăr nu te gândeşti la ea şi dacă ea îl vrea pe prietenul tău, Harry…!

Harry îl privea cu multă seriozitate pe Jack; îl lăsa să vorbească şi nici nu încerca să-i răspundă.

— Nu cumva ceea ce-ţi spun te face gelos, Harry? întrebă Jack Ryan cu un ton ceva mai serios.

— Nu, Jack, răspunse liniştit Harry.

— Totuşi, dacă n-ai de gând s-o iei de nevastă pe Nell, cred că n-ai pretenţia să rămână nemăritată?

— N-am nici o pretenţie, răspunse Harry.

O oscilaţie a scării ar fi permis celor doi prieteni să se depărteze, unul spre a urca, celălalt pentru a coborî. Totuşi ei rămaseră pe loc.

— Harry, spuse Jack, crezi că ţi-am vorbit serios cu privire la Nell?

— Nu, Jack.

— Ei bine, am s-o fac acum!

— Tu, să vorbeşti serios!

— Bravul meu Harry, răspunse Jack, sunt în stare să dau un sfat bun unui prieten.

— Spune, Jack!

— Ei bine, Harry, iată! Tu o iubeşti pe Nell cu toată dragostea pe care ea o merită. Tatăl tău, bătrânul Simon, mama ta, bătrâna Madge, o iubesc ca pe copilul lor. Ai avea doar un pas de făcut pentru ca ea să devină cu adevărat fiica lor! De ce nu te căsătoreşti cu ea?

— Pentru a vorbi astfel, Jack, răspunse Harry, cunoşti cumva sentimentele lui Nell?

— Toată lumea le cunoaşte, chiar şi tu, Harry, de aceea nu eşti gelos nici pe mine, nici pe alţii. Dar iată scara care va coborî şi…

— Stai, Jack, spuse Harry reţinându-l pe prietenul său care era gata să pună piciorul pe scara mobilă.

— Ei, Harry, strigă Jack Ryan, vrei să mă rupi în două?

— Ascultă-mă, dar fii serios, Jack, răspunse Harry, pentru că şi eu îţi voi vorbi serios.

— Ascult până la oscilaţia viitoare, dar nu mai mult!

— Jack, reluă Harry, nu am de ce să ascund că o iubesc pe Nell. Dorinţa mea cea mai fierbinte e să mă căsătoresc cu ea…

— Foarte bine!

— Dar aşa cum este ea încă, am scrupule ca să-i cer să ia o hotărâre care trebuie să fie irevocabilă.

— Ce vrei să spui, Harry?

— Vreau să spun, Jack, că Nell n-a părăsit niciodată adâncimile minei unde fără îndoială că s-a născut. Nu ştie şi nu cunoaşte nimic din cele ce există afară. Ea va trebui să afle totul de aici înainte, cu ochii ei şi poate şi cu inima. Cine poate şti ce va gândi când noi impresii se vor naşte în sufletul ei! Deocamdată ea nu cunoaşte nimic din lumea exterioară, şi mi se pare că aş profita de neştiinţa ei dacă aş determina-o să prefere să trăiască toată viaţa în mină înainte de a putea ea însăşi să decidă, în plină cunoştinţă de cauză. Mă înţelegi, Jack?

— Da… înţeleg, dar nu prea bine… înţeleg că mă vei face să pierd şi viitoarea oscilaţie a scării.

— Jack! spuse Harry cu o voce gravă. Chiar dacă aceste aparate n-ar mai funcţiona niciodată şi dacă această platformă ar dispărea de sub picioarele noastre, tot vei asculta ce am să-ţi spun.

— Foarte bine, Harry! îmi place când îmi vorbeşti aşa! Cu alte cuvinte, înainte de a te căsători, ai voi s-o trimiţi pe Nell într-un internat de fete din Bătrâna afumată?

— Nu, Jack, spuse Harry, sunt în stare să fac eu însumi educaţia aceleia ce va trebui să-mi fie soţie!

— Va fi cu atât mai bine. Harry!

— Înainte de aceasta, reluă Harry, vreau, aşa cum ţi-am spus, ca Nell să cunoască lumea exterioară cu adevărat. Să facem o comparaţie, Jack. Să presupunem că ai iubi o fată oarbă şi ţi s-ar spune: «Peste o lună va fi vindecată!» N-ai aştepta să se vindece pentru a te căsători cu ea?

— Da, pe legea mea, da, răspunse Jack.

— Ei bine, Jack, Nell este încă oarbă şi, înainte de a deveni soţia mea, vreau să ştie bine că mă preferă pe mine şi condiţiile mele de viaţă. Vreau ca ochii ei să cunoască mai întâi lumina zilei.

— Bine, Harry, foarte bine, adăugă Jack. Acum te înţeleg. Pe când operaţia…?

— Peste o lună, Jack, răspunse Harry. Ochii Nellei se obişnuiesc treptat cu lumina discurilor noastre electrice. Aceasta o pregăteşte. Peste o lună sper că va vedea pământul şi minunăţiile sale, cerul şi splendorile sale! Ea va afla că natura oferă privirii omeneşti orizonturi mai largi decât acela al unei mine întunecoase! Va vedea că universul este infinit.

În timp ce Harry se lăsa dus de imaginaţia sa, Jack, părăsind platforma, sărise pe scara oscilantă a aparatului.

