ULTIMATUM BRITANIC.

De la 21 decembrie, soarele, în mişcarea sa aparentă, după ce s-a oprit asupra Tropicului Capricornului, şi-a reînceput cursa către nord, lăsând aceste regiuni în voia intemperiilor iernii şi readucând vara în emisfera septentrională.

Standard-Island nu mai este decât la vreo zece grade de tropic. Coborând până în insulele Tonga, ea va atinge latitudinea extremă prevăzută în itinerar şi-şi va relua drumul spre nord, menţinându-se astfel în cele mai prielnice condiţii climaterice. E adevărat că nu va putea evita o perioadă de mari călduri, în timpul căreia soarele va arde la zenit; dar aceste călduri vor fi temperate de briza marină şi vor scădea odată cu îndepărtarea de astrul care le pricinuieşte.

Între Samoa şi principala insulă a arhipelagului Tonga sunt opt grade, adică aproximativ o mie de kilometri. Nu e cazul să se mărească viteza. Insula cu elice se va plimba pe această mare mereu frumoasă şi nu mai puţin liniştită decât atmosfera abia tulburată de furtuni rare şi repezi. Nu-i nevoie să ajungă la Tonga înainte de începutul lui ianuarie, rămânând acolo o săptămână şi îndreptându-se apoi către insulele Fidji. După aceea, Standard-Island va urca spre Noile Hebride, unde va lăsa echipajul malaiez, apoi, pornind spre nord-est, se va întoarce la Madeleine-bay, sfârşindu-şi a doua sa croazieră.

Viaţa îşi urmează cursul lui Milliard-City, într-o linişte netulburată. E existenţa obişnuită a unui mare oraş din America sau din Europa – comunicaţii regulate cu noul continent prin vapoare sau prin cabluri telegrafice, vizite între familii, apropierea vădită între cele două sectoare rivale, plimbări, jocuri, concertele cvartetului, care n-au încetat să se bucure de aprecierea diletanţilor.

Între timp, jurnalele de pe Standard-Island, Starboard Chronicle şi New Herald, continuă să împărtăşească cititorilor cele mai noi ştiri interne şi externe. Una dintre aceste ştiri, publicată simultan de ambele ziare, provoacă numeroase comentarii.

În numărul din 26 decembrie s-a putut citi că regele Malecarliei a fost primit în audienţă de guvernator. Ce scop are vizita Maiestăţii Sale, ce motiv?… Tot felul de zvonuri împânzesc oraşul şi ar fi putut da naştere celor mai neverosimile ipoteze, dacă ziarele n-ar publica, a doua zi, o informaţie în legătură cu această problemă.

Regele Malecarliei a cerut o slujbă la Observatorul de pe Standard-Island şi administraţia superioară i-a satisfăcut imediat cererea.

— La naiba, strigă Pinchinat, trebuie să locuieşti la Milliard-City ca să vezi asemenea lucruri!

În această ultimă săptămână a anului, se trimit numeroase invitaţii pentru dineuri, serate, recepţii oficiale. Un banchet oferit de guvernator principalelor personaje de pe Milliard-City şi acceptat de către notabilităţile babordeze şi tribordeze dovedeşte o oarecare apropiere între cele două sectoare ale oraşului. Tankerdonii şi Coverleyi se întâlnesc în jurul aceleiaşi mese. În prima zi a anului vor fi schimbate felicitări între palatul de pe Bulevardul Nouăsprezece şi cei de pe Bulevardul Cincisprezece. Walter Tankerdon primeşte chiar o invitaţie la unul dintre concertele doamnei Coverley. Primirea pe care i-o face stăpâna casei pare să fie de bun augur. Dar de aici până la legături mai strânse e încă mult, deşi Calistus Munbar, în entuziasmul său cronic, nu încetează să repete cui vrea să-1 asculte:

— S-a făcut, prieteni, s-a făcut!

În acest timp, insula cu elice continuă să navigheze în linişte către arhipelagul Tonga. Se părea că nimic nu-i va tulbura călătoria, când, în noaptea de 30 spre 31 decembrie se manifestă un fenomen meteorologic destul de neaşteptat.

