PINCHINAT DEFINEŞTE SITUAŢIA.

Dacă maşinile de la Babord-Harbour au fost scoase din funcţiune după explozia cazanelor, cele de la Tribord-Harbour sunt intacte. E adevărat însă că e ca şi cum Standard-Island n-ar mai avea nici un mijloc de locomoţie. Doar cu elicele de la tribord, va continua să se rotească fără să înainteze.

Accidentul a agravat deci situaţia. Atunci când maşinile de pe Standard-Island puteau să acţioneze simultan, ar fi fost de ajuns să se stabilească o înţelegere între partidul Tankerdon şi partidul Coverley. Motoarele ar fi revenit la bunul obicei de a acţiona în aceeaşi direcţie şi aparatul ar fi pornit din nou spre Madeleine-bay, după o întârziere de câteva zile.

Acum, chiar dacă s-ar realiza un acord, navigaţia a devenit imposibilă. Comandorul Simcoe nu mai dispune de forţa propulsivă necesară pentru a părăsi aceste meleaguri îndepărtate.

Dacă Standard-Island ar fi rămas pe loc în ultima săptămână, dacă vapoarele aşteptate ar fi putut s-o găsească, ar mai fi fost posibil să ajungă în emisfera septentrională.

În urma observaţiilor astronomice s-a constatat insa că insula cu elice s-a deplasat spre sud în timpul acestei rotaţii prelungite. Ea a coborât de la a douăsprezecea paralelă sudică până la a şaptesprezecea.

Datorită marii apropieri dintre cele două arhipelaguri, între Noile Hebride şi Fidji există anumiţi curenţi care se propagă spre sud-est. Câtă vreme maşinile sale au funcţionat în deplină înţelegere, Standard-Island a putut să se împotrivească fără mare efort acestor curenţi. Dar din clipa în care a fost prinsă de ameţeală, a fost târâtă spre Tropicul Capricornului.

Stabilind acest lucru, comandorul Simcoe nu ascunde oamenilor de ispravă pe care i-am numit „neutri” gravitatea situaţiei.

— Am fost antrenaţi cinci grade spre sud, le spune el. Or, ceea ce poate face un marinar pe bordul unui vas cu maşinile scoase din uz, eu nu pot s-o fac pe bordul insulei cu elice. Standard-Island n-are pânze care să-i permită folosirea vântului. Ne aflăm în voia curenţilor. Unde ne vor duce? Nu ştiu. Cât despre vasele plecate din Madeleine-bay, ne vor căuta zadarnic în regiunea convenită, în timp ce noi derivăm spre partea mai puţin frecventată a Pacificului, cu o viteză de opt-zece mile pe oră!

În aceste câteva fraze, Ethel Simcoe lămureşte situaţia, pe care nu o poate schimba. Insula cu elice e ca o imensă epavă, supusă capriciilor curenţilor. Dacă ei se-ndreaptă spre nord, ea va urca spre nord. Dacă se-ndreaptă spre sud, va coborî spre sud – poate până la limita extremă a Mării Antarctice. Şi atunci…

Această stare de lucruri nu întârzie să fie cunoscută de populaţie, la Milliard-City şi în cele două porturi. Toţi au conştiinţa clară a unei mari primejdii. De aici – lucru foarte omenesc – o oarecare liniştire a spiritelor, sub ameninţarea acestui nou pericol. Nu se mai gândesc să se încleşteze într-o luptă fratricidă şi, chiar dacă vrăjmăşia persistă, ea nu se va mai traduce prin violenţe. Încetul cu încetul, fiecare se întoarce în sectorul său, în cartierul său, la casa sa. Jem Tankerdon şi Nat Coverley renunţă să-şi dispute întâietatea. La propunerea lor, consiliul notabililor ia singura hotărâre înţeleaptă, dictată de împrejurări: remite toate puterile sale comandorului Simcoe, unicul şef căruia îi este încredinţată de acum înainte salvarea insulei cu elice.

