FIDJI ŞI FIDJIENII

— Cât zici? întreabă Pinchinat.

Două sute cincizeci şi cinci, prieteni, răspunde Frascolin. Da, arhipelagul Fidji cuprinde două sute cincizeci şi cinci de insule şi insuliţe.

Şi ce ne interesează pe noi, din moment ce Bijuteria Pacificului nu va face două sute cincizeci şi cinci de popasuri?

N-ai să ştii niciodată geografie! declară Frascolin.

Şi tu… tu ştii prea multă! ripostează alteţa-sa.

Frascolin este tratat totdeauna astfel când vrea să-i instruiască pe recalcitranţii săi colegi.

Totuşi, Sebastien Zorn, ascultându-l cu mai multă bunăvoinţă, se lasă dus în faţa hărţii cazinoului, pe care poziţia insulei cu elice este trecută în fiecare zi. E uşor să urmăreşti itinerarul de la plecarea din Madeleine-bay. Acest itinerar formează un fel de mare „S”, a cărui buclă inferioară se desfăşoară până la grupul insulelor Fidji.

Frascolin arată violoncelistului îngrămădirea de insule descoperite de Tasman în 1643 – un arhipelag cuprins între a şaisprezecea şi a douăzecea paralelă sudică şi între al o sută şaptezeci şi patrulea meridian vestic şi al o sută, şaptezeci şi nouălea meridian estic.

Ne aventurăm deci cu maşina noastră mătăhăloasă printre sutele de pietricele semănate în drumul său? întreabă Sebastien Zorn.

Da, bătrânul meu tovarăş de corabie, răspunde Frascolin, şi dacă priveşti cu puţină atenţie…

Şi totodată închizând gura… adaugă Pinchinat.

De ce? se miră violoncelistul.

Ca să nu intre muştele în ea.

La ce muscă faci aluzie?

La aceea care te înţeapă de câte ori te apuci să vorbeşti de rău Standard-Island!

Sebastien Zorn ridică din umeri dispreţuitor şi se întoarce spre Frascolin:

Cum spuneai?

Spuneam că pentru a ajunge la cele două insule mari – Viti-Levu şi Vanua-Levu – există trei strâmtori care traversează grupul oriental: Nanuku, Lakemba, Oneata.

Fără a pune la socoteală pe cea unde te sfărâmi într-o mie de bucăţi! exclamă Sebastien Zorn. Până la urmă, o să ni se întâmple şi asta!… E îngăduit oare să navighezi în astfel de ape cu un întreg oraş şi cu o întreagă populaţie în acest oraş?… Nu! Acest lucru e contrar legilor naturii!

Musca! ripostează Pinchinat. Iat-o, musca lui Zorn, iat-o! Într-adevăr, mereu aceste profeţii supărătoare, la care încăpătânatul de violoncelist nu vrea să renunţe!

E adevărat că în această regiune a Pacificului primul grup al insulelor Fidji e ca o barieră în calea navelor venind dinspre est. Dar putem să fim liniştiţi: trecătorile sunt destul de largi pentru ca Ethel Simcoe să se poată hazarda cu aparatul său plutitor, chiar nepunându-le la socoteală pe cele amintite de Frascolin. Cele mai importante insule, în afara celor două Levu situate la vest, sunt Ono, Ngaloa, Kandabu etc.

Între aceste vârfuri răsărite din adâncurile oceanului este închisă o mare, marea Koro, şi dacă acest arhipelag, întrezărit de Cook, vizitat de Bligh în 1789 şi de Wilson în 1792, e atât de binecunoscut, asta se datoreşte faptului că remarcabilele călătorii ale lui Dumont d'Urville în 1828 şi 1833, ale americanului Wilkes în 1839, ale englezului Erskine în 1853, apoi expediţia lui Herald, comandat de căpitanul Durham din marina britanică, au permis întocmirea unor hărţi de o precizie care face cinste inginerilor hidrografi.