Între orele două şi trei dimineaţa se aud detunături îndepărtate. Oamenii de veghe nu se preocupă de ele mai mult decât e cazul. Nu poate fi vorba de o luptă navală, dacă nu cumva s-or fi întâlnit navele unor republici ale Americii de Sud, care sunt certate adesea. Dar de ce să se neliniştească cei de pe Standard-Island, insulă independentă, întreţinând relaţii paşnice cu toate ţările din cele două lumi?

Dealtfel, aceste detunături care se aud dinspre regiunile apusene ale Pacificului, se prelungesc până la ziuă şi, desigur, nu pot fi confundate cu bubuitul plin şi uniform al artileriei.

Comandorul Simcoe, înştiinţat de unul dintre ofiţerii săi, cercetează orizontul din turnul Observatorului. Nici o licărire nu se arată pe suprafaţa marii întinderi de apă aflate în faţa ochilor lui. Totuşi, cerul are un aspect neobişnuit. Reflexe de flăcări îl colorează până la zenit. Văzduhul pare înceţoşat, cu toate că vremea e frumoasă şi barometrul nu indică, printr-o cădere neaşteptată, vreo perturbare a curenţilor atmosferici.

În zori, cei care se trezesc mai devreme încearcă o ciudată surpriză. Nu numai că detunăturile nu încetează, dar văzduhul este îmbibat cu o brumă roşie şi neagră, un fel de pulbere foarte fină, care începe să cadă în mare cantitate. S-ar zice că e o aversă de molecule funinginoase. În câteva clipe, străzile şi acoperişurile caselor sunt pline de o substanţă în care nuanţe de roşu-carmin, roz, purpuriu sunt amestecate cu zgură negricioasă.

Toţi locuitorii au ieşit din case – cu excepţia lui Athanase Doremus, care nu se scoală niciodată înainte de ora unsprezece, după ce s-a culcat în ajun la ora opt. Se înţelege că membrii cvartetului au sărit din pat şi s-au dus şi ei la Observator, unde comandorul cu ofiţerii şi astronomii săi încearcă să stabilească natura fenomenului.

— Păcat că această materie roşie nu e lichidă, şi că acest lichid nu e o ploaie de Pomard sau de Château-Lafitte121! suspină Pinchinat.

— Beţivule! îl apostrofează Sebastien Zorn.

În definitiv, care să fie cauza fenomenului? Se pot da numeroase exemple de ploi de praf roşu alcătuit din silice, alumină, oxid de crom şi de fier. La începutul secolului al XIX-lea, Calabria şi Abruzii au fost inundate de astfel de averse, în care locuitorii superstiţioşi voiau să vadă picături de sânge când nu era de fapt, ca la Blancenberghe în 1819, decât clorură de cobalt. S-au întâlnit, de asemenea, cazuri de transportare a moleculelor de funingine sau de cărbune provenind de la incendii îndepărtate. S-au văzut chiar ploi de funingine, la Fernambouc în 1820, ploi galbene, la Orleans în 1829 şi ploi de polen scuturat de pe brazii înfloriţi, în departamentul Basses-Pyrenees.

Ce origine poate fi atribuită acestei pulberi amestecate cu zgură care parcă umple spaţiul, acoperind insula cu elice şi marea dimprejur cu o materie densă, roşiatică?

Regele Malecarliei emite ipoteza că aceste materii provin de la vreun vulcan situat în insulele vestice. Colegii săi de la Observator i se alătură. Se strâng câţiva pumni de zgură, a cărei temperatură este superioară celei a aerului şi pe care trecerea prin văzduh nu a răcit-o încă. Ipoteza unei erupţii violente ar explica detunăturile neregulate care se mai fac încă auzite. Or, aceste regiuni sunt presărate cu cratere, unele în activitate, altele stinse, dar susceptibile să se reaprindă sub influenţa unei acţiuni subpământene, fără a mai vorbi de cele pe care izbucnirile geologice le ridică adesea din adâncul oceanului şi a căror putere de azvârlire este extraordinară.