Ethel Simcoe acceptă fără nici o ezitare. El contează pe devotamentul prietenilor, ofiţerilor şi personalului său. Dar ce va putea să facă pe bordul acestui vast aparat plutitor, cu o suprafaţă de douăzeci şi şapte de kilometri pătraţi, care nu mai poate fi condus de când nu mai dispune de ambele maşini? Şi, în definitiv, oare nu înseamnă aceasta condamnarea insulei cu elice, considerată până acum drept o capodoperă a construcţiei maritime, de vreme ce astfel de accidente fac din ea jucăria vânturilor şi a valurilor…?

E adevărat că accidentul nu se datorează forţelor naturii. De la crearea sa, Bijuteria Pacificului a înfruntat totdeauna victorioasă uraganele, furtunile, cicloanele. Ceea ce s-a întâmplat este o consecinţă a neînţelegerilor interne, a acestei rivalităţi între miliardari, a acestei încăpăţânări furioase – a unora de a coborî spre sud, a altora de a urca spre nord! Prostia lor de nemăsurat este aceea care a provocat explozia cazanelor de la babord…!

Dar la ce folosesc reproşurile? Înainte de orice, trebuie să se constate avariile provocate la Babord-Harbour. Comandorul Simcoe îşi convoacă ofiţerii şi inginerii. Li se adaugă regele Malecarliei. Filozoful regal nu se miră că pasiunile omeneşti au dus la o asemenea catastrofă.

Comisia se deplasează acolo unde se aflau clădirile uzinei electrice şi ale maşinilor. Explozia cazanelor, încălzite peste măsură, a distrus totul, provocând moartea a doi mecanici şi şase fochişti. Ravagiile nu sunt mai mici la uzina care furniza electricitate diverselor servicii din această jumătate a insulei. Din fericire, dinamurile de la tribord continuă să funcţioneze şi, cum spune Pinchinat:

— O să ne mulţumim să vedem doar cu un ochi!

— Fie, răspunde Frascolin, dar am pierdut şi un picior, iar cel rămas nu foloseşte la nimic!

Chiori şi şchiopi, e prea mult!

Ancheta constată că, avariile nefiind reparabile, va fi imposibil să se oprească mersul spre sud. De aici, necesitatea de a aştepta ca Standard-Island să iasă din curentul care o poartă dincolo de tropice.

Cunoscându-se aceste distrugeri, e cazul să se verifice starea compartimentelor din subsolul insulei. N-au suferit oare din pricina mişcării de rotaţie, care le-a scuturat atât de violent în aceste opt zile? Pereţii n-au slăbit din încheieturi, şuruburile nu au joc? Dacă s-au produs spărturi, cum vor putea fi astupate…?

Inginerii procedează la această a doua anchetă. Rapoartele lor, înaintate comandorului Simcoe, sunt oarecum liniştitoare. E adevărat că plăcile au crăpat în multe locuri şi că multe legături s-au sfărâmat. Mii de butoane au sărit de la locurile lor, s-au produs rupturi. Unele compartimente sunt inundate. Dar, cum linia de plutire n-a coborât deloc, stabilitatea solului metalic nu e compromisă în mod serios şi noii proprietari ai insulei cu elice n-au de ce să se teamă pentru proprietatea lor. Crăpăturile sunt mai numeroase la bateria Pupei. Cât despre Babord-Harbour, unul dintre digurile sale s-a scufundat după explozie. Dar Tribord-Harbour este intact şi bazinele sale oferă navelor un adăpost sigur împotriva hulei din larg.

Se dă totuşi ordin ca reparaţiile să se efectueze fără întârziere. Trebuie ca populaţia să fie liniştită din punct de vedere material. E destul, e chiar prea mult că, în lipsa motoarelor de la babord, Standard-Island nu poate să se îndrepte către ţărmul cel mai apropiat.

Pentru asta nu există remediu.

Rămâne problema atât de gravă a foamei şi a setei. Cât vor ţine rezervele: o lună, două luni…?

Iată datele furnizate de comandorul Simcoe:

În privinţa apei, nimic de temut. Dacă una dintre uzinele de distilare a fost distrusă de explozie, cealaltă, care continuă să funcţioneze, poate satisface toate necesităţile.

