ATAC ŞI APĂRARE.

Acesta e începutul înfăptuirii groaznicului complot pregătit de căpitanul Sarol, cu complicitatea malaiezilor primiţi odată cu el pe Standard-Island, a neohebridienilor îmbarcaţi la Samoa şi a indigenilor din Erromango şi din insulele vecine. Care va fi deznodământul? E greu de prevăzut, date fiind condiţiile în care se dezlănţuie această bruscă şi teribilă agresiune.

Grupul neohebridian cuprinde nu mai puţin de o sută cincizeci de insule care, sub protecţia Angliei, formează o dependinţă geografică a Australiei. Cu toate acestea, aici, ca şi în insulele Salomon, situate în nord-vestul aceleiaşi regiuni, problema protectoratului constituie un măr al discordiei între Franţa şi Regatul-Unit. Pe deasupra, Statele Unite nu văd cu ochi buni apariţia coloniilor europene în mijlocul unui ocean a cărui stăpânire exclusivă se gândesc s-o revendice. Împlântând drapelul său pe aceste diverse arhipelaguri, Marea Britanie caută să creeze o bază de aprovizionare care i-ar fi indispensabilă în cazul când coloniile australiene ar scăpa de sub autoritatea Foreign-Office-ului.

Populaţia Noilor Hebride este alcătuită din negri şi malaiezi de origine canacă. Dar caracterul acestor indigeni, temperamentul şi instinctele lor diferă, după cum aparţin insulelor din nord sau din sud – ceea ce îngăduie împărţirea arhipelagului în două grupe.

În grupul septentrional, în insula Santo, în golful Sfâtului Filip, oamenii sunt mai înalţi, cu tenul mai puţin închis la culoare şi părul mai puţin încreţit. Bine zidiţi şi puternici, blânzi şi paşnici, ei n-au atacat niciodată agenţiile comerciale şi vasele europene. Acelaşi lucru se poate spune despre insulele Vate sau Sandwich, care numără mai multe orăşele înfloritoare şi în primul rind Port-Vila, capitala arhipelagului – numită şi Franceville – unde coloniştii noştri folosesc bogăţiile unui pâmânt minunat: păşunile roditoare, câmpurile prielnice culturilor, terenurile unde cresc plantaţii de arbori de cafea, bananieri, cocotieri şi se dezvoltă fructuoasa industrie a coprah-makers-ilor141…

Căpitanul Sarol a ales nu fără chibzuinţă grupul sudic pentru a organiza tentativa criminală împotriva insulei cu elice. În aceste insule, indigenii, rămaşi adevăraţi papuaşi, sunt fiinţe aflate pe primele trepte ale civilizaţiei, la Tanna ca şi la Erromango. Mai ales despre acesta din urmă, un fost pirat avea dreptate să-i spună doctorului Hayen: „Dacă insula asta ar putea vorbi, ar povesti lucruri care-ţi fac părul măciucă…!”.

Aceasta este populaţia din rândurile căreia şi-a recrutat complicii căpitanul Sarol. El le-a promis jefuirea nepreţuitei Bijuterii a Pacificului, ai cărei locuitori trebuie să fie măcelăriţi până la unul. Pândind apariţia ei lângă Erromango, sălbaticii au venit din insulele vecine, despărţite prin strâmtori înguste – şi în primul rând din Tanna, aflată doar la treizeci şi cinci de mile spre sud. De aici au pornit robuştii locuitori ai districtului Wanissi, adoratori cruzi ai zeului Teapolo, care umblă aproape goi, indigenii din Plaja-Neagră, din Sangalli, cele mai de temut şi cele mai temute insule ale arhipelagului…

Când Standard-Island şi-a făcut apariţia, când a ajuns la numai câteva ancabluri de Erromango, căpitanul Sarol a dat semnalul aşteptat.

În câteva minute, trei-patru mii de piraţi au trecut peste stâncile aflate la nivelul apei.

