TRIBORD CONTRA BABORD.

Standard-Island a părăsit regiunea insulei Sandwich la 3 martie, înaintea plecării sale, coloniştii francezi şi aliaţii lor indigeni primesc toate semnele recunoştinţei vii a miliardezilor. Sunt prieteni pe care-i vor revedea, sunt fraţi pe care Sebastien Zorn şi colegii săi îi lasă pe această insulă din arhipelagul Noilor Hebride, înscrisă de acum în itinerarul anual.

Sub conducerea comandorului Simcoe, reparaţiile au fost făcute cu repeziciune. Pagubele nici nu erau prea mari. Motoarele uzinelor electrice sunt intacte. Cu ceea ce rămâne din stocul de petrol, funcţionarea dinamurilor e asigurată pe mai multe săptămâni. Dealtfel, insula cu elice nu va întârzia să ajungă în acea parte a Pacificului de unde va putea comunica cu Madeleine-bay prin cablurile submarine. Există, prin urmare, certitudinea că croaziera se va sfârşi fără alte neplăceri. În mai puţin de patru luni, Standard-Island va ajunge pe coasta americană.

— Să sperăm că vom ajunge! spune Sebastien Zorn, de câte ori supraintendentul se ambalează, ca de obicei, în legătură cu viitorul minunatului aparat maritim.

— Ce lecţie am primit! recunoaşte Calistus Munbar. Aceşti malaiezi atât de serviabili, acest căpitan Sarol – nimeni nu i-ar fi putut bănui!… Este pentru ultima oară când Standard-Island acordă azil unor străini.

— Chiar dacă un naufragiu îi aruncă în calea voastră? întreabă Pinchinat.

— Dragul meu, nu mai cred nici în naufragiaţi, nici în naufragii! Din faptul că Ethel Simcoe este însărcinat, ca şi mai înainte, cu conducerea militară a insulei, nu reiese că puterea civilă s-ar afla în mâinile sale. De la moartea lui Cyrus Bikerstaff, Milliard-City nu mai are primar, şi, după cum se ştie, foştii adjuncţi nu şi-au păstrat funcţiunile, în consecinţă, va fi necesară numirea unui nou guvernator al insulei cu elice.

Or, în lipsa unui ofiţer al stării civile, căsătoria lui Walter Tankerdon cu miss Dy Coverley nu poate fi celebrată. Iată o dificultate care nu s-ar fi ivit fără uneltirile mizerabilului Sarol! Şi nu numai viitorii soţi, dar toţi notabilii, întreaga populaţie abia aşteaptă să vadă căsătoria definitiv săvârşită. Aceasta e una dintre cele mai sigure garanţii ale viitorului. Şi să nu se întârzie, căci Walter Tankerdon a şi propus să se îmbarce pe unul dintre vasele cu aburi, să se îndrepte cu cele două familii către cel mai apropiat arhipelag, unde un primar va putea să procedeze la ceremonia nupţială. Ce naiba, în insulele Samoa, Tonga, Marchize sunt destui primari şi, dacă se merge cu toată viteza, în mai puţin de-o săptămână…

Spiritele înţelepte îl liniştesc pe nerăbdătorul tânăr. Se pregătesc alegerile. În câteva zile va fi numit noul guvernator. Primul act al administraţiei sale va fi celebrarea cu mare pompă a căsătoriei, aşteptată cu atâta nerăbdare. Programul serbărilor va fi reluat în întregime. „Un primar!… Un primar…!” Acest strigăt e pe toate buzele…!

— Numai dacă aceste alegeri n-ar reînsufleţi rivalităţi care poate mai mocnesc! spune Frascolin.

Nu, şi Calistus Munbar e hotărât să se dea peste cap pentru a duce lucrurile la bun sfârşit.

— Şi apoi, exclamă el, îndrăgostiţii noştri nu-s şi ei pe aici?… Cred c-o să-mi daţi dreptate când spun că amorul propriu nu va învinge amorul!