— Hei, Jack, strigă Harry, unde eşti?

— Dedesubtul tău, răspunse râzând veselul tânăr. În timp ce tu te înalţi spre infinit, eu cobor în abis.

— La revedere, Jack! răspunse Harry, agăţându-se la rândul său de scara care urca. Te rog să nu vorbeşti cu nimeni despre cele ce am discutat.

— Cu nimeni, strigă Jack Ryan, dar cu o condiţie, totuşi…

— Ce condiţie?

— Să vă întovărăşesc pe amândoi când veţi face, tu şi Nell, prima excursie la suprafaţa globului!

— Da, Jack, îţi promit, răspunse Harry.

O nouă pulsaţie a aparatului puse o distanţă mai mare între cei doi prieteni. Abia mai puteau auzi vocile celuilalt, totuşi Harry mai desluşi cuvintele strigate de Jack:

— Când Nell va fi văzut stelele, luna şi soarele, ştii ce va prefera?

— Nu ştiu, Jack.

— Pe tine, prietene, pe tine şi numai pe tine!

Şi vocea lui Jack Ryan se stinse în fine cu un ultim «URA»!

Între timp, Harry consacra tot timpul său liber educaţiei lui Nell. O învăţase să scrie şi să citească. Fata făcea progrese foarte mari şi rapide; s-ar fi spus că le prindea pe toate din instinct. Niciodată o inteligenţă mai vie n-a învins cu atâta repeziciune o ignoranţă atât de completă. Toţi cei din jur erau uimiţi. Simon şi Madge se simţeau zi de zi mai legaţi de fiica lor adoptivă. Ei erau preocupaţi totuşi de trecutul ei. Cunoşteau sentimentele lui Harry pentru Nell şi aceasta nu le displăcea. Ne amintim că în timpul primei vizite pe care inginerul James Starr o făcuse la vechiul cottage, Simon îi spusese acestuia: «De ce s-ar însura fiul meu? Ce fată de acolo de sus s-ar potrivi cu un tânăr care trebuie să-şi petreacă viaţa în adâncimile unei mine?!» Ei bine, s-ar părea că providenţa i-a trimis singura tovarăşă de viaţă care i-ar putea conveni fiului său! Nu era aceasta o favoare a Cerului? Astfel încât bătrânul maistru îşi promitea că, dacă această căsătorie se va face, în acea zi va avea loc la Coal-city o serbare care va rămâne de pomină printre minerii din Noua Aberfoyle. Nici nu-şi închipuia Simon Ford cât adevăr grăise! Trebuie să spunem că mai era cineva care dorea cu aceeaşi ardoare căsătoria lui Nell cu Harry. Acesta era inginerul James Starr. Fără îndoială că el se gândea, mai presus de toate, la fericirea celor doi tineri. Dar poate că mobilul unui interes mai general îl stimula în acest sens.

Se ştie că James Starr păstrase unele temeri, deşi nimic nu le justifica în prezent. Totuşi, ceea ce a fost s-ar putea repeta. Nell era singura care cunoştea misterele noii mine. Dacă viitorul rezerva noi pericole pentru minerii din Aberfoyle, cum puteau fi prevenite fără a cunoaşte cauzele ce le puteau provoca?

«Nell n-a vrut să vorbească, repeta adesea James Starr. Dar ceea ce n-a spus nimănui până acum nu va putea tăinui multă vreme faţă de soţul său! Pericolul l-ar ameninţa şi pe Harry, cum ne-ar ameninţa pe noi toţi. Deci o căsătorie care va face doi soţi fericiţi şi-i va feri de primejdii pe prietenii lor este o căsătorie bună, cum nu poate exista alta aici, în mină.»

Aşa gândea în mod logic inginerul James Starr şi el împărtăşi gândurile sale bătrânului Simon care fu întru totul de acord. Se părea că nimic nu se opune căsătoriei lui Harry cu Nell. Şi cine s-ar fi opus? Harry şi Nell se iubeau. Părinţii nu visau altă soţie pentru fiul lor. Prietenii lui Harry îl invidiau, deşi recunoşteau că îşi merita fericirea. Tânăra fată, care nu avea pe nimeni, avea nevoie numai de consimţământul propriei sale inimi.

Dar dacă se părea că nimeni nu se poate opune acestei căsătorii, atunci de ce când discurile electrice se stingeau, când înceta lucrul, când orăşelul minier era cufundat în întuneric, când locuitorii din Coal-city se retrăgeau în locuinţele lor, de ce dintr-unul din cele mai întunecate colţuri ale Noii Aberfoyle o fiinţă misterioasă se furişa prin întunericul profund? Ce instinct călăuzea această fantomă prin nişte galerii atât de înguste, încât erau socotite impracticabile? De ce această fiinţă enigmatică, ai cărei ochi străpungeau întunericul cel mai profund, venea târându-se pe malurile lacului Malcolm?

De ce se îndrepta cu atâta încăpăţânare spre locuinţa lui Simon Ford, şi cu atâta prudenţă încât dejucase toate măsurile de supraveghere? De ce îşi lipea urechea de ferestre şi încerca să surprindă frânturi de fraze răzbătând prin obloane?

Când unele cuvinte ajungeau până la ea, de ce ameninţa cu pumnul acea casă liniştită? De ce din gura ei schimonosită de ură ieşeau aceste cuvinte: «Ea şi el! Niciodată!»