SCHIMB DE PROPRIETARI.

Plecarea insulei cu elice este fixată pentru 2 februarie. În ajun, sfârşindu-şi excursiile, turiştii s-au întors la Milliard-City. Afacerea Pinchinat a produs o vâlvă teribilă. Întreaga Bijuterie a Pacificului ar fi fost alături de alteţa-sa, într-atât se bucură Cvartetul Concertant de simpatia universală. Consiliul notabililor a aprobat întru totul comportarea energică a guvernatorului Cyrus Bikerstaff. Jurnalele l-au felicitat călduros. Pinchinat a devenit deci omul zilei. Închipuiţi-vă un alto isprăvindu-şi cariera artistică în stomacul unui fidjian!… El recunoaşte bucuros că indigenii din Viti-Levu n-au renunţat la gusturile lor antropofagice. În definitiv, carnea de om e atât de bună – dacă ar fi să-i credem – şi diavolul de Pinchinat e atât de apetisant!

Standard-Island porneşte în zori spre Noile Hebride. Acest ocol, care o va îndepărta cu zece grade (cam două sute de leghe) spre vest, nu poate fi evitat, pentru că Sarol şi însoţitorii săi trebuie lăsaţi în Noile Hebride. Nimeni nu regretă, dealtfel, posibilitatea de a face un serviciu acestor oameni de ispravă, care au dovedit atâta curaj în lupta cu fiarele. Şi-apoi, par atât de satisfăcuţi că vor fi repatriaţi în asemenea condiţii, după această lungă absenţă! Pe deasupra, va fi un prilej de a vizita acest arhipelag pe care miliardezii nu-l cunosc încă.

Navigaţia se desfăşoară cu încetineală calculată: vaporul expediat din Marsilia pe adresa familiilor Tankerdon şi Coverley trebuie să întâlnească Standard-Island într-o regiune situată între Fidji şi Noile Hebride, la o sută şaptezeci şi trei grade, treizeci şi cinci de minute longitudine est şi nouăsprezece grade, treisprezece minute latitudine sud.

Căsătoria lui Walter cu miss Dy este mai mult ca oricând în centrul atenţiei tuturora. Cine s-ar putea gândi la altceva? Calistus Munbar n-are o clipă liberă. El pregăteşte şi combină elementele unei serbări care va rămâne în analele insulei cu elice. Nimeni nu s-ar mira să-1 vadă slăbind de atâta alergătură.

Standard-Island înaintează cu o viteză mijlocie de douăzeci, douăzeci şi cinci de kilometri în douăzeci şi patru de ore. Ea ajunge aproape de Viti, ale cărei ţărmuri superbe sunt împodobite cu păduri luxuriante de un verde întunecat. Îi trebuiesc apoi trei zile de plutire pe aceste ape liniştite, ca să ajungă de la insula Wanara la insula Ronde. Strâmtoarea căreia hărţile îi dau acest ultim nume oferă un drum larg Bijuteriei Pacificului, care porneşte să-1 străbată fără grabă. Câteva balene, zăpăcite şi înnebunite, se lovesc cu capul de trupul de oţel, facându-1 să vibreze sub lovituri. Dar pereţii metalici ai compartimentelor sunt trainici şi avariile nu sunt de temut.

În sfârşit, în după-amiaza zilei de 6 februarie, ultimele piscuri ale arhipelagului Fidji dispar la orizont. Comandorul Simcoe părăseşte regiunea polineziană, îndreptându-se spre regiunea melaneziană136 a Pacificului.

În următoarele trei zile, Standard-Island continuă să plutească în derivă spre vest, după ce a atins latitudinea de nouăsprezece grade. La 10 februarie ea se află în regiunea unde trebuie să se întâlnească cu vaporul din Europa. Poziţia insulei cu elice, însemnată pe pancartele din Milliard-City, este cunoscută de toţi locuitorii. Oamenii de veghe de la Observator sunt mai treji ca oricând. Sute de ocheane răscolesc orizontul şi, îndată ce vaporul va fi semnalat… întreaga populaţie e în aşteptare. Nu e ca un prolog al acestei piese atât de cerute de public, al cărei deznodământ va fi căsătoria lui Walter Tankerdon cu miss Dy Coverley?