Primejdia este foarte mare, căci aceşti neohebridieni dezlănţuiţi asupra oraşului miliardez nu vor da înapoi de la nici o fărădelege, de la nici o violenţă. Ei au avantajul surprizei şi sunt înarmaţi nu numai cu suliţe lungi cu vârf de os, care provoacă răni foarte primejdioase, şi cu săgeţi otrăvite cu un fel de venin vegetal, dar şi cu puşti Snyders, folosite în mod curent în arhipelag.

De la începutul acestui atac – pregătit de multă vreme, deoarece Sarol este cel care-i conduce pe atacatori – a trebuit să fie mobilizaţi miliţienii, marinarii, funcţionarii, toţi oamenii în stare să lupte.

Cyrus Bikerstaff, comandorul Simcoe, colonelul Stewart şi-au păstrat sângele rece. Regele Malecarliei şi-a oferit serviciile şi, dacă nu mai are vigoarea tinereţii, a păstrat cel puţin curajul ei. Indigenii sunt încă departe, spre Babord-Harbour, unde ofiţerul portului încearcă să organizeze rezistenţa. Fără îndoială însă că nu vor întârzia să se arunce asupra oraşului.

Se dă de la început ordinul să fie închise porţile incintei oraşului, în care aproape întreaga populaţie s-a strâns pentru serbările căsătoriei. Probabil că se vor produce stricăciuni în parc şi pe câmpie. E de temut chiar că porturile şi uzinele electrice vor fi devastate. Nu poate fi împiedicată distrugerea bateriilor Pupei şi Pintenului. Cea mai mare nenorocire ar fi însă ca tunurile să fie întoarse împotriva oraşului şi nu e imposibil ca piraţii să ştie să le mânuiască.

Înainte de orice, la propunerea regelui Malecarliei, cea mai mare parte a femeilor şi copiilor sunt strânşi în încăperile primăriei.

Vastul palat municipal e cufundat în întuneric ca şi restul insulei, căci mecanicii au trebuit să fugă de atacatori şi aparatele electrice au încetat să funcţioneze.

Prin grija comandorului Simcoe, armele depozitate la primărie sunt împărţite miliţienilor şi marinarilor. Muniţiile nu vor lipsi. După ce a lăsat-o pe miss Dy cu doamnele Tankerdon şi Coverley, Walter a intrat în grupul alcătuit de Jem Tankerdon, Nat Coverley, Calistus Munbar, Pinchinat, Yvernes, Frascolin şi Sebastien Zorn.

Se pare că aşa trebuia să se sfârşească! murmură violoncelistul.

Dar nu s-a sfârşit! strigă supraintendentul. Nu, nu s-a sfârşit, şi scumpa noastră Standard-Island nu va sucomba în faţa unui pumn de canaci!

Bine zis, Calistus Munbar! Şi e de-nţeles mânia care te sufocă la gândul că aceşti tâlhari de neohebridieni au întrerupt o serbare atât de bine organizată! Da, să nădăjduim că vor fi respinşi. Din păcate, dacă nu sunt superiori ca număr, au avantajul ofensivei.

Detunăturile continuă să răsune departe, în direcţia porturilor. Căpitanul Sarol a început prin a întrerupe funcţionarea elicelor, pentru ca Standard-Island să nu se poată depărta de Erromango – baza de operaţii a atacatorilor.

Guvernatorul, regele Malecarliei, comandorul Simcoe, colonelul Stewart, întruniţi într-un comitet de apărare, s-au gândit întâi la o ieşire ofensivă. Ar fi însemnat însă să fie sacrificaţi mulţi dintre apărătorii de care e atâta nevoie. Nu se pot aştepta la mai multă milă din partea acestor piraţi decât din partea fiarelor care, cu cincisprezece zile în urmă, au invadat Standard-Island. Pe deasupra, oare nu vor încerca ei să facă insula cu elice să eşueze pe stânci, pentru a o jefui mai lesne…?

