DEZNODĂMÂNT.

Iată ce-ar fi putut să vadă, în zori, un observator situat la câteva sute de picioare deasupra acestei regiuni; trei fragmente din Standard-Island, măsurând două-trei hectare fiecare, şi o duzină mai mici, plutind la o distanţă de zece ancabluri unele de altele.

Potolirea ciclonului a început odată cu primele licăriri ale dimineţii. Cu rapiditatea specifică acestor mari tulburări atmosferice, centrul său s-a deplasat cu treizeci de mile spre est. Totuşi apele, răscolite cu atâta furie, se ridică încă în valuri monstruoase şi epavele mari sau mici se leagănă şi oscilează ca nişte vase pe un ocean în furtună.

Cel mai mult a suferit acea parte din Standard-Island care slujea drept temelie oraşului Milliard-City. Ea s-a scufundat în întregime, sub greutatea edificiilor sale. În zadar am căuta vreo urmă a monumentelor şi clădirilor care se înşirau de-a lungul principalelor bulevarde ale celor două sectoare! Niciodată n-a fost mai completă separaţia dintre babordezi şi tribordezi – şi ei n-o visau, desigur, astfel! Numărul victimelor să fie oare mare?… E de temut, cu toate că populaţia s-a refugiat din timp în mijlocul câmpiei, unde solul era mai rezistent la dezmembrare.

Ei bine, aceşti Coverley şi Tankerdon sunt mulţumiţi de rezultatul rivalităţii lor criminale? Nici unul dintre ei nu va guverna excluzân-dul pe celălalt! Standard-Island s-a scufundat şi, odată cu ea, enorma sumă cu care au plătit-o! Dar să nu ne înduioşăm de soarta lor! Le rămân încă destule milioane în safeurile băncilor americane şi europene pentru ca să aibă asigurată la bătrâneţe pâinea zilnică!

Bucata cea mai mare din Standard-Island cuprinde acea parte a câmpiei care se întindea între Observator şi bateria Pintenului. Suprafaţa sa este de circa trei hectare, pe care sunt îngrămădiţi trei mii de naufragiaţi (nu le putem spune astfel?). A doua bucată, ceva mai mică, a păstrat unele clădiri situate lângă Babord-Harbour portul cu mai multe magazii de alimente şi una dintre cisternele cu apă de băut. Cât despre uzina electrică, clădirile maşinilor şi cuptoarelor, ele au dispărut odată cu explozia cazanelor. Acest al doilea fragment este refugiul a două mii de locuitori. Poate că vor reuşi să stabilească o legătură cu prima epavă, dacă n-au pierit toate ambarcaţiile de la Babord-Harbour.

În ceea ce priveşte Tribord-Harbour, vă aduceţi aminte că această parte a insulei cu elice s-a desprins violent pe la ora trei după miezul nopţii. Ea s-a scufundat, desigur, pentru că nu se zăreşte nicăieri.

Împreună cu primele două bucăţi, pluteşte o a treia, cu o suprafaţă de patru-cinci hectare, cuprinzând acea parte a câmpiei care se învecina cu bateria Pupei. Pe ea se află aproape patru mii de naufragiaţi. În sfârşit, o duzină de bucăţi, măsurând fiecare câteva sute de metri pătraţi, adăpostesc restul populaţiei salvate din dezastru. Iată tot ce a rămas din Bijuteria Pacificului!

Numărul victimelor catastrofei trebuie deci evaluat la câteva sute. Şi slavă Domnului că Standard-Island n-a fost înghiţită în întregime de valuri! Dar cum vor izbuti aceste fragmente, aflate departe de orice ţărm, să atingă vreun punct de pe litoralul Pacificului? Naufragiaţii nu vor pieri oare de foame? Va supravieţui măcar un singur martor al acestui dezastru fără precedent în necrologia maritimă?… Nu, nu trebuie să desperăm. Fragmentele în derivă au pe ele oameni energici, care vor face tot ceea ce e cu putinţă pentru salvarea tuturor.

Comandorul Simcoe, regele şi regina Malecarliei, personalul Observatorului, colonelul Stewart, câţiva dintre ofiţerii săi, un anumit număr de notabili, în sfârşit o parte importantă a populaţiei se află pe bucata de lângă bateria Pintenului. Acolo se găsesc, de asemeni, familiile Coverley şi Tankerdon, copleşite de groaznica responsabilitate care apasă pe umerii şefilor lor. De pe acum sunt lovite în ce aveau mai scump, căci Walter şi miss Dy au dispărut! Să fi ajuns pe una dintre celelalte bucăţi? Există speranţa de a-i mai revedea…?