Standard-Island continuă să înainteze spre nord-est, către punctul în care a douăsprezecea paralelă sudică se încrucişează cu al o sută şaptezeci şi cincilea meridian vestic. În aceasta regiune au fost chemate, prin cablogramele expediate înainte de popasul în Noile Hebride, vasele cu provizii trimise de la Madeleine-bay. Dealtfel, problema proviziilor nu-1 preocupă pe comandorul Simcoe. Există rezerve pentru mai mult de o lună. E adevărat că lipsesc noutăţile din străinătate. Cronica politică e sărăcăcioasă. Starboard Chronicle se plânge şi New Herald e dezolat. Ce-are a face! Oare nu e Standard-Island un mic univers? Ce-o interesează ceea ce se petrece în restul sferoidului terestru? Are chef de politică? Curând o să aibă parte de destulă… poate chiar de prea multă!

Într-adevăr, perioada electorală a fost deschisă. Cei treizeci de membri ai consiliului notabililor, în care babordezii şi tribordezii sunt în număr egal, au mult de lucru. Există de pe acum siguranţa că alegerea noului guvernator va da naştere la discuţii, întrucât Jem Tankerdon şi Nat Coverley vor fi rivali.

Câteva zile se scurg în întruniri pregătitoare. De la început e clar că vor fi neînţelegeri, având în vedere amorul propriu al celor doi candidaţi. O agitaţie surdă răscoleşte oraşul şi porturile. Agenţii celor două sectoare caută să provoace tulburări pentru a exercita o presiune asupra notabililor. Timpul trece şi acordul nu pare posibil. Oare nu e de temut că Jem Tankerdon şi principalii babordezi vor căuta să-şi impună ideile respinse de principalii tribordezi, că vor relua nefericitul proiect de a transforma Standard-Island într-o insulă industrială şi comercială? Celălalt sector n-ar accepta niciodată acest lucru! Pe scurt, când partidul Coverley, când partidul Tankerdon par să fie mai puternice. De aici, discuţii jignitoare, o acreală între cele două tabere, o răcire vădită a relaţiilor dintre cele două familii, răcire pe care Walter şi miss Dy nici nu vor s-o bage-n seamă. Ce-i privesc pe ei toate aceste fleacuri politice…?

Există totuşi un mijloc foarte simplu de a aranja lucrurile, cel puţin din punct de vedere administrativ: cei doi rivali să îndeplinească pe rând funcţia de guvernator – şase luni unul, şase luni altul, un an chiar, dacă pare preferabil. Drept urmare, n-ar mai exista rivalitate, convenţia fiind de natură să satisfacă ambele partide. Dar soluţiile de bun-simţ n-au niciodată şansa să fie acceptate în această lume şi, chiar dacă e independentă faţă de continentele terestre, Standard-Island nu cunoaşte mai puţin toate pasiunile umanităţii sublunare.

Într-o zi, Frascolin spune colegilor săi:

Iată dificultăţile de care mă temeam…

Ce ne interesează pe noi aceste neînţelegeri? răspunde Pinchinat. Ce pagubă ne-ar putea aduce? În câteva luni vom ajunge la Madeleine-bay, angajamentul nostru va lua sfârşit şi fiecare dintre noi va pune piciorul pe pământ, cu milionaşul său în buzunar.

Dacă nu se întâmplă iar vreo nenorocire! ripostează neînduplecatul Sebastien Zorn. O asemenea maşină plutitoare poate fi vreodată sigură pe viitorul său?… După abordajul vasului englez, fiarele sălbatice; după fiare, năvala neohebridienilor; după indigeni…

Taci, cobe! strigă Yvernes. Taci sau îţi legăm pliscul! Totuşi, mare păcat că Walter şi miss Dy nu s-au căsătorit la data fixată. Familiile Tankerdon şi Coverley fiind unite prin această legătură, poate că situaţia ar fi fost mai uşor de lămurit. Cei doi soţi ar fi intervenit cu mai multă eficacitate. Dar, în definitiv, agitaţia nu poate să dureze, alegerile urmând să se desfăşoare la 15 martie.

Comandorul Simcoe încearcă să realizeze o apropiere între cele două sectoare ale oraşului. E rugat să nu se amestece unde nu-i fierbe oala! Are insula de condus – s-o conducă! Are stânci de ocolit – să le ocolească! Politica nu e de competenţa lui.

Comandorul Simcoe n-are nevoie să i se spună a doua oară.

Până şi pasiunile religioase intră în joc şi clerul – ceea ce este poate o greşeală – tinde să intervină mai mult decât se cuvine. Şi cât de bine se înţelegeau templul şi catedrala, pastorul şi episcopul!