După un ceas, atacatorii au ajuns în faţa grilajului. Încearcă să-1 doboare, dar el rezistă. Încearcă să treacă peste el, dar sunt primiţi cu împuşcături.

Deoarece Milliard-City n-a fost luat prin surprindere, e greu să i se forţeze incinta pe întuneric. Căpitanul Sarol îşi readuce indigenii spre parc şi câmpie, în aşteptarea dimineţii.

Dimineaţa, între orele patru şi cinci, aurora nuanţează orizontul spre est. Sub ordinele comandorului Simcoe şi ale colonelului Stewart, miliţienii şi marinarii, lăsând jumătate dintre ei la primărie, se masează în parcul Observatorului, cu gândul că Sarol va încerca să forţeze grilajul în acest loc. Or, cum nu se pot aştepta la nici un ajutor dinafară, trebuie să-i împiedice cu orice preţ pe indigeni să pătrundă în oraş.

Cvartetul i-a urmat pe apărătorii conduşi de ofiţeri către capătul Bulevardului Unu.

— Să scapi de canibalii din Fidji şi să fii obligat să-ţi aperi cotletele de canibalii din Noile Hebride! exclamă Pinchinat.

— Ce naiba, doar n-or să ne mănânce întregi! ripostează Yvernes.

— Voi rezista până la ultima bucăţică, asemeni eroului lui Labiche!142 adaugă Frascolin.

Sebastien Zorn rămâne tăcut. Se ştie ce crede el despre această aventură – ceea ce nu-1 va împiedica să-şi facă datoria.

De cum se luminează, se schimbă împuşcături prin grilajul scuarului. Incinta Observatorului este apărată cu curaj. Sunt victime de o parte şi de alta. În tabăra miliardezilor, Jem Tankerdon este rănit uşor la umăr – dar nu vrea să-şi părăsească postul. Nat Coverley şi Walter se bat în primele rânduri. Regele Malecarliei, înfruntând gloanţele Snyders-urilor, încearcă să-1 ochească pe căpitanul Sarol, care nu se cruţă deloc în mijlocul indigenilor.

Ce-i drept, sunt cam prea mulţi aceşti atacatori!

Toţi piraţii pe care i-au putut furniza Erromango, Tanna şi insulele învecinate se înverşunează împotriva oraşului. Comandorul Simcoe a putut să constate, totuşi, o împrejurare fericită: în loc să se abată spre Erromango, Standard-Island urcă spre grupul septentrional, sub influenţa unui curent abia simţit, cu toate că ar fi fost mai bine să se îndrepte spre larg.

Timpul se scurge, indigenii îşi dublează eforturile, şi, cu toată rezistenţa lor curajoasă, apărătorii nu-i vor putea opri. Pe la ora zece, grilajul e smuls. În faţa mulţimii urlătoare care invadează scuarul, comandorul Simcoe este obligat să se retragă spre primărie, unde vor trebui să se apere ca într-o fortăreaţă.

Retrăgându-se, miliţienii şi marinarii cedează terenul pas cu pas. Poate că acum, când au forţat incinta oraşului, neohebridienii se vor risipi prin cartiere după jaf, ceea ce ar îngădui miliardezilor să recapete un oarecare avantaj…

Zadarnică speranţă! Căpitanul Sarol nu-i va lăsa pe indigeni să părăsească Bulevardul Unu. Pe aci vor ajunge la primărie, unde vor anihila ultimele eforturi ale asediaţilor. Când căpitanul Sarol va fi stăpân pe această fortăreaţă, victoria va fi definitivă. Atunci va suna ceasul jafului şi al masacrului general.

— Hotărât lucru, sunt prea mulţi! repetă Frascolin, căruia o suliţă îi zgârie braţul.

Săgeţile şi gloanţele plouă de pretutindeni, în timp ce retragerea se accentuează.