Standard-Island n-are altceva de făcut decât să rămână pe loc, rezistând curenţilor acestor mări înghesuite între arhipelaguri. Comandorul Simcoe dă ordinele cuvenite şi ofiţerii săi supraveghează aducerea lor la îndeplinire.

Hotărât, situaţia este dintre cele mai interesante! spune Yvernes.

E în timpul celor două ceasuri de far niente137 pe care şi le acordă, împreună cu colegii săi, după masa de prânz.

Da, încuviinţează Frascolin, şi nu vom avea motive să regretăm această croazieră la bordul insulei cu elice, orice-ar spune amicul Zorn.

Şi veşnica lui dondăneală… do natural major cu cinci diezi! adaugă Pinchinat.

Da… şi mai ales când o să se sfârşească această croazieră, ripostează violoncelistul, şi când vom fi băgat în buzunar al patrulea salariu trimestrial câştigat pe merit.

Ei, reia Yvernes, de la plecare şi până acum Compania ne-a plătit cu regularitate şi-1 aprob cu căldură pe Frascolin, nepreţuitul nostru contabil, care a expediat o sumă respectabilă la banca din New York!

Într-adevăr, nepreţuitul contabil a socotit mai înţelept să depună banii, prin intermediul bancherilor din Milliard-City, într-unul din onorabilele safeuri ale Uniunii. Nu că n-ar fi avut încredere, dar un safeu sedentar poate să ofere mai multă siguranţă decât un safeu plutind deasupra adâncimilor de cinci-şase mii de metri ale Pacificului.

Învăluiţi în spiralele parfumate ale fumului de ţigări şi pipe, prietenii îşi continuă conversaţia care-1 face pe Yvernes să spună la un moment dat:

Serbările promit să fie splendide. Supraintendentul nu-şi cruţă nici imaginaţia, nici forţele. Va ploua cu dolari şi nu mă îndoiesc că fântânile din Milliard-City vor fi pline cu vinuri de soi. Totuşi, ştiţi ce va lipsi acestei ceremonii?

O cascadă de aur lichid curgând pe stânci de diamante! exclamă Pinchinat.

Nu. O cantată.

O cantată? se miră Frascolin.

Fără îndoială. Se va face muzică, vom cânta cele mai la modă bucăţi, potrivite cu împrejurarea… dar dacă nu există o cantată, un cântec nupţial, un epitalam în cinstea mirilor…

De ce nu, Yvernes? se înflăcărează Frascolin. Dacă îţi iei sarcina de a rima jar cu har şi iubire cu fericire într-o duzină de versuri inegale, Sebastien Zorn, care şi-a dovedit calităţile componistice, nu va avea alt vis decât să pună versurile tale pe note!

Excelentă idee! reia Pinchinat. Ce zici, bătrâne certăreţ certător? Ceva foarte matrimonial, cu multe spiccato, allegro, molto agitato şi o coda delirantă, costând cinci dolari nota…

Nu, se opune Frascolin. De data asta pe gratis. Va fi cadoul Cvartetului Concertant pentru aceşti nababisimi de pe Standard-Island.

E un lucru hotărât şi violoncelistul se declară gata să-1 implore pe zeul Muzicii, dacă zeul Poeziei îl va inspira pe Yvernes.

Din această nobilă colaborare avea să iasă Cantata Cantatelor, după modelul Cântării Cântărilor, în onoarea Tankerdonilor şi Coverleylor uniţi.

În după-amiaza zilei de 10 februarie se răspândeşte vestea că un vas mare se apropie dinspre nord-est. Naţionalitatea lui n-a putut fi recunoscută, căci se află încă la o distanţă de zece mile în clipa în care ceaţa amurgului întunecă marea.