Cât despre ziare, e de la sine înţeles că au coborât în arenă. New Herald combate pentru Tankerdon, Starboard Chronicle pentru Coverley. Cerneala curge în valuri şi e de temut, chiar, să nu se amestece cu sânge! Doamne, oare n-a fost prea mult udat acest pământ, în timpul luptei duse împotriva tâlharilor din Noile Hebride…?

De fapt, populaţia se interesează mai mult de cei doi logodnici, al căror roman s-a întrerupt la primul capitol. Dar ce-ar putea ea face ca să le asigure fericirea? Relaţiile dintre cele două sectoare ale oraşului au încetat. Adio recepţii, invitaţii, serate muzicale! Dacă situaţia asta durează, instrumentele Cvartetului Concertant vor putrezi în cutiile lor şi artiştii noştri îşi vor câştiga enorma retribuţie stând cu mâinile în buzunare.

Cu toate că nu vrea s-o mărturisească, supraintendentul e mistuit de o nelinişte mortală. El simte că situaţia sa e falsă, căci îşi desfăşoară întreaga inteligenţă pentru a nu displace nici unora, nici altora – cel mai sigur mijloc de a displace tuturor.

Până la 12 martie, Standard-Island a înaintat mult spre Ecuator, dar nu îndeajuns pentru a întâlni vasele expediate din Madeleine-bay. Această întâlnire nu poate să întârzie mult, dar se pare că alegerile vor avea loc înaintea ei, întrucât sunt fixate pe data de 15 martie.

Între timp, la tribord şi la babord se fac sondaje peste sondaje. Mereu pronosticuri de egalitate. Nu e posibilă obţinerea unei majorităţi, dacă nu se vor rupe câteva voturi dintr-o parte sau alta. Şi voturile acestea se clatină tot atât de puţin ca dinţii în maxilarul unui tigru.

Atunci se iveşte o idee genială. Se pare că ea s-a născut în aceeaşi clipă în mintea tuturor celor care nu trebuiau să fie consultaţi. E o idee simplă, demnă, şi ar pune capăt rivalităţilor. Cei doi candidaţi, ei înşişi, s-ar înclina fără îndoială în faţa acestei soluţii.

De ce să nu i se ofere regelui Malecarliei guvernarea insulei cu elice? Acest fost suveran este un înţelept, un spirit larg şi ferm totodată. Toleranţa şi filozofia lui ar fi cea mai bună garanţie împotriva surprizelor viitorului…

Un important grup de negustori şi funcţionari din Milliard-City, cărora li se adaugă câţiva ofiţeri şi marinari din cele două porturi, hotărăsc să-i prezinte această propunere ca o dorinţă a lor…

Maiestăţile lor primesc deputăţia în salonul de la parterul clădirii din Bulevardul Treizeci şi nouă. Ascultată cu bunăvoinţă, propunerea este respinsă fără echivoc…

— Vă mulţumesc, domnilor, spune regele. Cererea dumneavoastră ne mişcă, dar suntem fericiţi de prezent şi nădăjduim că nimic nu ne va mai tulbura viitorul. Credeţi-ne! Am sfârşit cu iluziile… Nu mai sunt decât un simplu astronom la Observatorul de pe Standard-Island şi nu vreau să fiu altceva.

În faţa unui răspuns atât de categoric, deputăţia se retrage fără să mai insiste.

În ultimele zile dinaintea scrutinului, spiritele sunt tot mai agitate. Nu se poate realiza nici o înţelegere. Partizanii lui Jem Tankerdon şi ai lui Nat Coverley evită să se întâlnească până şi pe stradă. Nu se mai trece de la un sector la altul. Nici tribordezii, nici babordezii nu depăşesc Bulevardul Unu, Milliard-City e împărţit acum în două oraşe duşmane. Singurul personaj care aleargă de la unul la altul, agitat, frânt de oboseală, dându-se de ceasul morţii, epuizându-se în sfaturi înţelepte, respins în dreapta, respins în stânga, este desperatul supraintendent Calistus Munbar. De trei-patru ori pe zi, el eşuează ca un vapor fără cârmă în saloanele cazinoului, unde cvartetul îl copleşeşte cu zadarnice consolări.