În privinţa alimentelor, situaţia inspiră mai puţină încredere. După toate calculele, ele nu ajung pentru mai mult de treizeci de zile, dacă nu se impun restricţii severe acestor zece mii de locuitori. După cum se ştie, în afară de fructe şi legume, totul vine de pe pământ. Şi pământul… unde e el? La ce distanţă se află ţărmurile cele mai apropiate şi cum pot fi atinse?

Deci, oricât de neplăcut ar fi efectul acestei măsuri, comandorul Simcoe este nevoit să dea o decizie cu privire la introducerea raţiilor de alimente. În aceeaşi seară, firele telefonice şi teleautografice sunt străbătute de funesta veste.

De aici, spaimă generală la Milliard-City şi în porturi şi presentimentul unor catastrofe şi mai mari. Întrebuinţând o imagine uzată, dar puternică, oare nu se va înălţa în curând la orizont spectrul foametei, întrucât nu există nici un mijloc de a reînnoi proviziile? Comandorul Simcoe n-are la îndemână nici măcar un vas, pentru a-1 expedia spre continentul american. Întâmplarea face ca ultimul să fi plecat în urmă cu trei săptămâni, ducând rămăşiţele pământeşti ale lui Cyrus Bikerstaff şi ale celor căzuţi în lupta de la Erromango. Nimănui nu-i trecea prin cap, atunci, că probleme de amor propriu vor pune Standard-Island într-o situaţie mai grea decât aceea creată de invazia bandelor neohebridiene!

La ce bun să ai miliarde, să fii bogat ca Rotschild, Mackay, Astor, Vanderbilt, Gould, atunci când nici o bogăţie nu poate goni foametea! Desigur, cea mai mare parte a averii acestor nababi se află în siguranţă, în safeurile băncilor din noul şi vechiul continent. Dar cine ştie dacă nu-i aproape ziua în care cu un milion nu-şi vor putea procura nici o jumătate de kilogram de carne sau de pâine…!

La urma urmei, totul se datoreşte neînţelegerilor absurde, rivalităţilor stupide, dorinţei lor de a pune mâna pe putere! Vinovaţi sunt ei, tankerdonii, coverleyii – cauza întregului rău! Să se teamă de represalii, de mânia acestor ofiţeri, funcţionari, impiegaţi, negustori, de mânia întregii populaţii pe care au adus-o într-o asemenea situaţie! La ce excese nu se va deda ea, când va ajunge pradă torturilor foamei?

Aceste reproşuri nu pot fi adresate niciodată lui Walter Tankerdon sau domnişoarei Dy Coverley, pe care nu-i poate atinge blamul meritat de familiile lor! Nu, ei nu poartă nici o răspundere! Erau legătura care trebuia să asigure viitorul celor două sectoare – şi nu ei au rupt această legătură!

Cerul fiind acoperit, timp de patruzeci şi opt de ore nu s-a putut face nici o observaţie şi poziţia insulei cu elice n-a putut fi stabilită.

La 31 martie, dis-de-dimineaţă, cerul e destul de limpede la zenit şi ceaţa din larg nu întârzie să se topească. Există speranţa că se va putea face punctul în bune condiţii.

Rezultatul este aşteptat cu o nerăbdare febrilă. Mai multe sute de locuitori s-au strâns la bateria Pintenului. Walter Tankerdon e împreună cu ei. Dar nici tatăl său, nici Nat Coverley, nici altul dintre notabilii care pot fi acuzaţi, pe bună dreptate, ca autori ai acestei stări de lucruri, n-au părăsit palatele lor, unde se simt claustraţi de indignarea publică.

Puţin înaintea amiezii, observatorii se pregătesc să prindă discul soarelui în clipa în care se va afla la zenit. Două sextante, unul în mâinile regelui Malecarliei, celălalt în mâinile comandorului Simcoe, sunt îndreptate spre orizont.

Îndată ce se stabileşte înălţimea meridiană, se efectuează calculele, cu corecţiile necesare, şi rezultatul este:

29°17' latitudine sudică.

Pe la ora două, o a doua observaţie, făcută în aceleaşi condiţii favorabile, indică:

179°32' longitudine estică.