Acest vapor pare să-şi forţeze cazanele şi e limpede că se îndreaptă spre Standard-Island. După toate aparenţele n-are de gând să acosteze decât a doua zi, în zori.

Ştirea produce un efect de nedescris. Imaginaţia tuturor femeilor e tulburată la gândul atâtor minunăţii – bijuterii, haine, obiecte de modă şi de artă – aduse de acest vas preschimbat într-un enorm dar de nuntă… cu o putere de cinci-şase sute de cai!

Nu s-au înşelat: vasul se îndreaptă într-adevăr spre Standard-Island. Dis-de-dimineaţă el a depăşit digul de la Tribord-Harbour, înălţând pe catarg pavilionul Companiei Standard-Island.

Deodată, altă ştire transmisă telefonic la Milliard-City: pavilionul vasului e în bernă138. Ce să se fi întâmplat? O nenorocire, un deces la bord?… Ar fi de rău augur pentru această căsătorie care trebuie să asigure viitorul insulei cu elice.

Dar mai este ceva. Vasul cu pricina nu e cel aşteptat şi nu vine din Europa, ci de pe litoralul american, din golful Madeleine. Dealtfel, vaporul încărcat cu bogăţiile nupţiale nu e în întârziere. Căsătoria a fost fixată pentru 27, nu e decât 11, deci mai are timp să sosească.

Atunci ce vrea acest vas? Ce veste aduce? De ce are pavilionul în bernă? De ce 1-a trimis Compania până în această regiune a Noilor Hebride, unde se ştia că va întâlni insula cu elice?

Oare pentru că trebuie să transmită miliardezilor un mesaj urgent de o excepţională gravitate?

Da, şi nu vor întârzia să-1 afle.

Abia s-a lipit vaporul de chei, că un pasager debarcă în grabă.

Este unul dintre agenţii superiori ai Companiei, care refuză să răspundă întrebărilor numeroşilor şi nerăbdătorilor curioşi îngrămădiţi la Tribord-Harbour.

Un tramvai e gata de plecare şi, fără să piardă o clipă, agentul suie într-un vagon.

După zece minute, sosind la primărie, el cere guvernatorului o audienţă „pentru treburi urgente”, audienţă acordată pe loc.

Cyrus Bikerstaff primeşte agentul în cabinetul său, a cărui uşă e închisă cu grijă.

N-a trecut un sfert de oră şi fiecare dintre membrii consiliului celor treizeci de notabili este anunţat telefonic să se prezinte de urgenţă în sala de şedinţe.

Între timp, imaginaţia celor aflaţi în porturi sau în oraş se înflăcărează din ce în ce mai mult şi neliniştea care a luat locul curiozităţii a ajuns la culme.

La ora opt fără douăzeci de minute, consiliul e întrunit sub preşedinţia guvernatorului, asistat de cei doi adjuncţi ai săi. Agentul face următoarea declaraţie: „La data de 23 ianuarie, Standard-Island Company Limited a fost pusă în stare de faliment şi domnul William T. Pomering a fost numit lichidator cu depline puteri pentru a acţiona cât mai eficient în interesul sus-zisei societăţi”.

Domnul William T. Pomering, căruia îi revin aceste atribuţii, este chiar agentul de faţă.