Cât despre comandorul Simcoe, el se mărgineşte la funcţiile care-i sunt încredinţate. El conduce insula cu elice potrivit itinerarului stabilit. Având o sfântă groază faţă de chestiunile politice, va accepta pe oricine drept guvernator. Ofiţerii săi, ca şi cei ai colonelului Stewart, se arată la fel de dezinteresaţi în problema care înfierbântă capetele. Nu există deci pericolul unui pronunciamento.

În acest timp, întrunit în permanenţă la primărie, consiliul notabililor discută şi se ceartă. Se ajunge la aluzii jignitoare. Poliţia e nevoită să ia unele măsuri de precauţie, căci mulţimea se îngrămădeşte de dimineaţă până seara în faţa palatului municipal, scoţând strigăte de mânie.

Pe de altă parte, o ştire deplorabilă e pusă în circulaţie: Walter Tankerdon s-a prezentat în ajun la palatul Coverley şi n-a fost primit. Celor doi logodnici li s-a interzis să se mai vadă şi, deoarece căsătoria n-a fost efectuată înaintea atacului bandelor neohebridiene, cine ar îndrăzni să spună dacă se va mai săvârşi cândva…?

În sfârşit, soseşte ziua de 15 martie. Alegerea va avea loc în marea sală a primăriei. Publicul agitat se îmbulzeşte în scuar, aşa cum făcea populaţia romană în faţa palatului Quirinal, unde conclavul hotăra înălţarea unui nou papă pe tronul sfântului Petru.

Ce va ieşi din această supremă deliberare? Sondajele indică mereu un număr egal de voturi. Dacă tribordezii îi rămân credincioşi lui Nat Coverley, dacă babordezii ţin cu Jem Tankerdon, ce se va-ntâmpla oare…?

Ziua cea mare a sosit. Între orele unu şi trei, cursul obişnuit al vieţii pare suspendat pe suprafaţa insulei cu elice. Cinci-şase mii de persoane se agită pe sub ferestrele palatului municipal. Se aşteaptă rezultatul votului notabililor – rezultat care va fi comunicat de îndată, telefonic, celor două sectoare şi celor două porturi.

Primul tur de scrutin are loc la unu şi treizeci şi cinci.

Candidaţii obţin acelaşi număr de sufragii.

După un ceas, al doilea tur de scrutin.

El nu modifică în nici un fel cifrele primului.

La trei şi treizeci şi cinci, al treilea şi ultimul tur.

Şi de data aceasta, nici un nume nu obţine jumătate de voturi plus unu.

Membrii consiliului se despart atunci, şi pe bună dreptate. Sunt atât de exasperaţi încât, dacă ar rămâne în şedinţă, s-ar lua la bătaie, în timp ce traversează scuarul pentru a se întoarce unii la palatul Tankerdon, alţii la palatul Coverley, mulţimea îi întâmpină cu murmurele cele mai neplăcute.

Trebuie totuşi găsită o ieşire din această situaţie, care nu se poate prelungi nici măcar câteva ceasuri, fiind prea dăunătoare intereselor insulei cu elice.

Fie vorba între noi, spuse Pinchinat, aflând de la supraintendent, împreună cu colegii săi, care a fost rezultatul celor trei tururi de scrutin, mi se pare că există un mijloc foarte simplu de a rezolva problema.

Care? întreabă Calistus Munbar, ridicându-şi cu deznădejde braţele spre cer. Care…?

Să tăiem insula pe la mijloc. Să o împărţim în două bucăţi egale, ca pe o plăcintă ale cărei jumătăţi vor naviga fiecare într-o parte, cu guvernatorul pe care-1 doreşte.

Să tăiem insula noastră! strigă supraintendentul, ca şi cum i s-ar fi propus să i se taie un picior.

Cu un ciocan, o daltă şi o cheie englezească, adaugă alteţa-sa, problema va fi rezolvată prin debulonare, şi pe suprafaţa Oceanului vor fi două insule plutitoare în loc de una.

Acest Pinchinat nu poate fi serios, nici când împrejurările sunt atât de grave.