Chiar în mijlocul arhipelagului Tonga, de care se apropie Standard-Island, cu câţiva ani mai înainte, vârful Tufua a acoperit o suprafaţă de o sută de kilometri pătraţi cu materii eruptive. Timp de mai multe ceasuri, detunăturile vulcanice s-au propagat până la o distanţă de două sute de kilometri.

În august 1883, erupţiile vulcanului Krakatoa au pustiit o parte a insulelor Java şi Sumatra, vecine cu strâmtoarea Sundei, distrugând sate întregi, făcând numeroase victime, provocând cutremure de pământ, acoperind solul cu un strat gros de noroi, ridicând apele în vârtejuri grozave, otrăvind atmosfera cu vapori sulfuroşi şi punând vasele în primejdie.

Este cazul să ne întrebăm dacă insula cu elice nu e ameninţată de ceva asemănător.

Comandorul Simcoe e destul de neliniştit, căci navigaţia ameninţă să devină foarte dificilă. Din ordinul său, Standard-Island nu se mai deplasează decât foarte încet.

O oarecare teamă cuprinde populaţia miliardeză. Să fie oare pe punctul de a se realiza previziunile lui Sebastien Zorn în legătură cu sfârşitul croazierei…?

Către prânz începe să se întunece. Locuitorii şi-au părăsit casele, care nu ar rezista dacă trupul metalic al insulei ar fi ridicat de forţele plutoniene. Pericolul nu ar fi mai mic dacă oceanul ar trece peste armăturile de oţel ale litoralului, precipitându-şi trombele de apă asupra câmpiei!

Guvernatorul Cyrus Bikerstaff şi comandorul Simcoe se instalează la bateria Pintenului, urmaţi de o parte a populaţiei. În cele două porturi sunt trimişi ofiţeri care au ordin să rămână acolo în permanenţă. Mecanicii sunt gata să efectueze manevrele necesare dacă insula cu elice va fi nevoită să fugă în direcţia opusă. Din nefericire, navigaţia e din ce în ce mai dificilă, pe măsură ce se întunecă.

Pe la ora trei după-amiază nu se mai vede nici la zece paşi. Nu-i nici măcar o urmă de lumină difuză, într-atât absoarbe masa de cenuşă razele solare. E de temut mai ales ca nu cumva insula, supraîncărcată de zgură, să nu-şi mai poată menţine linia de plutire deasupra oceanului.

Standard-Island nu este o navă pe care s-o uşurezi aruncând mărfurile în mare, debarasând-o de lest!… Nu le rămâne decât să aştepte, incredinţându-se stabilităţii aparatului.

Se lasă seara, mai curând noaptea, şi insularii nu-şi pot da seama de aceasta decât privind orologiile. E întuneric beznă. Sub potopul de zgură, lunile electrice au trebuit să fie coborâte pe pământ. Iluminarea clădirilor şi a străzilor, care a funcţionat toată ziua, va continua atât cât se va prelungi acest fenomen.

Situaţia nu se schimbă odată cu venirea nopţii. Se pare totuşi că detunăturile sunt mai slabe şi mai rare. Furiile erupţiei se mai potolesc şi ploaia de cenuşă, purtată spre sud de o briză destul de puternică, începe să se subţieze.

Ceva mai liniştiţi, miliardezii se hotărăsc să se întoarcă în casele lor, nădăjduind că a doua zi Standard-Island va naviga din nou în condiţii normale. Va trebui doar să se efectueze o îndelungată curăţenie generală.

Trist An nou pentru Bijuteria Pacificului! N-a lipsit decât foarte puţin ca să aibă soarta oraşelor Pompei şi Herculanum122! Cu toate că nu e situată la poalele Vezuviului, croaziera sa nu o expune oare să întâlnească o parte din vulcanii care împânzesc meleagurile submarine ale Pacificului?