Ştirea se răspândeşte imediat şi adevărul este că nu produce efectul pe care l-ar fi produs în Europa. Ce vreţi? Standard-Island este „o bucată desprinsă din marea partitură a Statelor Unite ale Americii”, cum spune Pinchinat. Or, un faliment n-are de ce să-i uimească pe americani şi cu atât mai puţin să-i ia pe neaşteptate. Nu este unul dintre aspectele fireşti ale afacerilor, un incident acceptabil şi acceptat?… Miliardezii examinează deci problema cu calmul lor obişnuit. Compania s-a prăbuşit, fie. Asta se poate întâmpla celor mai onorabile societăţi financiare. Pasivul său e mare? Foarte mare, după cum arată bilanţul stabilit de lichidator: cinci sute de milioane de dolari, adică două miliarde cinci sute de milioane de franci. Şi care e pricina falimentului? Speculaţii nebuneşti, de vreme ce n-au reuşit, dar care ar fi putut reuşi: o colosală afacere privind întemeierea unui nou oraş, pe nişte terenuri din Arkansas care au dispărut în urma unei catastrofe geologice imprevizibile. La urma urmei, nu e greşeala Companiei şi, dacă terenurile se scufundă, nu e de mirare că acţionarii se scufundă odată cu ele. Oricât de solidă ar părea Europa, asta ar putea să i se întâmple într-o zi. Nimic asemănător nu i se poate întâmpla insulei cu elice – şi nu este aceasta o demonstraţie hotărâtoare a superiorităţii ei asupra continentelor şi insulelor terestre?

Lucrul esenţial este să se acţioneze. Activul Companiei se compune hic et nunc139 din valoarea insulei cu elice: scheletul de oţel, uzinele, palatele, casele, câmpia, flotila – într-un cuvânt, tot ceea ce poartă aparatul plutitor al inginerului William Tersen, tot ceea ce e legat de el şi, pe deasupra, stabilimentele din Madeleine-bay. E oare nimerită întemeierea unei noi societăţi care s-o cumpere în bloc, prin bună înţelegere sau la licitaţie?… Da, nici o îndoială în această privinţă, şi produsul vânzării va fi folosit pentru lichidarea datoriilor Companiei. Dar, întemeind această nouă societate, va fi nevoie să se recurgă la capitaluri străine? Oare miliardezii nu sunt destul de bogaţi ca „să-şi cumpere” Standard-Island doar cu resursele lor? Nu e preferabil ca, din simpli locatari, să devină proprietari ai acestei Bijuterii a Pacificului? Administraţia lor nu va fi la înălţimea celei a Companiei ruinate…?

Se ştie, dealtfel, câte miliarde se află în portofelul membrilor consiliului notabililor. Iată de ce ei sunt de părere că insula cu elice trebuie cumpărată – şi fără întârziere. Lichidatorul poate să trateze această afacere? Da, poate. Dealtfel, dacă Standard-Island Company are vreo şansă de a găsi într-un termen scurt sumele indispensabile lichidării sale, trebuie să caute în buzunarele notabililor din Milliard-City, dintre care câţiva se numără printre cei mai de seamă acţionari ai săi. Acum, când nu mai există duşmănia dintre cele două familii şi cele două sectoare ale oraşului, treaba va merge de la sine. Anglo-saxonii din Statele Unite nu tărăgănează rezolvarea afacerilor. Fondurile sunt obţinute chiar în timpul şedinţei. După părerea consiliului notabililor, e inutil să se facă o subscripţie publică. Jem Tankerdon, Nat Coverley şi alţi câţiva oferă patru sute de milioane de dolari. Un preţ care nu comportă discuţii, dealtfel. E de acceptat sau de refuzat – şi lichidatorul acceptă.

Consiliul s-a întrunit la opt şi treisprezece minute, în sala primăriei. Când membrii lui se despart, la ora nouă şi patruzeci şi şapte de minute, proprietatea insulei cu elice a trecut în mâinile celor doi „arhibogătaşi” miliardezi şi a câtorva dintre prietenii lor, sub firma Jem Tankerdon, Nat Coverley and Co.

Aşa cum ştirea falimentului Companiei n-a produs nici o tulburare în rândul populaţiei, ştirea achiziţiei făcute de principalii notabili n-a produs nici o emoţie. Lucrul li se pare tuturor foarte firesc, şi dac-ar fi fost nevoie de o sumă mai mare, ar fi fost strânsă intr-o clipă. Miliardezii încearcă o adâncă satisfacţie simţind că se află la ei acasă sau, cel puţin, că nu mai depind de o Societate străină. Iată de ce Bijuteria Pacificului, reprezentată prin toate păturile sale, impiegaţi, agenţi, funcţionari, ofiţeri, miliţieni, marinari, vrea să mulţumească celor doi şefi de familie care au înţeles atât de bine interesul general.