Pe la ora două, apărătorii au fost împinşi până în scuarul primăriei. Se şi numără cincizeci de morţi, de ambele părţi, şi un număr dublu sau triplu de răniţi. Înainte ca palatul municipal să fie invadat de piraţi, oamenii se năpustesc înăuntru, închid uşile, obligă femeile şi copiii să-şi caute un adăpost în apartamentele interioare, unde vor fi la adăpost de proiectile. Apoi Cyrus Bikerstaff, regele Malecarliei, comandorul Simcoe, colonelul Stewart, Jem Tankerdon, Nat Coverley, prietenii lor, miliţienii şi marinarii se postează la ferestre şi focul reîncepe cu mai multă înverşunare.

— Trebuie să rezistăm aici, spune guvernatorul. Este ultima noastră şansă. Doar o minune ne mai poate salva.

Asaltul începe imediat, la ordinul căpitanului Sarol, care e sigur de succes, cu toate că treaba nu-i uşoară deloc. Uşile sunt solide şi va fi greu să le spargă fără artilerie. Indigenii le atacă cu securile, sub focul de la ferestre, ceea ce le provoacă pierderi serioase. Asta nu va opri pe şeful lor. Şi totuşi, dacă ar fi ucis, poate că moartea lui ar schimba situaţia.

Se scurg două ore. Primăria rezistă încă. Gloanţele îi seceră pe atacatori, dar numărul lor se împrospătează fără încetare. În zadar cei mai buni ochitori, Jem Tankerdon, colonelul Stewart, caută să-1 doboare pe căpitanul Sarol. În timp ce ai săi cad, el pare invulnerabil.

Şi nu el, ci Cyrus Bikerstaff este lovit în piept de glonţul unui Snyders, în timpul unui schimb de focuri mai viu ca niciodată. EI cade, nu poate să mai pronunţe decât câteva cuvinte înăbuşite, sângele îi urcă în gâtlej. Transportat într-un salon, nu întârzie să-şi dea duhul. Astfel moare cel care a fost primul guvernator al insulei cu elice, administrator priceput, suflet mare şi cinstit.

Asaltul continuă cu mai multă furie. Uşile sunt gata să cedeze sub securile indigenilor. Cum poate fi împiedicată căderea acestei ultime fortăreţe a insulei cu elice? Cum pot fi salvaţi de un masacru general copiii, femeile, toţi cei pe care îi cuprinde ea?

Regele Malecarliei, Ethel Simcoe, colonelul Stewart discută atunci dacă n-ar trebui să fugă prin spatele palatului. Dar unde să caute adăpost? La bateria Pupei? Vor putea ajunge acolo?… Într-unul din porturi? Oare indigenii n-au pus încă mâna pe ele? Şi cum să-i părăsească pe răniţii al căror număr creşte mereu?

În acest moment, intervine un lucru de natură să schimbe situaţia.

Regele Malecarliei a înaintat pe balcon, fără să ia seama la gloanţele şi săgeţile care plouă în jur. El duce arma la umăr şi-l ocheşte pe căpitanul Sarol, în clipa în care una dintre uşi cedează în faţa atacatorilor.

Căpitanul Sarol cade mort pe loc.

Indigenii se opresc brusc, apoi dau înapoi, luînd cu ei cadavrul şefului, şi se năpustesc spre grilajul scuarului.

Aproape în acelaşi timp, la capătul Bulevardului Unu se aud strigăte şi izbucnesc împuşcături.

Oare ce se întâmplă? Să fi trecut avantajul de partea apărătorilor porturilor şi bateriilor? Să fi alergat ei spre oraş? Încearcă să-i atace pe indigeni, cu toate că sunt puţini la număr…?

Împuşcăturile se înteţesc înspre Observator! observă colonelul Stewart.

Tâlharii primesc întărituri! comentează comandorul Simcoe.