Deci, în timpul cât a fost pradă nebuniei rotitoare, curenţii au purtat Standard-Island aproape o mie de mile spre sud-est.

Iată ce se constată când punctul este trecut pe hartă:

La cel puţin o sută de mile se află insulele Kermadek, îngrămădiri de stânci sterpe, aproape nelocuite, fără resurse – şi, dealtfel, cum să ajungă la ele? La trei sute de mile spre sud e Noua Zeelandă, dar cum să se îndrepte spre ea când curenţii îi mână în largul oceanului? Spre vest, la o mie cinci sute de mile, e Australia. Spre est, la câteva mii de mile, se află America de Sud – mai precis Chile. Dincolo de Noua Zeelandă e Oceanul îngheţat, cu deşertul antarctic. Standard-Island se va sfărâma deci de ţărmurile polare? Acolo vor găsi navigatorii, într-o zi, rămăşiţele unei populaţii întregi moarte de mizerie şi de foame?…

Cât despre curenţii din această regiune, comandorul Simcoe îi va studia cu cea mai mare atenţie. Dar ce se va întâmpla dacă ei nu se schimbă, dacă nu întâlnesc curenţi contrari, dacă se dezlănţuie una din formidabilele furtuni atât de frecvente în regiunile circumpolare…?

Aceste constatări sunt menite să provoace groaza. Creşte mânia împotriva celor vinovaţi, împotriva nababilor criminali care sunt direct răspunzători de situaţie. Sunt necesare întreaga influenţă a regelui Malecarliei, întreaga energie a comandorului Simcoe şi a colonelului Stewart, devotamentul ofiţerilor şi întreaga lor autoritate asupra marinarilor şi soldaţilor miliţiei pentru a împiedica o răscoală.

Ziua trece fără nici o schimbare. Fiecare a trebuit să se supună raţionalizării în ceea ce priveşte alimentaţia şi să se mulţumească cu strictul necesar – cei mai bogaţi ca şi cei mai puţin bogaţi.

Între timp, serviciul de veghe este organizat cu o deosebită grijă şi orizontul este supravegheat cu străşnicie. Dacă apare o navă, i se va semnaliza şi poate că va fi posibil să se restabilească legăturile întrerupte. Din nefericire, insula cu elice a derivat în afara rutelor maritime şi puţine sunt bastimentele care traversează aceste pustietăţi din vecinătatea Mării Antarctice. Şi acolo, în sud, în faţa imaginaţiei înnebunite se ridică spectrul Polului, iluminat de lucirile vulcanice ale lui Erebus şi Terror!146

Totuşi, în noaptea de 3 spre 4 aprilie, are loc o întâmplare fericită. Vântul din nord, atât de violent de câteva zile, încetează deodată, îi urmează o perioadă de linişte, după care briza începe să sufle brusc dinspre sud-est, datorită unuia dintre capriciile atmosferice atât de frecvente în epocile echinocţiului.

Comandorul Simcoe recapătă oarecari speranţe. E destul ca Standard-Island să fie împinsă cu o sută de mile spre vest şi contracurentul o va apropia de Australia sau de Noua Zeelandă. În orice caz, lunecarea sa către marea polară pare să se fi oprit şi e posibil să întâlnească nave în apropierea Australasiei.

La răsăritul soarelui, briza de sud-est a devenit foarte răcoroasă. Influenţa ei asupra insulei cu elice se face simţită destul de puternic. Monumentele, observatorul, primăria, templul, catedrala sunt tot atâtea obstacole în calea vântului. Ele ţin loc de pânze pe bordul acestui enorm bastiment de patru sute treizeci şi două de milioane de tone!

Cu toate că nori iuţi lunecă pe cer, discul solar apare din când în când, ceea ce va îngădui, desigur, să se efectueze observaţiile necesare.

Într-adevăr, izbutesc de două ori să prindă soarele printre nori. Se stabileşte că, din ajun, Standard-Island a urcat cu două grade spre nord-vest.