Cvartetul Concertant şi preţioasele sale instrumente se află la un loc. Ca să folosim o expresie cunoscută, „doar moartea ar fi putut să-i despartă!” Frascolin examinează situaţia cu sânge rece şi nu şi-a pierdut orice speranţă. Yvernes, care are obiceiul să privească lucrurile sub aspectul lor neobişnuit, a exclamat în faţa dezastrului:

— Ar fi greu de imaginat un sfârşit mai grandios!

Cât despre Sebastien Zorn, acesta şi-a ieşit din minţi. Nu-1 consolează faptul că a fost un bun profet, prezicând nenorocirile insulei cu elice. Îi e foame şi frig, e răcit, e cuprins de violente şi neîntrerupte chinte de tuse. Iar incorigibilul Pinchinat îi spune:

— Te înşeli, dragă Zorn, armonia nu îngăduie două chinte la rând!148 Violoncelistul l-ar strânge de gât dacă ar avea putere s-o facă.

Şi Calistus Munbar? Ei bine, supraintendentul e pur şi simplu sublim. Da, sublim! El nu se îndoieşte nici de salvarea naufragiaţilor, nici de salvarea insulei cu elice. Se vor repatria. Vor drege insula cu elice: bucăţile sunt bune şi nu se va putea spune că elementele dezlănţuite au fost mai puternice decât această capodoperă a arhitecturii navale!

E drept că pericolul nu mai e iminent. Tot ceea ce trebuia să se scufunde în timpul ciclonului s-a scufundat împreună cu Milliard-City – monumentele, clădirile, palatele, fabricile, bateriile, întreagă această suprastructură de o greutate considerabilă. Bucăţile rămase sunt în bună stare, linia lor de plutire s-a ridicat simţitor şi valurile nu le mai mătură suprafaţa.

Există deci un răgaz serios, o ameliorare evidentă şi, cum perspectiva unei pieiri imediate s-a îndepărtat, starea simptomatică a naufragiaţilor e mai bună acum. Un pic de calm renaşte în cugete. Doar femeile şi copiii nu pot să-şi stăpânească frica.

Ce s-a întâmplat cu Athanase Doremus? De la începutul dislocării, profesorul de dans, de graţie şi de ţinută s-a văzut purtat pe una dintre epave, împreună cu bătrâna sa servitoare. Dar un curent favorabil l-a readus spre fragmentul pe care se aflau compatrioţii săi din cvartet.

Comandorul Simcoe, asemeni căpitanului unui vas avariat, s-a pus pe treabă, ajutat de credinciosul său personal. În primul rând, va fi posibil să se unească aceste bucăţi care plutesc izolat? Dacă nu se va putea stabili o legătură între ele? Această ultimă problemă nu întârzie să fie rezolvată pozitiv, căci la Babord-Harbour se află mai multe ambarcaţii în bună stare. Trimiţându-le de la o rămăşiţă la alta, comandorul Simcoe va şti care sunt resursele de care dispune, câtă apă de băut şi câte alimente au rămas. Dar sunt ei în măsură să afle longitudinea şi latitudinea acestei flotile de epave? Nu, în lipsa instrumentelor punctul nu poate fi stabilit şi, deci, nu se poate determina dacă sus-zisa flotilă e în apropierea unui continent sau a unei insule.

Către ora nouă dimineaţa, comandorul Simcoe se îmbarcă împreună cu doi ofiţeri într-o şalupă trimisă de Babord-Harbour. Această ambarcaţie îi îngăduie să viziteze diversele fragmente şi iată constatările făcute în cursul anchetei.

Aparatele de distilare de la Babord-Harbour sunt distruse, dar cisterna conţine apă de băut pentru cincisprezece zile, dacă se reduce consumaţia la strictul necesar. Cât despre rezervele din magaziile portului, ele pot asigura hrana naufragiaţilor pe o perioadă de timp oarecum egală. E deci absolut necesar ca, în cel mult două săptămâni, naufragiaţii să ajungă într-un punct din Pacific.