Nu cred, spune regele Malecarliei. Cum se explică atunci împuşcăturile?…

Da, lucrurile se schimbă! strigă Pinchinat. Şi se schimbă în folosul nostru!

Priviţi, priviţi! intervine Calistus Munbar. Bandiţii o iau la sănătoasa!

Haidem, prieteni, exclamă regele Malecarliei, să-i gonim din oraş! înainte!

Ofiţeri, miliţieni, marinari, toţi coboară la parter şi se năpustesc pe uşa cea mare.

Sălbaticii au părăsit scuarul şi fug – unii de-a lungul Bulevardului Unu, ceilalţi pe străzile învecinate.

Care să fie cauza acestei schimbări atât de rapide şi neaşteptate? Trebuie ea atribuită dispariţiei căpitanului Sarol, lipsei de conducere care i-a urmat? E posibil ca atacatorii, având forţe net superioare, să fi fost atât de descurajaţi de moartea şefului lor, în clipa în care primăria era să le cadă în mâini…?

Însufleţiţi de comandorul Simcoe şi de colonelul Stewart, circa două sute de marinari şi miliţieni, cărora li s-au adăugat Jem şi Walter Tankerdon, Nat Coverley, Frascolin şi colegii săi, coboară Bulevardul Unu gonindu-i pe fugari, care nu se întorc nici măcar pentru a trimite un ultim glonţ sau o ultimă săgeată şi aruncă puştile, arcurile, suliţele.

Înainte! Înainte! strigă comandorul Simcoe, cu o voce răsunătoare.

Totuşi, în împrejurimile Observatorului, împuşcăturile cresc în intensitate. E sigur că acolo bătălia se desfăşoară cu o năprasnică încrâncenare.

Să fi primit deci Standard-Island un ajutor? Dar ce ajutor… şi din partea cui…?

Oricum ar fi, atacatorii fug de pretutindeni, pradă unei panici de neînţeles. Sunt deci atacaţi de întăriri venite dinspre Babord-Harbour…?

Da! O mie de neohebridieni au debarcat pe Standard-Island, sub conducerea coloniştilor francezi din insula Sandwich!

Nu e de mirare că membrii cvartetului sunt salutaţi în limba maternă, când îşi întâlnesc curajoşii compatrioţi!

Iată în ce împrejurări s-a produs această intervenţie neaşteptată, s-ar putea spune aproape miraculoasă.

În timpul nopţii precedente şi de la răsăritul soarelui, Standard-Island n-a încetat să deriveze către insula Sandwich, unde, cum s-a mai spus, îşi avea reşedinţa o colonie franceză aflată pe calea prosperităţii. Or, îndată ce au aflat despre atacul efectuat de căpitanul Sarol, coloniştii au hotărât să vină în ajutorul insulei cu elice împreună cu cei o mie de indigeni aflaţi sub influenţa lor. Dar ambarcaţiile insulei Sandwich erau insuficiente pentru a-i transporta…

Ce bucurie pe aceşti oameni de ispravă când Standard-Island, împinsă de curent, a ajuns în dreptul insulei Sandwich. Imediat s-au aruncat cu toţii în şalupele de pescuit, urmaţi de indigeni – cei mai mulţi înot – şi au debarcat la Babord-Harbour.

Oamenii de la bateriile Pupei şi Pintenului, cei rămaşi în porturi s-au unit cu ei. Traversând câmpia şi parcul, au pornit spre Milliard-City, şi, graţie acestei diversiuni, primăria n-a căzut în mâinile atacatorilor, descumpăniţi şi de moartea căpitanului Sarol.

După două ceasuri, bandele atacatoare, gonite de pretutindeni, îşi caută salvarea aruncându-se în ocean ca să ajungă pe insula Sandwich – şi cea mai mare parte cad sub gloanţele miliţiei.

Acum, Standard-Island nu are de ce să se mai teamă: ea e salvată de jaf, de masacru, de distrugere.