Guvernatorul, adjuncţii săi şi consiliul notabililor rămân în clădirea primăriei. Oamenii de veghe pândesc orice schimbare care s-ar petrece la orizont sau la zenit. Ca să-şi păstreze direcţia spre sud-vest, insula cu elice n-a încetat să înainteze, dar cu o viteză de numai două-trei-mile pe oră. Când se va face ziuă – sau cel puţin îndată ce tenebrele se vor risipi – ea se va îndrepta spre arhipelagul Tonga. Acolo, fără îndoială, se va afla care anume insulă a fost teatrul unei asemenea erupţii.

În orice caz, e vădit că, odată cu scurgerea nopţii, fenomenul tinde să slăbească.

Pe la ora trei dimineaţa se produce un nou incident, stârnind o nouă spaimă în inimile miliardezilor. Standard-Island primeşte o lovitură care se răsfrânge de-a lungul compartimentelor trupului său metalic. E adevărat că zdruncinătura n-a fost destul de puternică pentru a provoca prăbuşirea clădirilor sau scoaterea din funcţiune a maşinilor. Elicele nu şi-au încetat mişcarea propulsivă. Nu e nici o îndoială însă că a avut loc o ciocnire în partea din faţă.

Ce s-a întâmplat? Să se fi izbit Standard-Island de o ridicătură a fundului mării? Nu, pentru că nu s-a oprit din mers. Să fi nimerit peste o stâncă?… Să fie un abordaj cu o navă care i-a tăiat drumul şi nu i-a zărit luminile din pricina întunericului?… S-au produs oare avarii grave care să necesite reparaţii importante la prima oprire…?

Cyrus Bikerstaff şi comandorul Simcoe se deplasează, nu fără greutate, la bateria Pintenului, călcând pe stratul gros de zgură şi cenuşă.

Acolo, vameşii le confirmă că şocul se datorează unei ciocniri. Un vas de mare tonaj, mergând de la vest spre est, a fost izbit de pintenul insulei cu elice. Poate că şocul acesta, lipsit de importanţă pentru Standard-Island, a avut alte urmări pentru vasul necunoscut. Vameşii nu l-au zărit decât în momentul abordajului. S-au auzit strigăte care au durat doar câteva clipe. Şeful postului şi oamenii săi, alergând la baterie, n-au mai văzut şi n-au mai auzit nimic. Să se fi scufundat vasul pe loc?… Din nefericire, această ipoteză e foarte veridică.

Cât despre Standard-Island, se constată că ciocnirea nu i-a produs nici o stricăciune serioasă. E atât de masivă încât, chiar plutind cu viteză redusă, e destul să atingă un vas oricât de puternic, fie el un cuirasat de prim rang, pentru ca acesta să fie ameninţat cu pierzania. Şi e tocmai ceea ce s-a întâmplat.

Cât despre naţionalitatea vasului, şeful postului crede că ar fi auzit ordine aruncate cu o voce aspră – unul dintre acele răgete specifice comenzilor marine engleze. N-ar putea totuşi să afirme categoric acest lucru.

Cazul e foarte grav şi ar putea să aibă consecinţe nu mai puţin grave. Ce va spune Regatul Unit? Un vas englez înseamnă o bucată din Anglia şi se ştie că Marea Britanie nu se lasă amputată fără a reacţiona. La ce reclamaţii şi responsabilităţi trebuie să se aştepte Standard-Island…?

Astfel începe noul an. Până la zece dimineaţa, comandorul Simcoe nu e în măsură să întreprindă cercetări în larg. Văzduhul este încă plin de vapori, cu toate că vântul se întăreşte, risipind ploaia de cenuşă. În sfârşit, soarele străpunge vălul de ceaţă.

În ce stare de plâns se află Milliard-City, parcul, câmpia, fabricile, porturile! Ce muncă de curăţenie! La urma urmei, asta e treaba serviciilor comunale. O problemă de timp şi de bani. Nici unul, nici alţii nu lipsesc.