Constatările sunt îmbucurătoare, într-o anumită măsură. Totuşi, comandorul Simcoe a trebuit să recunoască faptul că această noapte a făcut mai multe sute de victime. Cât despre familiile Tankerdon şi Coverley, durerea lor este inexprimabilă. Nici Walter, nici miss Dy n-au fost regăsiţi pe rămăşiţele vizitate de şalupă. În momentul catastrofei, tânărul, purtându-şi logodnica leşinată, se îndrepta către Tribord-Harbour – şi din această parte a insulei cu elice n-a mai rămas nimic la suprafaţa oceanului.

După-amiază, vântul slăbeşte din oră în oră, marea se potoleşte şi fragmentele abia mai resimt ondulaţiile hulei. Datorită ambarcaţiilor de la Babord-Harbour, comandorul Simcoe se poate ocupa de împărţirea alimentelor, dând naufragiaţilor doar atât cât să nu moară de foame. Dealtfel, comunicaţiile devin mai uşoare şi mai rapide. Supunându-se legilor atracţiei, ca nişte fărâme de plută puse într-un lighean cu apă, diversele fragmente tind să se apropie unele de altele. Şi cum să nu i se pară aceasta de bun augur încrezătorului Calistus Munbar, care întrezăreşte de pe acum reconstituirea Bijuteriei Pacificului?

Noaptea se scurge într-o adâncă întunecime. E departe timpul când bulevardele din Milliard-City, străzile şi cartierele comerciale, peluzele parcului, câmpurile şi păşunile străluceau de focuri electrice, când lunile de aluminiu revărsau din belşug o lumină strălucitoare asupra insulei cu elice!

În mijlocul tenebrelor s-au produs câteva ciocniri între mai multe fragmente. Aceste izbituri nu puteau fi evitate, dar, din fericire, n-au fost destul de puternice pentru a pricinui pagube serioase.

În zori, se constată că resturile s-au apropiat foarte mult şi plutesc împreună, fără să se izbească, pe suprafaţa liniştită a apei. Din câteva lovituri de vâslă, se poate trece de la unul la altul. Comandorul Simcoe poate să rânduiască acum cu uşurinţă consumul de alimente şi de apă. Este chestiunea capitală – naufragiaţii înţeleg asta şi se resemnează.

Ambarcaţiile transportă mai multe familii. Ele au pornit în căutarea celor dragi. Câtă bucurie la cei care se regăsesc! Pentru ei parcă nu mai există primejdii… Câtă durere la ceilalţi, care i-au strigat în zadar pe cei dispăruţi!

E, desigur, o împrejurare fericită faptul că oceanul a redevenit calm. Păcat că vântul nu mai suflă dinspre sud-est. El ar ajuta curentul care, în această parte a Pacificului, se îndreaptă spre pământurile australiene.

Din ordinul comandorului Simcoe, oamenii de veghe au fost postaţi astfel încât să cerceteze întregul orizont. Dacă se iveşte un vas, îşi vor semnala prezenţa. Dar vasele se avântă rar pe aceste meleaguri îndepărtate, mai ales în această epocă a anului în care se dezlănţuie furtunile echinoxiale.

E slabă speranţa de a zări un fum sau o pânză desenându-se la orizont. Şi totuşi, pe la ora două după-amiază, comandorul Simcoe primeşte următoarea comunicare:

— Un punct se deplasează vizibil în direcţia nord-est şi, cu toate că nu i se poate distinge coca, e desigur un bastiment care va trece pe lângă Standard-Island.

Ştirea provoacă o emoţie extraordinară. Regele Malecarliei, comandorul Simcoe, ofiţerii, inginerii, toţi se îndreaptă spre locul de unde a fost semnalat acest bastiment. Se ordonă să i se atragă atenţia fie ridicând steaguri în vârful unor prăjini, fie cu ajutorul detunăturilor simultane ale armelor de foc de care mai dispun. Dacă se va înnopta înainte ca aceste semnale să dea vreun rezultat, se va aprinde un foc pe fragmentul din frunte şi, cum va putea fi văzut de la mare distanţă, e imposibil să treacă neobservat.

N-a fost nevoie să aştepte până seara. Obiectul despre care e vorba se apropie. Un fum gros se înalţă deasupra lui şi e neîndoielnic că încearcă să ajungă lângă rămăşiţele insulei cu elice. Lunetele nu-1 pierd din vedere, cu toate că trupul său abia depăşeşte nivelul oceanului şi nu are nici catarge, nici pânze.