Ar fi fost de aşteptat ca sfârşitul acestei groaznice aventuri să dea naştere unor manifestări publice de bucurie şi de recunoştinţă. Nu! Oh, aceşti americani uimitori în orice împrejurare! S-ar zice să rezultatul final nu i-a surprins, că îl prevăzuseră. Şi totuşi, ce puţin a lipsit ca tentativa căpitanului Sarol să ducă la o înspăimântătoare catastrofa!

Ne este îngăduit să credem că principalii proprietari ai insulei cu elice s-au felicitat în petto143 pentru salvarea unei proprietăţi de două miliarde, şi asta în clipa în care căsătoria lui Walter Tankerdon cu miss Dy Coverley avea să-i asigure viitorul.

Menţionăm că logodnicii au căzut unul în braţele altuia, îndată ce s-au revăzut. Nimeni, dealtfel, n-a socotit acest gest drept o călcare a convenienţelor. N-ar fi trebuit ei să fie căsătoriţi de douăzeci şi patru de ore…?

Amintita rezervă ultraamericană n-are ce căuta în primirea pe care artiştii parizieni o fac coloniştilor francezi de pe insula Sandwich. Ce strângeri de mână! Câte felicitări primesc membrii cvartetului de la compatrioţii lor! Dacă gloanţele i-au cruţat, aceste două viori, acest alto şi acest violoncel nu şi-au făcut cu mai puţin curaj datoria! Cât despre bunul Athanase Doremus, el a rămas în sala cazinoului, aşteptând un elev care se încăpăţânează să nu mai vină. Şi cine ar putea să i-o reproşeze?

O excepţie în ceea ce-1 priveşte pe supraintendent. Oricât de ultra-yancheu ar fi, bucuria a fost delirantă. Ce vreţi? În vinele lui curge sângele ilustrului Barnum şi se va admite ca urmaşul unui asemenea strămoş să nu fie sui compos144, asemeni concetăţenilor săi din America de Nord!

Prezenţa sa nemaifiind necesară, regele Malecarliei, însoţit de regină, s-a întors la locuinţa sa din Bulevardul Treizeci şi şapte, unde consiliul notabililor îi va exprima mulţumirile pe care le merită curajul şi devotamentul său faţă de cauza comună.

Deci, Standard-Island e teafără. Salvarea ei a costat scump: Cyrus Bikerstaff ucis în toiul încleştării, ca şi şaizeci de miliţieni şi marinari atinşi de gloanţe sau de săgeţi şi cam tot atâţia funcţionari, impiegaţi, negustori, care s-au luptat cu curaj. Întreaga populaţie va participa la acest doliu public şi Bijuteria Pacificului le va păstra neştearsă amintirea.

Altfel, cu repeziciunea care-i caracterizează, miliardezii vor pune grabnic lucrurile la punct. După o oprire de câteva zile în insula Sandwich, orice urmă a acestei lupte sângeroase va fi dispărut.

În aşteptare, există un acord deplin în problema puterii militare, care rămâne în mâinile comandorului Simcoe. În această privinţă, nici o dificultate, nici o competiţie. Nici Jem Tankerdon, nici Nat Coverley n-au vreo pretenţie. Mai târziu, alegerile vor rezolva importanta problemă a noului guvernator.

A doua zi, o impozantă ceremonie strânge populaţia pe cheiurile lui Tribord-Harbour.

Dacă trupurile malaiezilor şi ale indigenilor au fost aruncate în mare, nu se poate proceda la fel cu cele ale cetăţenilor care au căzut apărând insula cu elice. Adunate cu pioşenie, ele sunt depuse în templu sau în catedrală şi primesc onorurile cuvenite. Guvernatorul Cyrus Bikerstaff ca şi cele mai umile victime constituie obiectul aceleiaşi rugăciuni şi al aceleiaşi dureri.

Apoi, încărcătura funebră este încredinţată unuia dintre rapidele vase cu aburi care pleacă spre Madeleine-bay.