Se îngrijesc întâi de lucrurile cele mai urgente. În primul rând, inginerii sosesc la bateria Pintenului, în acea parte a litoralului unde s-a produs abordajul. Stricăciunile sunt neînsemnate. Scheletul solid de oţel n-a suferit mai mult decât pana care se înfige într-o bucată de lemn – în speţă, vasul abordat.

În larg nu-s nici resturi, nici epave. Din turnul Observatorului nu se zăreşte nimic, cu cele mai puternice lunete, cu toate că Standard-Island nu s-a depărtat la mai mult de două mile de locul ciocnirii.

În numele omeniei, investigaţiile trebuiesc prelungite.

Guvernatorul se sfătuieşte cu comandorul Simcoe. Mecanicii primesc ordin să stopeze maşinile. Ambarcaţiile electrice din cele două porturi ies în larg.

Cercetările făcute pe o rază de cinci-şase mile nu dau nici un rezultat. E limpede că vasul, atins în părţile vitale, s-a scufundat fără să lase nici o urmă.

Comandorul Simcoe dispune atunci să se reia viteza reglementară. La amiază, Standard-Island se află la o sută cincizeci de mile sud-vest de insulele Samoa.

Oamenii de veghe au fost preveniţi să fie extrem de atenţi.

Pe la orele cinci, sunt semnalate coloane groase de fum către sud-est. Să fie ultimele tresăriri ale vulcanului, a cărui erupţie a tulburat atât de adânc aceste locuri? Nu e de crezut, căci hărţile nu indică nici o insulă sau insuliţă prin apropiere. Să se fi ivit atunci un nou crater din adâncul oceanului…?

Nu, şi e vădit că fumul se apropie de Standard-Island.

După un ceas, trei nave se apropie rapid, forţând maşinile.

O jumătate de oră mai târziu se poate vedea că sunt vase de război. După încă un ceas, nu mai există nici o îndoială în legătură cu naţionalitatea lor. Este o divizie navală britanică, aceeaşi divizie care, înainte cu cinci săptămâni, a refuzat să salute Standard-Island.

La căderea nopţii, navele se află doar la patru mile de bateria Pintenului. Îşi vor urma oare drumul în larg? După focurile lor de poziţie; se poate vedea că nu mai înaintează.

Aceste nave vor să intre în legătură cu noi, spune comandoruL.

Să aşteptăm! hotărăşte Cyrus Bikerstaff.

Dar cum va răspunde guvernatorul comandantului diviziei navale, dacă acesta din urmă vine să reclame recentul abordaj?

E posibil, într-adevăr, ca acesta să fie gândul său. Poate că echipajul vasului abordat a fost salvat, a putut să se îmbarce în şalupe?… De fapt, va fi destul timp pentru a se lua o hotărâre când se va şti despre ce e vorba.

Şi se ştie chiar a doua zi, dis-de-dimineaţă.

La răsăritul soarelui, pavilionul contraamiralului fâlfâie pe catargul de la pupa al crucişătorului care navighează încet, la două mile de Babord-Harbour. O ambarcaţie este coborâtă de pe bordul crucişătorului şi se îndreaptă spre port.

După un sfert de ceas, comandorul Simcoe primeşte această depeşă: „Căpitanul Turner de pe crucişătorul Herald, şef de stat major al amiralului sir Edward Collinson, cere să fie condus de îndată în faţa guvernatorului insulei cu elice”.

Înştiinţat, Cyrus Bikerstaff autorizează debarcarea şi răspunde că-1 aşteaptă pe căpitanul Turner la primărie.

Un car electric, pus la dispoziţia şefului de stat major şi a însoţitorului său, un locotenent de vas, îi transportă în zece minute la palatul municipal.

Guvernatorul îi primeşte imediat în salonul de lângă cabinetul său.

Se schimbă saluturile de rigoare – foarte ţepene de o parte şi de cealaltă.