— Prieteni, strigă curând comandorul Simcoe, nu mă înşel! Este o bucată din insula noastră… şi nu poate fi decât Tribord-Harbour. care a fost dus în larg de curenţi! Fără îndoială că domnul Somwah a dres maşinile şi se îndreaptă spre noi!

Vestea e primită cu manifestări de bucurie care ating nebunia. Se pare că salvarea tuturor este acum asigurată! E ca şi cum o parte vitală a insulei cu elice ar reveni odată cu această bucată din Tribord-Harbour.

Lucrurile s-au petrecut aşa cum a presupus comandorul Simcoe. După ce s-a rupt de Standard-Island, Tribord-Harbour a fost prins de un contracurent şi dus spre nord-est. Ziua, reparând maşina uşor avariată, M. Somwah s-a întors spre teatrul naufragiului, aducând cu el mai multe sute de supravieţuitori. După trei ceasuri, Tribord-Harbour nu mai e decât la o ancablură de flotilă. Cu cât entuziasm, cu ce strigăte de bucurie este întâmpinată sosirea lui! Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley, care s-au refugiat acolo înaintea catastrofei, sunt unul lângă altul.

Se întrezăreşte o şansă de salvare. În magaziile de la Tribord-Harbour se află o cantitate suficientă de combustibil pentru a mişca maşinile, a întreţine dinamurile şi a acţiona elicele timp de câteva zile.

Forţa de cinci milioane de cai de care dispune îi dă posibilitatea de a ajunge la ţărmul cel mai apropiat. După observaţiile făcute de comandorul Simcoe, acest ţărm este cel al Noii Zeelande. Dar dificultatea constă în transbordarea câtorva mii de persoane pe Tribord-Harbour, a cărui suprafaţă este doar de şase-şapte mii de metri pătraţi. Să-1 trimită după ajutoare, la o distanţă de cincizeci de mile? Asta ar cere prea mult timp şi orele sunt numărate. Nu au nici o zi de pierdut dacă vor să-i scutească pe naufragiaţi de ororile foametei.

— Avem ceva mai bun de făcut, spune regele Malecarliei. Tribord-Harbour, bateria Pintenului şi bateria Pupei pot să poarte pe toţi supravieţuitorii insulei cu elice. Să legăm aceste trei epave cu lanţuri puternice şi să le înşirăm una după alta, ca şlepurile în spatele unui remorcher. Apoi Tribord-Harbour să se aşeze în frunte şi să ne ducă în Noua Zeelandă cu cei cinci milioane de cai ai săi!

Ideea este excelentă, practică şi are toate şansele de reuşită de vreme ce Tribord-Harbour dispune de o forţă locomotrice atât de mare. Încrederea renaşte în inima populaţiei, ca şi cum s-ar afla de pe acum în văzul unui port.

Restul zilei e folosit pentru lucrările pe care le necesită legarea cu ajutorul lanţurilor găsite în magaziile de la Tribord-Harbour. Comandorul Simcoe crede că, în condiţiile acestea, şiragul plutitor va putea face opt-zece mile în douăzeci şi patru de ore. Deci, în cinci zile, ajutaţi de curenţi, vor putea străbate cele cincizeci de mile care-i despart de Noua Zeelandă. Există siguranţa că proviziile vor ajunge până atunci. Din prudenţă, totuşi, în eventualitatea unei întârzieri, raţiile vor fi menţinute cu toată rigoarea.

Pregătirile fiind terminate, Tribord-Harbour îşi ia locul în frunte pe la ora şapte seara. Sub impulsul elicelor sale, cele două fragmente aflate la remorcă se deplasează încet pe oceanul liniştit. În dimineaţa următoare, oamenii de veghe nu mai zăresc celelalte rămăşiţe ale insulei cu elice. Nici un incident de relatat în zilele de 4, 5, 6, 7 şi 8 aprilie. Timpul e favorabil, hula abia se simte şi navigaţia se efectuează în condiţii excelente.

La 9 aprilie, pe la ora opt dimineaţa, pământul este semnalat către babord înainte – un ţărm înalt, care a putut fi zărit de la o distanţă destul de mare. Făcându-se punctul, cu instrumentele păstrate la Tribord-Harbour, nu mai e nici o îndoială cu privire la identitatea acestui pământ. Este capul marii insule septentrionale a Noii Zeelande, Ika-Na-Mawi. Mai trec o zi şi o noapte şi la 10 aprilie, dimineaţa, Tribord-Harbour eşuează la o ancablură de litoralul golfului Ravaraki.