În aceeaşi zi, la un miting întrunit în mijlocul parcului, o moţiune în acest sens este primită cu o triplă salvă de hipuri şi urale. Imediat sunt numiţi delegaţi trimişi în deputăţie la palatele Coverley şi Tankerdon.

Delegaţii sunt bine primiţi şi pleacă cu asigurarea că nimic nu se va schimba în ceea ce priveşte regulamentele, uzanţele şi obiceiurile insulei cu elice. Administraţia va rămâne ceea ce este! Toţi funcţionarii vor rămâne la posturile lor.

Şi cum ar fi putut să fie altfel?

Rezultă, deci, că Ethel Simcoe rămâne însărcinat cu treburile maritime, având înalta conducere a deplasărilor insulei cu elice, potrivit itinerariilor stabilite de consiliul notabililor. La fel în ceea ce priveşte serviciile Observatorului, care nu sunt modificate, şi regele Malecarliei nu e deloc ameninţat în situaţia sa de astronom, în sfârşit, nimeni nu e destituit de la locul pe care-l ocupă, nici în porturi, nici în uzinele electrice, nici în administraţia municipală. Nici măcar Athanase Doremus nu este concediat, cu toate că elevii se încăpăţânează să nu frecventeze cursul de dans, graţie şi ţinută.

E de la sine înţeles că nu se produce nici o schimbare în înţelegerea stabilită cu Cvartetul Concertant, care va continua să primească, până la sfârşitul croazierei, salariul de necrezut fixat prin angajament.

Oamenii ăştia sunt extraordinari! spune Frascolin, aflând că totul s-a rezolvat spre satisfacţia generală.

Pentru că miliardele le curg printre degete! ripostează Pinchinat.

Poate că am fi putut profita de acest schimb de proprietari pentru a rezilia angajamentul, intervine Sebastien Zorn, care nu vrea să renunţe la prejudecăţile sale absurde împotriva insulei cu elice.

Să-l reziliem! strigă alteţa-sa. Ei bine, fă-te numai că-ncerci! Şi, cu mâna stingă, ale cărei degete se deschid şi se închid ca şi cum ar luneca pe coarda a patra, el ameninţă să expedieze violoncelistului una din acele lovituri de pumn care ating o viteză de opt metri şi jumătate pe secundă.

O schimbare se produce, totuşi, în situaţia guvernatorului. Fiind reprezentantul direct al Companiei Standard-Island, Cyrus Bikerstaff crede că trebuie să renunţe la funcţiile sale. Această hotărâre pare întemeiată în actuala stare de lucruri. Demisia este acceptată, dar în termenii cei mai onorabili pentru guvernator. Cât despre adjuncţii săi, Barthelemy Ruge şi Hubley Harcourt, pe jumătate ruinaţi de falimentul Companiei, ai cărei mari acţionari erau, ei au intenţia de a părăsi insula cu elice pe bordul unuia din vapoarele de legătură.

Cyrus Bikerstaff acceptă totuşi să rămână în fruntea administraţiei municipale până la sfârşitul croazierei.

Astfel s-a petrecut fără zgomot, fără discuţii, fără tulburări, fără rivalităţi această importantă schimbare financiară privind insula cu elice. Tranzacţia se efectuează cu atâta pricepere şi rapiditate încât în aceeaşi zi lichidatorul poate să se reîmbarce, ducând cu el semnăturile principalilor cumpărători, cu garanţia consiliului notabililor.

Cât despre acest personaj de o prodigioasă însemnătate al cărui nume este Calistus Munbar, supraintendent al artelor şi plăcerilor incomparabilei Bijuterii a Pacificului, el este pur şi simplu confirmat în atribuţiile, salariul şi beneficiile sale. Şi, de fapt, s-ar fi putut găsi un urmaş acestui om de neînlocuit?