Oricum, dacă sfatul său nu poate fi urmat – cel puţin din punct de vedere material – dacă nu intervin nici ciocanul, nici cheia engleză, dacă nu se efectuează nici o debulonare de-a lungul axei Bulevardului Unu, de la bateria Pintenului până la bateria Pupei, separaţia nu este mai puţin desăvârşită din punct de vedere moral. Babordezii şi tribordezii vor deveni tot atât de străini unii de alţii ca şi cum i-ar despărţi o sută de leghe. Într-adevăr, neputându-se înţelege, cei treizeci de notabili s-au hotărât să voteze separat. Jem Tankerdon şi Nat Coverley sunt numiţi guvernatori ai sectoarelor lor şi le vor guverna după plac. Fiecare sector îşi va păstra portul, navele, ofiţerii, marinarii, miliţienii, funcţionarii, negustorii, uzina electrică, maşinile, motoarele, mecanicii, fochiştii – şi amândouă vor şti să trăiască singure.

Foarte bine, dar cum vor face comandorul Simcoe pentru a se dedubla şi supraintendentul Calistus Munbar pentru a-şi îndeplini funcţiile spre satisfacţia tuturor?

În ceea ce-1 priveşte pe acesta din urmă, e adevărat că lucrul n-are importanţă. Funcţia sa nu va mai fi decât o sinecură. Cum ar mai putea fi vorba de serbări şi distracţii, când Standard-Island e ameninţată de un război civil?

Că o apropiere nu mai e posibilă, o dovedeşte şi acest indiciu: la 17 martie, ziarele anunţă ruptura definitivă a logodnei dintre Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley.

Da! Ruptură, cu toate cererile şi rugăminţile lor. În ciuda celor spuse într-o zi de Calistus Munbar, amorul n-a fost mai puternic!

Ei bine, nu! Walter şi miss Dy nu se vor despărţi. Ei îşi vor părăsi familia… vor merge să se căsătorească în străinătate… vor găsi un locşor unde să poată fi fericiţi fără a avea atâtea milioane în jurul inimii!

Cu toate acestea, după numirea lui Jem Tankerdon şi Nat Coverley, nimic nu s-a schimbat în itinerarul insulei cu elice. Comandorul Simcoe continuă să se îndrepte spre nord-est. Odată ajunşi la Madeleine-bay, un număr de miliardezi, plictisiţi de această stare de lucruri, vor cere probabil din nou continentului liniştea pe care nu le-o mai oferă Bijuteria Pacificului. Poate că insula cu elice va fi chiar abandonată?! Atunci va fi lichidată, scoasă la licitaţie, vândută ca fier vechi, trimisă la topit!

Oricum, cele cinci mii de mile care au rămas de străbătut cer încă aproape cinci luni de călătorie. În timpul acesta, navigaţia nu va fi oare compromisă de capriciul sau încăpăţânarea celor doi şefi?

Dealtfel, spiritul de revoltă a pătruns în inima populaţiei. Se vor încaiera oare babordezii şi tribordezii, vor pune mâna pe arme, vor scălda cu sângele lor caldarâmul de oţel al oraşului?

Nu! Partidele nu vor ajunge până acolo! Nu va izbucni un nou război de secesiune – dacă nu între nord şi sud, atunci între tribordul şi babordul insulei cu elice. Dar ceea ce era de aşteptat se petrece, cu riscul de a provoca o adevărată catastrofă.

La 19 martie dimineaţa, comandorul Simcoe se află în cabinetul său de la Observator, aşteptând să i se comunice poziţia insulei. După socotelile lui, Standard-Island nu poate fi departe de regiunea în care trebuie să întâlnească navele cu provizii. Oamenii de veghe din vârful turnului supraveghează oceanul pe o mare întindere, ca să poată semnala aceste nave îndată ce-şi vor face apariţia în larg. Lângă comandor se află regele Malecarliei, colonelul Stewart, Sebastien Zorn, Pinchinat, Frascolin, Yvernes şi un oarecare număr de ofiţeri şi funcţionari dintre cei care pot fi numiţi neutri, căci n-au luat parte deloc la disensiuni. Pentru ei, esenţialul este să ajungă cât mai repede la Madeleine-bay, unde această nenorocită stare de lucruri va lua sfârşit.