Ce sentiment de satisfacţie şi de siguranţă încearcă populaţia, simţind sub picioare pământ veritabil şi nu solul artificial al insulei cu elice! Şi totuşi, câtă vreme n-ar fi durat acest solid aparat maritim, dacă pasiunile omeneşti, mai puternice decât vânturile şi oceanul, n-ar fi dus la distrugerea lui!

Naufragiaţii sunt primiţi cu multă ospitalitate de neo-zeelandezi, care se grăbesc să-i aprovizioneze cu ce le este necesar.

Cum ajung la Auckland, capitala insulei Ika-Na-Mawi, căsătoria lui Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley este celebrată cu toată pompa cerută de împrejurări. Cvartetul Concertant s-a făcut auzit pentru ultima oară cu prilejul acestei ceremonii, la care au ţinut să asiste toţi miliardezii. E o căsătorie care va fi fericită şi care ar fi putut să se săvârşească mai devreme, în interesul comun! E adevărat că tinerii soţi nu mai posedă decât o rentă anuală de un biet milion fiecare. Dar, cum spune Pinchinat: „Totul ne face să credem că-şi vor găsi fericirea, chiar şi cu această avere mediocră!”

Cât despre Tankerdon, Coverley şi alţi notabili, ei proiectează să se întoarcă în America, unde nu-şi vor mai disputa guvernarea unei insule cu elice.

Aceeaşi hotărâre în ceea ce-i priveşte pe comandorul Ethel Simcoe, colonelul Stewart şi ofiţerii lui, personalul Observatorului şi chiar supraintendentul Calistus Munbar, care nu renunţă deloc – atât ar mai lipsi! – la ideea sa de a fabrica o nouă insulă artificială.

Regele şi regina Malecarliei nu ascund deloc că regretă această Standard-Island pe care nădăjduiau să-şi sfârşească în linişte existenţa. Poate că aceşti ex-suverani vor găsi un petic de pământ unde să-şi petreacă ultimii ani, la adăpost de disensiunile politice!

Şi Cvartetul Concertant?

Ei bine, orice-ar spune Sebastien Zorn, Cvartetul Concertant n-a făcut o afacere proastă şi, dacă ar mai fi supărat pe Calistus Munbar pentru că l-a îmbarcat cam fără voie, ar da dovadă de nerecunoştinţă.

De anul trecut, de la 25 mai până la 10 aprilie anul acesta, s-au scurs ceva mai mult de unsprezece luni, în care artiştii noştri au trăit o viaţă ca în basme. Ei au primit cele patru salarii trimestriale, dintre care trei sunt depuse la băncile din San-Francisco şi New York, de unde le pot scoate oricând, în schimbul unei semnături.

După ceremonia de la Auckland, Sebastien Zorn, Yvernes, Frascolin şi Pinchinat îşi iau rămas bun de la prietenii lor, fără să-1 uite pe Athanase Doremus. Apoi se îmbarcă pe un vas cu destinaţia San Diego.

La 3 mai sosesc în această capitală a Californiei de Jos. Prima lor grijă este de a se scuza prin presă pentru faptul că nu şi-au respectat cuvântul cu unsprezece luni în urmă şi de a-şi exprima regretul că s-au lăsat aşteptaţi. „Domnilor, v-am fi aşteptat încă douăzeci de ani!”

Astfel le răspunde amabilul director al seratelor muzicale din San Diego.

N-ar fi putut să se poarte cu mai multă îngăduinţă şi graţie. Aşa că singurul fel de a-i răsplăti curtoazia este de a da concertul anunţat de atâta timp.

Şi, în faţa unui public pe cât de numeros pe atât de entuziast. Cvartetul în fa major Op. 9 de Mozart prilejuieşte acestor virtuoşi, scăpaţi din naufragiul insulei cu elice, unul dintre cele mai mari succese ale carierei lor artistice.

Iată cum se sfârşeşte istoria acestei a noua minuni a lumii, a acestei neasemuite Bijuterii a Pacificului. Se spune că totul e bine când se sfârşeşte bine, dar totul e rău când se sfârşeşte rău – şi nu e acesta cazul insulei cu elice?… Sfârşit? Nu!… Ea va fi reconstruită într-o zi sau alta, după cum pretinde Calistus Munbar.

SFÂRŞIT