Totul merge cum nu se poate mai bine, declară Frascolin. Viitorul insulei cu elice e asigurat, ea nu mai are de ce să se teamă.

Vom vedea! murmură neînduplecatul violoncelist.

Iată în ce condiţii se va desfăşura acum căsătoria dintre Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley. Cele două familii vor fi unite prin aceste interese băneşti care, în America şi în altă parte, alcătuiesc cele mai solide legături sociale. Ce asigurare de prosperitate pentru cetăţenii insulei cu elice! De când aparţine celor mai de seamă miliardezi, ea pare să fie mai independentă de cât era, mai stăpână pe destinele sale! Înainte, un odgon o lega de această Madeleine-bay din Statele Unite. Odgonul a fost rupt!

Şi acum, totul pentru serbare!

Mai e nevoie să vorbim despre bucuria părinţilor în cauză, să exprimăm ceea ce nu se poate exprima, să descriem fericirea pe care o împrăştie în jurul lor? Cei doi logodnici nu se mai părăsesc. Ceea ce a părut să fie o căsătorie de convenienţă este de fapt o căsătorie din dragoste. Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley nutresc unul pentru celălalt o afecţiune în care interesul n-are ce căuta. Ei posedă calităţi care le vor asigura cea mai fericită dintre existenţe. Walter are o inimă de aur şi puteţi fi convinşi că inima lui Dy este făcută din acelaşi metal – la figurat, se înţelege, şi nu în sensul material pe care l-ar îndreptăţi milioanele lor. Sunt creaţi unul pentru altul şi niciodată această frază banală n-a avut un înţeles mai potrivit. Ei numără zilele şi orele care-i despart de 27 februarie, ziua multdorită. Şi dacă regretă ceva, este că Standard-Island nu se îndreaptă către al o sută optzecelea grad de longitudine, căci, venind acum dinspre vest, ar trebui să şteargă douăzeci şi patru de ore din calendar. Fericirea viitorilor soţi s-ar împlini cu o zi mai devreme. Dar ceremonia trebuie să se desfăşoare lângă Noile Hebride şi tinerii sunt siliţi să se resemneze.

Trebuie să remarcăm că nava încărcată cu toate minunăţiile Europei, „nava-trusou”, n-a venit încă. Cei doi logodnici s-ar lipsi bucuroşi de atâta lux. Ce nevoie au de aceste splendori aproape regale? Ce le trebuie mai mult decât dragostea lor reciprocă?

Dar familiile, prietenii, populaţia insulei cu elice doresc ca această ceremonie să fie înconjurată de o strălucire neobişnuită. Iată de ce lunetele sunt îndreptate cu încăpăţânare spre est. Jem Tankerdon şi Nat Coverley au făgăduit chiar o primă frumuşică oricui va semnala cel dintâi vaporul pe care maşinile sale nu-1 vor propulsa niciodată destul de repede ca să fie pe placul nerăbdării publice.

Între timp, programul serbării este alcătuit cu grijă. El cuprinde jocuri, recepţii, o dublă ceremonie la templul protestant şi la catedrala catolică, o serată de gală la palatul primăriei, un festival în parc. Calistus Munbar supraveghează totul, nu se cruţă, se cheltuieşte, se poate spune că îşi ruinează sănătatea. Ce vreţi! Antrenat de temperamentul său, e la fel de greu de oprit ca un tren în plină viteză.

Cât despre cantată, e gata. Poetul Yvernes şi muzicianul Sebastien Zorn s-au arătat demni unul de altul. Opera lor va fi cântată de masele corale ale unei societăţi întemeiate cu acest prilej. Efectul va fi măreţ, când ea va răsuna în scuarul Observatorului, luminat electric la căderea nopţii. Apoi mirii se vor înfăţişa ofiţerului stării civile, iar căsătoria religioasă va fi celebrată la miezul nopţii, în mijlocul strălucirilor feerice ale oraşului.