Apoi, rar, punctându-şi cuvintele ca şi cum ar fi recitat un fragment dintr-o cunoscută operă literară, căpitanul Turner rosteşte o singură şi interminabilă frază: „Am onoarea să aduc la cunoştinţa Excelenţei Sale guvernatorul insulei cu elice, aflată acum la o sută şaptezeci şi şapte grade şi treisprezece minute est de meridianul Greenwich şi la şaisprezece grade şi cincizeci şi patru minute latitudine sudică, faptul că în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie vaporul Glen din portul Glasgow, cu o capacitate de trei mii cinci sute de tone, încărcat cu grâu, coloranţi, orez, vinuri, încărcătură de o valoare considerabilă, a fost abordat de Standard-Island, al cărei sediu social se află la Madeleine-bay, California, Statele Unite ale Americii, cu toate că acest vapor avea focurile reglementare, foc alb în catargul de mizenă123, focuri de poziţie – verde la tribord şi roşu la babord – şi că, desprinzându-se după ciocnire, a fost întâlnit a doua zi la treizeci şi cinci de mile de locul catastrofei, gata să se scufunde în urma unei spărturi la babord, în partea dinapoi, şi că s-a scufundat în mod efectiv, după ce a reuşit să-şi transfere căpitanul, ofiţerii şi echipajul pe bordul crucişătorului de clasa întâi Herald al Maiestăţii Sale britanice, navigând sub pavilionul contraamiralului sir Edward Collinson, care denunţă faptul Excelenţei Sale guvernatorul Cyrus Bikerstaff, cerindu-i să recunoască responsabilitatea Companiei Standard-Island, sub garanţia locuitorilor numitei Standard-Island către armatorii numitului Glen, a cărui valoare – trupul vasului, maşinile şi încărcătura – se ridică la suma de un milion două sute de mii de lire sterline, adică şase milioane de dolari, care sumă va trebui să fie depusă în mâinile numitului amiral sir Edward Collinson, fără de care se va proceda chiar prin forţă împotriva numitei Standard-Island”.

O frază de două sute şaptezeci şi două de cuvinte, tăiată de virgule, fără nici un punct! Dar ea spune totul şi nu lasă loc nici unui subterfugiu. Da sau nu, guvernatorul se hotărăşte să admită reclamaţia făcută de sir Edward Collinson şi acceptă spusele lui privind: 1 – responsabilitatea care revine Companiei; 2 – valoarea estimată la un milion două sute de mii de lire a vaporului Glen din Glasgow?

Cyrus Bikerstaff răspunde cu argumentele obişnuite în materie de ciocniri: „Timpul era foarte întunecat datorită unei erupţii vulcanice care s-a produs în regiunea vestică. Dacă Glen avea focurile reglementare, Standard-Island le avea şi ea pe ale sale. Dintr-o parte şi din cealaltă, nu era cu putinţă să fie zărite. E vorba deci de un caz de forţă majoră. Or, după regulamentele maritime, fiecare trebuie să ia avariile pe seama lui şi nu există motiv de reclamaţie sau de responsabilitate.”

Răspunsul căpitanului Turner: „Excelenţa Sa guvernatorul ar avea fără îndoială dreptate în cazul în care ar fi vorba despre două vase navigând în condiţii obişnuite. Dacă Glen îndeplinea aceste condiţii, e vădit că Standard-Island nu le îndeplinea, că ea n-ar putea fi asimilată unui vas, că, deplasându-şi enorma ei masă de-a curmezişul rutelor maritime, ea constituie o permanentă primejdie, că ea echivalează cu o insulă, o insuliţă, o stâncă uriaşă care s-ar deplasa fără ca poziţia ei să poată fi definitiv precizată, că Anglia a protestat întotdeauna împotriva acestui obstacol imposibil de fixat prin măsurători hidrografice şi că Standard-Island trebuie să fie socotită totdeauna răspunzătoare pentru accidentele care se vor datora naturii sale etc., etc”.