E greu de crezut că la asta a contribuit doar vântul. Insula cu elice a intrat, probabil, într-unui dintre contracurenţii care despart marii curenţi ai Pacificului. Dacă ar avea norocul să-l întâlnească pe cel îndreptat spre nord-vest, şansele de salvare ar creşte simţitor. Dar, pentru Dumnezeu, asta să nu-ntârzie, căci a fost necesară o nouă micşorare a raţiilor. Rezervele scad într-o proporţie neliniştitoare când ai de-a face cu zece mii de guri.

Când rezultatul ultimei observaţii astronomice este comunicat celor două porturi şi oraşului, se produce un fel de liniştire a spiritelor. Se ştie cu câtă repeziciune trec oamenii de la un sentiment la altul, de la deznădejde la speranţă. Această populaţie, atât de diferită de bietele mulţimi înghesuite în marile oraşe ale continentelor, ar fi trebuit să fie mai puţin supusă spaimelor, mai raţională, mai răbdătoare. Dar, sub ameninţarea foametei, nu poţi să te aştepţi la orice…?

În timpul dimineţii, vântul se răceşte şi mai mult. Barometrul coboară încet. Oceanul se ridică într-o hulă lungă şi puternică, dovadă a unor mari frământări în sud-est. Standard-Island, impasibilă odinioară, nu mai suportă ca de obicei aceste enorme variaţii de nivel. În câteva clădiri se simt oscilaţii ameninţătoare, de jos în sus, şi obiectele din interior se deplasează. Parcă ar fi efectele unui cutremur de pământ. Acest fenomen, nou pentru miliardezi, e de natură să provoace o foarte vie nelinişte.

Comandorul Simcoe şi personalul său se află în permanenţă la Observator, unde sunt concentrate toate serviciile. Zguduirile pe care le încearcă edificiul nu încetează să-i preocupe şi sunt siliţi să recunoască extrema lor gravitate.

E limpede că temeliile insulei cu elice au avut de suferit, spune comandorul. Compartimentele s-au dislocat. Scheletul nu mai are rigiditatea care-1 făcea atât de solid.

Şi să dea Domnul să n-avem de înfruntat vreo furtună puternică, adaugă regele Malecarliei, căci nu i-am mai putea opune o rezistenţă satisfăcătoare!

Populaţia nu mai are acum încredere în acest sol artificial. Ea simte că punctul de sprijin e pe cale să-i lipsească. Ar fi fost de o sută de ori mai bună eventualitatea sfărâmării insulei pe stâncile pământurilor antarctice!… Să te temi în fiecare clipă că Standard-Island se va întredeschide şi va fi înghiţită de genunile Pacificului, cărora sonda nu le-a dat încă de capăt147, iată un lucru pe care inimile cele mai tari nu l-ar putea concepe fără a fi cuprinse de slăbiciune.

E neîndoielnic că s-au produs noi avarii în anumite compartimente. Pereţii despărţitori au cedat, niturile plăcilor de oţel au sărit în multe locuri. În parc, de-a lungul râului, la suprafaţa străzilor de la periferia oraşului, se remarcă umflături capricioase datorite dislocării solului. Mai multe edificii se apleacă şi, dacă se prăbuşesc, vor crăpa infrastructura care le susţine. Spărturile nu pot fi astupate. E sigur că apa a pătruns în diferite părţi ale subsolului, căci linia de plutire a coborât cu un picior aproape pretutindeni la periferie, în regiunea porturilor şi a bateriilor Pintenului şi Pupei. Dacă nivelul ei scade încă, valurile vor invada litoralul. Temeliile insulei cu elice fiind compromise, dispariţia ei n-ar mai fi decât o problemă de câteva ceasuri.

Comandorul Simcoe ar fi vrut să ascundă această situaţie, care e de natură să declanşeze panica – şi poate chiar mai mult decât atât! La ce excese nu s-ar deda locuitorii împotriva celor răspunzători de atâtea nenorociri?! Ei nu pot să-şi caute scăparea în fugă, cum fac pasagerii unei nave, nu pot să se arunce în bărci, să construiască o plută pe care să se refugieze, cu speranţa că vor fi salvaţi. Nu! Această plută este însăşi Standard-Island, gata să fie înghiţită de valuri.