În sfârşit, nava aşteptată este semnalată în larg. Unul dintre oamenii de veghe de la Tribord-Harbour câştigă prima, care se cifrează la un respectabil număr de dolari.

La 19 februarie, ora nouă dimineaţa, vasul intră în port şi este descărcat fără zăbavă.

E inutil să redăm amănunţit nomenclatura bijuteriilor, rochiilor, obiectelor de modă şi de artă care alcătuiesc încărcătura nupţială. Ajunge să spunem că expoziţia deschisă în vastele saloane ale palatului Coverley obţine un succes fără precedent. Întreaga populaţie a oraşului a ţinut s-o viziteze. E adevărat că destule dintre aceste personaje neverosimil de bogate ar putea să-şi procure magnificele produse, plătindu-le atât cât se cuvine. Dar să nu uităm gustul, simţul artistic care au prezidat la alegerea lor, facându-le demne de o admiraţie fără margini. Dealtfel, străinele dornice să cunoască nomenclatura trusoului vor putea să cerceteze numerele din 21 şi 22 februarie ale ziarelor Starboard Chronicle şi New Herald. Dacă nu vor fi satisfăcute, e pentru că în lumea aceasta nu există satisfacţie deplină.

Fantastic! spune simplu Yvernes, când iese din saloanele palatului de pe Bulevardul Cincisprezece, în tovărăşia celor trei colegi ai săi.

Mi se pare expresia cea mai potrivită, încuviinţează Pinchinat. Expoziţia asta îţi trezeşte dorinţa de a o lua pe miss Dy Coverley fără zestre… doar pentru ea însăşi!

Cât despre tinerii logodnici, adevărul este că n-au dat prea multă atenţie acestui stoc de capodopere ale artei şi modei.

De la sosirea vaporului, Standard-Island şi-a reluat drumul spre vest, către Noile Hebride. Dacă vor fi acolo înainte de 27 februarie, căpitanul Sarol şi tovarăşii săi vor debarca, iar insula va porni pe drumul întoarcerii.

Faptul că aceste regiuni din vestul Pacificului sunt familiare căpitanului Sarol va uşura navigaţia. La cererea comandorului Simcoe, el stă tot timpul în turnul Observatorului. De cum vor apărea primele înălţimi, nimic nu va fi mai uşor decât să se apropie de insula Erromango, una dintre cele mai răsăritene ale grupului, evitând astfel numeroasele stânci submarine ale Noilor Hebride.

Din întâmplare sau pentru că Sarol, dornic să asiste la serbările prilejuite de căsătorie, a manevrat cu oarecare încetineală, primele insule nu sunt semnalate decât în dimineaţa zilei de 27 februarie – ziua fixată pentru ceremonia nupţială.

Faptul acesta n-are nici o importanţă. Căsătoria nu va fi mai puţin fericită dacă va fi celebrată în apropierea Noilor Hebride, şi dacă asta le face atâta plăcere malaiezilor – care nu o ascund deloc – n-au decât să participe la serbările de pe Standard-Island.

După ce întâlneşte câteva insuliţe, ocolite după indicaţiile foarte precise ale căpitanului Sarol, insula cu elice se îndreaptă spre Erromango, lăsând spre sud înălţimile insulei Tanna.

Acum, Sebastien Zorn, Frascolin, Pinchinat, Yvernes nu se află departe – cel mult trei sute de mile – de posesiunile franceze din această parte a Pacificului, insulele Loyalty şi Noua Caledonie, acest penitenciar situat la antipodul Franţei.