Se aud două sonerii şi două ordine îi sunt transmise telefonic comandorului. Ele vin de la primărie, unde Jem Tankerdon, în aripa dreaptă, şi Nat Coverley, în aripa stângă, ţin şedinţă cu principalii lor partizani. De acolo administrează ei Standard-Island, prin decizii absolut contradictorii, ceea ce nu-i de mirare.

Or, în dimineaţa aceasta, cei doi guvernatori nu s-au putut înţelege nici măcar asupra itinerarului urmat de Ethel Simcoe. Nat Coverley a decis că Standard-IsJand se va îndrepta spre nord-est, pentru a ajunge în arhipelagul Gilbert. Jem Tankerdon, încăpăţânându-se să creeze relaţii comerciale, a hotărât să se ia direcţia sud-vest, către arhipelagurile australiene.

Iată până unde au ajuns cei doi rivali – şi prietenii lor au jurat să-i susţină. La primirea celor două ordine trimise simultan, comandorul spune:

De asta mă temeam…

Şi e o situaţie care, în interesul public, nu se poate prelungi! adaugă regele Malecarliei.

Ce hotărâţi? întreabă Frascolin.

Zău, sunt curios să văd cum veţi manevra, domnule Simcoe! exclamă Pinchinat.

Rău! mormăie Sebastien Zorn.

Mai întâi, răspunde comandorul, să le comunicăm lui Jem Tankerdon şi Nat Coverley că ordinele lor nu pot fi executate, întrucât se contrazic. Dealtfel, e mai bine ca Standard-Island să nu se deplaseze şi să aştepte navele cu care are întâlnire în această regiune.

Răspunsul acesta înţelept e telefonat îndată la primărie. Trece un ceas fără ca Observatorul să primească o altă comunicare. E foarte probabil ca guvernatorii să fi renunţat la modificarea itinerarului după planurile lor.

Deodată se produce o mişcare ciudată în trupul insulei cu elice. Ce indică această mişcare? Că Jem Tankerdon şi Nat Coverley au împins încăpăţânarea până la ultimele limite.

Toţi cei de faţă se privesc, cu tot atâtea semne de întrebare:

— Ce s-a întâmplat?… Ce s-a întâmpiat…?

Ce s-a întâmplat? răspunde comandorul Simcoe, ridicând din umeri. S-a întâmplat că Jem Tankerdon a trimis ordinele sale direct domnului Watson, mecanicul de la Babord-Harbour, în timp ce Nat Coverley trimitea ordine contrarii domnului Somwah, mecanicul de la Tribord-Harbour. Unul a ordonat „maşinile înainte!” pentru a merge spre nord-est, celălalt: „maşinile înapoi!”, pentru a merge spre sud-vest. Rezultatul este că Standard-Island se învârteşte pe loc şi mişcarea de rotaţie va ţine tot atât cât capriciul acestor doi încăpăţânaţi.

Asta trebuia să se sfârşească printr-un vals! exclamă Pinchinat. Valsul capsomanilor!… Athanase Doremus n-are decât să-şi dea demisia! Miliardezii nu mai au nevoie de lecţiile sale!

Poate că această situaţie absurdă – comică într-un fel – i-ar face pe unii să râdă. Dar dubla manevră este extrem de primejdioasă, după cum remarcă Ethel Simcoe. Trasă în direcţii opuse de forţa celor zece milioane de cai, Standard-Island riscă să se disloce.

Într-adevăr, maşinile au fost lansate cu toată viteza, elicele funcţionează cu maximum de putere – şi asta se simte după tresăririle subsolului de oţel. Imaginaţi-vă o căruţă ai cărei cai trag unul hăis şi altul cea şi veţi avea o idee despre ceea ce se petrece!

Odată cu mişcarea care se accentuează, Standard-Island pivotează pe centrul său. Parcul, câmpia descriu cercuri concentrice şi punctele de pe litoral situate pe circumferinţă se deplasează cu o viteză de zece până la douăsprezece mile pe oră.

Ar fi inutil să se apeleze la raţiunea mecanicilor a căror manevră provoacă mişcarea de rotaţie. Comandorul Simcoe n-are nici o putere asupra lor. Ei se supun aceloraşi pasiuni ca tribordezii şi babordezii. Slugi credincioase ale şefilor, domnii Watson şi Somwah vor lupta până la capăt maşină contra maşină, dinam contra dinam.