În timpul acestei zile, comandorul Simcoe notează din oră în oră scăderea nivelului liniei de plutire. Deci infiltrarea apei continuă lentă, dar neîncetată şi irezistibilă.

Totodată, vremea s-a înrăutăţit. Cerul e colorat în tonuri palide, roşietice şi arămii. Barometrul îşi accentuează mişcarea de coborâre. Atmosfera prezintă toate semnele unei apropiate furtuni. Îndărătul norilor, orizontul e atât de strâmt, încât pare să se mărginească la litoralul insulei cu elice.

Odată cu amurgul, se dezlănţuie înspăimântătoare rafale de vânt. Sub influenţa hulei, compartimentele se clatină, pereţii despărţitori se frâng, plăcile de oţel sunt sfâşiate. Pretutindeni se aud trosnituri metalice. Bulevardele oraşului şi peluzele parcului ameninţă să se întredeschidă. Cum se apropie noaptea, Milliard-City este părăsit. Mai puţin supraîncărcată cu construcţii greoaie, câmpia oferă mai multă siguranţă. Întreaga populaţie se răspândeşte între cele două porturi şi bateriile Pintenului şi Pupei.

Pe la ora nouă, o zguduitură zdruncină Standard-Island până în temelii. Uzina de la Tribord-Harbour, care furniza lumină electrică, s-a prăbuşit în abis. Noaptea e atât de întunecată încât nu lasă să se vadă nici cerul, nici marea.

Curând, noi zguduituri vestesc că edificiile încep să se prăbuşească aidoma unor castele din cărţi de joc. În câteva ceasuri, nu va mai rămâne nimic din suprastructura insulei cu elice.

Domnilor, spune comandorul Simcoe, nu putem să mai rămânem în Observatorul ameninţat cu prăbuşirea. Să mergem pe câmpie, unde vom aştepta sfârşitul acestei furtuni.

E un ciclon, precizează regele Malecarliei, arătând barometrul căzut la 713 milimetri.

Într-adevăr, insula cu elice e prinsă într-una din mişcările ciclonice care acţionează ca nişte puternici condensatori. Aceste furtuni rotitoare, constituite dintr-o masă de apă a cărei rotaţie se efectuează în jurul unui ax aproape vertical, se propagă de la vest spre est, trecând prin sud în emisfera meridională. Ciclonul este, prin excelenţă, meteorul fecund în dezastre, şi, pentru a-i scăpa, ar trebui să se ajungă în centrul său relativ liniştit sau, cel puţin, pe partea dreaptă a traiectoriei, în „semicerul maniabil” care nu e supus furiei valurilor. Dar această manevră e cu neputinţă de executat fără motoare. Acum nu prostia omenească şi nici încăpăţânarea prostească a şefilor săi, ci un formidabil meteor este acela care a pus stăpânire pe Standard-Island şi va sfârşi opera de distrugere.

Regele Malecarliei, comandorul Simcoe, colonelul Stewart, Sebastien Zorn şi colegii săi, astronomii şi ofiţerii părăsesc Observatorul unde nu mai sunt în siguranţă. Era şi timpul! Abia au făcut două sute de paşi şi turnul se prăbuşeşte cu un zgomot grozav, găureşte solul scuarului şi dispare în adâncuri. După o clipă, întregul edificiu nu mai e decât o grămadă de dărâmături.

Membrii cvartetului se gândesc totuşi să alerge de pe Bulevardul Unu până la cazinou, unde se află instrumentele pe care vor să le salveze, dacă e posibil. Cazinoul e încă în picioare. Artiştii reuşesc să ajungă până acolo, urcă în camerele lor şi iau cu ei viorile, viola şi violoncelul, în parcul unde-şi caută un refugiu.

În parc s-au strâns mai multe mii de persoane din cele două sectoare. Familiile Tankerdon şi Coverley se află aici şi e poate spre binele lor că nu pot fi văzute şi recunoscute în mijlocul acestor tenebre.

Walter a fost destul de norocos ca s-o regăsească pe miss Dy Coverley. El va încerca s-o salveze în momentul catastrofei supreme. Va încerca să se agaţe împreună cu ea de o epavă.