Erromango, plină de păduri în interior, este împănată cu coline la poalele cărora se întind mari platouri cultivabile. Comandorul Simcoe se opreşte la o milă de golful Cook de pe coasta orientală. N-ar fi fost prudent să se apropie mai mult, căci brâurile de corali înaintează, la nivelul apei, până la o jumătate de milă în larg. Dealtfel, guvernatorul Cyrus Bikerstaff nu intenţionează să rămână aici şi nici să se oprească în vreo altă insulă a arhipelagului. După serbări, malaiezii vor debarca şi Standard-Island va urca din nou spre Ecuator, pentru a se întoarce în Madeleine-bay. Standard-Island se opreşte pe la ora unu.

Din ordinul autorităţilor, toată lumea e liberă, funcţionari şi impiegaţi, marinari şi miliţieni, cu excepţia vameşilor de la posturile de pe litoral, pe care nimic nu trebuie să-i distragă de la veghea lor.

E o vreme minunată, împrospătată de briza marină. Potrivit expresiei consacrate, „soarele participă şi el”.

— Sigur, astrul ăsta orgolios pare să fie la ordinele rentierilor! exclamă Pinchinat.

Nu e cazul să insistăm asupra diferitelor numere ale programului senzaţional alcătuit de supraintendentul distracţiilor oraşului Milliard-City. De la ora trei, toţi locuitorii – cei de pe câmpie, ca şi cei din oraş şi din porturi – se strâng în parc, de-a lungul ţărmurilor râului Serpentinei. Notabilii se amestecă în mulţime. Jocurile sunt urmărite cu un antren de care nu-i străină, poate, momeala diferitelor premii. Sunt organizate baluri în aer liber. Cel mai strălucitor bal se desfăşoară în una dintre marile săli ale cazinoului, unde tinerii şi tinerele se întrec în graţie şi vioiciune. Yvernes şi Pinchinat iau parte la dansuri şi nu cedează nimănui locul când e vorba de a fi cavalerii celor mai frumoase miliardeze. Alteţa-sa n-a fost niciodată atât de îndatoritoare, n-a avut niciodată atâta spirit şi atâta succes. Să nu vă miraţi, deci, că, răspunzând uneia dintre partenere, care-i declară după un vals ameţitor: „Ah, domnule, sunt numai apă!” – îndrăzneşte să lanseze un nou calambur: „Apă de Vals, miss, apă de Vals!”140

Frascolin, care e lângă el, roşeşte până la urechi şi Yvernes, care-1 aude, se întreabă dacă fulgerele cerului nu se vor prăbuşi asupra vinovatului!

Adăugăm că familiile Tankerdon şi Coverley sunt de faţă şi că graţioasele surori ale tinerei fete se arată foarte încântate de fericirea ei. Miss Dy se plimbă la braţul lui Walter – ceea ce nu contravine convenienţelor, când e vorba de cetăţeni ai liberei Americi. Sunt aplaudaţi, aclamaţi, li se oferă flori şi complimente pe care le primesc cu multă gentileţe.

La ora unsprezece, o lungă procesiune se îndreaptă spre primărie. Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley merg în mijlocul familiilor lor. Întreaga populaţie îi însoţeşte, urcând Bulevardul Unu.

Guvernatorul Cyrus Bikerstaff aşteaptă în marea sală a palatului municipal. Cea mai frumoasă dintre căsătoriile pe care i-a fost dat să le celebreze în timpul carierei sale administrative se va săvârşi peste câteva clipe.

Deodată, izbucnesc ţipete dinspre cartierul mărginaş al sectorului babordez.

Cortegiul se opreşte la jumătatea bulevardului.

Aproape imediat, împreună cu strigătele care se înmulţesc, se aud împuşcături îndepărtate.

După o clipă, un grup de vameşi – câţiva răniţi – ies în goană din parcul primăriei.

Agitaţia e la culme. În mulţime se răspândeşte acea teamă iraţională pe care o naşte un pericol necunoscut.

Cyrus Bikerstaff se iveşte pe peronul palatului, urmat de comandorul Simcoe, de colonelul Stewart şi de notabili.

La întrebările care li se pun, vameşii răspund că Standard-Island a fost invadată de trei sau patru mii de neohebridieni şi că Sarol este în fruntea lor.