Atunci se produce un fenomen ale cărui neplăceri ar fi trebuit să răcorească toate capetele înfierbântate, înmuind inimile.

În urma învârtirii îndelungate, mulţi miliardezi, mai ales miliardeze, încep să simtă o tulburare ciudată în întreaga lor fiinţă. Ei sunt cuprinşi de ameţeli şi greţuri, mai cu seamă în locuinţele mai depărtate de centru, care suferă o mişcare de rotaţie mai pronunţată.

Pe cinstea mea, în faţa acestui rezultat caraghios şi baroc, Yvernes, Pinchinat, Frascolin sunt cuprinşi de un râs nebunesc, cu toate că situaţia tinde să devină critică. Bijuteria Pacificului este ameninţată de o destrămare materială care va egala, dacă nu chiar întrece, destrămarea ei morală.

Cât despre Sebastien Zorn, e palid, foarte palid, sub influenţa acestei învârtiri neîntrerupte. El „închină steagul”, cum spune Pinchinat, şi stomacul i se-ntoarce pe dos. Această glumă proastă nu se sfârşeşte odată? Să fii prizonier pe această imensă masă rotitoare, care n-are măcar darul de a dezvălui secretele viitorului145…

Timp de o interminabilă săptămână, Standard-Island n-a încetat să pivoteze pe centrul său – Milliard-City. Oraşul este plin de mulţimea care caută un refugiu împotriva greţurilor, căci rotaţia e mai puţin sensibilă în acest punct al insulei. Regele Malecarliei, comandorul Simcoe, colonelul Stewart au încercat în zadar să mijlocească între cele două puteri care-şi împart palatul municipal. Nici una n-a vrut să cedeze. Cyrus Bikerstaff, el însuşi, dacă ar fi putut să renască, ar fi văzut eforturile sale eşuînd în faţa acestei tenacităţi ultraamericane.

Culmea e că cerul a fost mereu acoperit de nori în aceste opt zile şi n-a fost posibil să se facă punctul. Comandorul Simcoe nu mai cunoaşte poziţia insulei. Puterea elicelor, care o trag mereu în direcţii opuse, face să vibreze până şi pereţii de oţel ai compartimentelor. Iată de ce nimănui nu-i dă prin gând să intre în casă. Parcul geme de lumea care şi-a făcut culcuşul în aer liber. De-o parte se strigă „Ura pentru Tankerdon!”, de cealaltă „Ura pentru Coverley!” Ochii aruncă fulgere, pumnii se strâng. Războiul civil se va manifesta oare prin cele mai groaznice excese, acum când populaţia a ajuns la paroxismul furiei?

Oricum, nici unii, nici alţii nu vor să vadă pericolul care-i pândeşte. Nu vor ceda, chiar cu riscul ca Bijuteria Pacificului să se sfărâme în mii de bucăţi – şi ea se va roti astfel până în clipa când, lipsite de curent, dinamurile vor înceta să acţioneze elicele.

În mijlocul iritaţiei generale, la care nu ia deloc parte, Walter Tankerdon este pradă celei mai mari nelinişti. El se teme – nu pentru el, ci pentru miss Dy – ca o subită dislocare să nu nimicească Standard-Island. De opt zile n-a putut s-o revadă pe aceea care i-a fost logodnică şi trebuia să-i fie soţie. Desperat, l-a rugat de douăzeci de ori pe tatăl său să nu se încăpăţâneze în această manevră condamnabilă. Jem Tankerdon l-a dat afară, nevrând să audă nimic.

Atunci, în noaptea de 27 spre 28 martie, profitând de întuneric, Walter încearcă s-o regăsească pe tânăra fată. Vrea să fie alături de ea dacă se va produce o catastrofă. După ce s-a strecurat prin mulţimea care se îngrămădeşte pe Bulevardul Unu, el pătrunde în sectorul duşman, către palatul Coverley.

Cu puţin înaintea ivirii zorilor, o formidabilă explozie zguduie atmosfera până în zonele ei înalte. Încălzite peste măsură, cazanele cu aburi de la babord au sărit în aer, împreună cu clădirile maşinilor; şi, cum sursa de energie electrică a secat brusc în partea aceea, jumătate din Standard-Island se cufundă în întuneric.