Tinăra fată a ghicit că e pe aproape:

Ah, Walter!

Dy! Scumpă Dy! Sunt aici! Nu te voi mai părăsi!… Parizienii noştri n-au vrut să se despartă. Frascolin n-a pierdut nimic din sângele lui rece. Yvernes e foarte nervos. Pinchinat se resemnează cu ironie. Sebastien Zorn îi repetă lui Athanase Doremus, care s-a hotărât în sfârşit să-şi urmeze compatrioţii:

Am prezis că se va sfârşi rău! Am prezis!

Destule tremolouri în acorduri minore, bătrâne Isaia! îi strigă alteţa-sa. Renunţă la psalmii penitenţei.

Către miezul nopţii, violenţa ciclonului creşte. Vânturile convergente ridică valuri monstruoase şi le aruncă asupra insulei cu elice. Unde o va duce această încleştare a elementelor? Se va sfărâma de o stâncă? Se va disloca în plin ocean…?

Trupul său e străpuns în mii de locuri. Toate încheieturile îi trosnesc. Monumentele, Saint-Mary Church, templul protestant, primăria se prăbuşesc prin rănile larg căscate. În locul lor se ridică jerbe înalte de apă. N-a mai rămas nici o urmă din aceste minunate edificii. Câte bogăţii, câte comori, tablouri, statui, obiecte de artă nimicite pentru totdeauna! Populaţia nu va mai revedea superbul Milliard-City la răsăritul soarelui, dacă soarele va mai răsări pentru ea, dacă nu se va scufunda mai înainte, împreună cu Standard-Island.

Apa începe să se răspândească în parc, pe câmpie, unde subsolul a rezistat până acum. Linia de plutire a cedat din nou. Nivelul insulei cu elice a ajuns la nivelul oceanului, şi ciclonul aruncă asupra ei valurile furtunoase din larg.

Nu mai există nicăieri vreun adăpost, vreun refugiu. Bateria Pintenului, care se află în calea vântului, nu oferă nici o apărare împotriva talazurilor hulei sau împotriva rafalelor care biciuiesc totul ca nişte mitralii. Compartimentele sunt sfârtecate şi dislocarea se propagă cu un zgomot care ar acoperi cele mai violente bubuituri ale tunetului. Catastrofa supremă e aproape.

Pe la ora trei dimineaţa, parcul se despică pe o lungime de doi kilometri, urmând albia râului Serpentinei. Oceanul se năpusteşte în torente prin această crăpătură. Populaţia se răspândeşte pe câmpie. Unii fug spre porturi, alţii spre baterii. Familiile sunt despărţite, mamele îşi caută în zadar copiii, în timp ce valurile despletite mătură suprafaţa insulei ca un puhoi gigantic de apă.

Walter Tankerdon, care n-a părăsit-o pe miss Dy, vrea s-o ducă spre Tribord-Harbour. Ea n-are putere să-1 urmeze. Atunci o ia în braţe, aproape neînsufleţită, şi porneşte astfel în strigătele de spaimă ale mulţimii, în mijlocul acestei groaznice întunecimi.

La ora cinci dimineaţa, o nouă sfâşiere metalică se face auzită din direcţia est.

O bucată de o jumătate de milă pătrată s-a rupt din Standard-Island.

Este Tribord-Harbour, care porneşte în derivă cu fabricile, maşinile şi magaziile sale.

Sub loviturile sporite ale ciclonului, aflat în culmea violenţei, Standard-Island e purtată încoace şi încolo ca o epavă. Trupul său sfârşeşte prin a se destrăma. Compartimentele se desprind şi unele dintre ele, sub greutatea apei, dispar în adâncurile oceanului.

— După crahul Companiei, crahul insulei cu elice! strigă Pinchinat.

Şi acest cuvânt defineşte situaţia.

Din minunata Standard-Island n-au mai rămas decât bucăţi risipite, asemeni sfărâmăturilor răzleţe ale unei comete, care plutesc nu în spaţiu, ci la suprafaţa imensului Pacific!