Argumentele căpitanului Turner nu sunt lipsite de o anumită logică, în fond, Cyrus Bikerstaff le simte justeţea. Dar el nu poate să hotărască de unul singur. Pricina va fi înfăţişată celor în drept şi el nu poate decât să ia act de reclamaţia amiralului sir Edward Collinson. Din fericire, n-a murit nimeni…

„Din fericire, răspunde căpitanul Turner, dar a murit un vapor şi s-au pierdut milioane din vina insulei cu elice. Consimte guvernatorul să depună în mâinile amiralului sir Edward Collinson suma care reprezintă valoarea atribuită vasului Glen şi încărcăturii sale?”

Cum ar putea guvernatorul să consimtă? La urma urmei, Standard-Island oferă suficiente garanţii. Ea este gata să răspundă de stricăciunile cauzate, dacă tribunalele vor hotărî că e vinovată, după efectuarea unei experienţe atât în ceea ce priveşte cauzele accidentului, cât şi importanţa pierderii suferite.

— Este ultimul cuvânt al Excelenţei Voastre? întreabă căpitanul.

— Este ultimul meu cuvânt, răspunde Cyrus Bikerstaff, căci nu am calitatea de a angaja Compania.

Guvernatorul şi căpitanul englez schimbă alte saluturi, încă şi mai ţepene. Căpitanul pleacă cu carul electric, care-1 duce până la Babord-Harbour. De acolo, şalupa cu aburi îl transportă pe bordul crucişătorului Herald.

Răspunsul lui Cyrus Bikerstaff primeşte deplina aprobare a consiliului notabililor şi, după consiliu, a întregii populaţii de pe Standard-Island. Nimeni nu se gândeşte să se supună insolentei şi poruncitoarei somaţii a reprezentanţilor Maiestăţii Sale britanice.

Odată stabilit acest lucru, comandorul Simcoe dă ordinele necesare pentru ca insula cu elice să-şi reia drumul cu toată viteza.

Dar va fi posibil să scape de divizia amiralului Collinson, dacă acesta se va încăpăţâna să-i urmărească? Oare n-au vasele lui o viteză mult mai mare? Şi dacă îşi întăreşte reclamaţia cu câteva obuze cu melinită124, va fi posibil să i se reziste? Fără îndoială, bateriile insulei sunt capabile să răspundă tunurilor Armstrong cu care sunt înarmate crucişătoarele diviziei. Dar câmpul de tragere oferit tirului englez este infinit mai vast. Ce vor deveni femeile şi copiii, în imposibilitatea de a găsi un adăpost? Toate loviturile vor nimeri în plin, în timp ce bateriile Pintenului şi Pupei vor pierde cel puţin cincizeci la sută din proiectile trăgând asupra unor ţinte mici şi mobile…!

Nu le rămâne decât să aştepte hotărirea amiralului sir Edward Collinson.

Nu au mult de aşteptat.

La ora nouă şi patruzeci şi cinci, o primă lovitură de avertisment porneşte din turela centrală a crucişătorului Herald, în timp ce pavilionul Regatului Unit urcă în vârful catargului.

Sub preşedinţia guvernatorului şi a adjuncţilor săi, consiliul notabililor discută în sala de şedinţe a primăriei. Măcar în această privinţă, Jem Tankerdon şi Nat Coverley sunt de aceeaşi părere. Ca nişte oameni practici, americanii nu se gândesc să încerce o rezistenţă care ar putea să ducă la pieirea insulei cu elice.

Răsună o nouă lovitură de tun. De data aceasta, obuzul trece şuierând pe deasupra insulei cu elice şi cade în mare, nu prea departe, spărgându-se cu un zgomot grozav şi ridicând enorme mase de apă.

La ordinul guvernatorului, comandorul Simcoe dispune coborârea pavilionului care a fost ridicat ca răspuns la cel de pe Herald. Căpitanul Turner revine la Babord-Harbour. Acolo el primeşte valori semnate de Cyrus Bikerstaff şi girate de principalii notabili pentru o sumă de un milion două sute de mii de lire sterline.

Trei ore mai târziu, ultimele şuviţe de fum ale navelor diviziei se risipesc spre est, şi Standard-Island îşi continuă drumul către Tonga.