Deci, comandorul Simcoe n-are de ce să ezite. Venind din sud-est, el intră în trecătoarea Vulanga, lăsând la babord insula cu acelaşi nume – un fel de plăcintă servită pe platoul său de coral. A doua zi, Standard-Island pătrunde în marea interioară, apărată de solide lanţuri submarine împotriva hulei din larg.

E de la sine înţeles că teama de animalele feroce, apărute sub acoperirea drapelului britanic, nu s-a stins încă. Miliardezii se ţin în gardă. Pădurile, câmpiile, apele sunt cercetate fără contenire. Nicăieri, nici o urmă de fiare. Nici ziua, nici noaptea nu se mai aud răgete. O bucată de vreme, câţiva fricoşi preferă să nu părăsească oraşul şi să nu se aventureze în parc şi pe câmpie. Oare nu e de temut că vasul a debarcat o încărcătură de şerpi – ca în Martinica! – şi că pădurile sunt infestate? Iată de ce se instituie un premiu pentru oricine va captura una din aceste reptile. Va fi plătită cu greutatea ei în aur sau după lungime, la centimetru, şi dacă va avea talia unui boa, suma va fi frumoasă, nu glumă! Dar, cum cercetările n-au dat nici un rezultat, spiritele se liniştesc. Standard-Island se află din nou în deplină siguranţă. Autorii acestei maşinaţii, oricine ar fi ei, s-au ales doar cu atâta.

Rezultatul cel mai important îl constituie împăcarea dintre cele două sectoare ale oraşului. De la afacerea Walter-Coverley şi Coverley-Tankerdon, familiile tribordeze şi babordeze se vizitează, se invită, se primesc. Recepţii peste recepţii, serbări peste serbări. În fiecare seară, bal şi concert la principalii notabili, mai ales la palatele de pe Bulevardul Nouăsprezece şi Bulevardul Cincisprezece. Cvartetul Concertant abia mai face faţă. Dealtfel, entuziasmul cu care e întâmpinat nu descreşte, ci dimpotrivă.

În sfârşit, într-o dimineaţă, în timp ce Standard-Island răscoleşte cu puternicele sale elice suprafaţa liniştită a mării Koro, se răspândeşte marea veste: domnul Jem Tankerdon s-a dus la palatul domnului Nat Coverley şi a cerut mâna fiicei sale, domnişoara Dy Coverley, pentru fiul său, Walter Tankerdon. Şi domnul Nat Coverley a acordat mâna domnişoarei Dy Coverley, fiica sa, lui Walter Tankerdon, fiul domnului Jem Tankerdon. Problema zestrei n-a creat nici o dificultate. Ea va fi de două sute de milioane pentru fiecare dintre tinerii căsătoriţi.

— Vor avea din ce să trăiască… chiar în Europa! remarcă pe bună dreptate Pinchinat.

Cele două familii primesc felicitări de pretutindeni. Guvernatorul Cyrus Bikerstaff nu-şi ascunde marea satisfacţie. Graţie acestei căsătorii, dispar cauzele rivalităţii atât de compromiţătoare pentru viitorul insulei cu elice. Regele şi regina Malecarliei sunt printre primii care trimit felicitări şi urări de bine tinerei perechi. În cutiile de scrisori plouă cu cărţi de vizită imprimate cu aur pe aluminiu. Jurnalele publică cronici peste cronici în legătură cu splendorile care se pregătesc şi care n-au mai fost văzute nici la Milliard-City, nici în altă parte a globului. Se expediază cablograme în Franţa, pentru darurile de nuntă. Magazinele de noutăţi, marile case de mode, atelierele de bijuterii şi obiecte de artă primesc comenzi de necrezut. O navă specială, pornind din Marsilia, va veni prin Canalul de Suez şi Oceanul Indian ca să aducă aceste minunăţii ale industriei franceze. Căsătoria a fost fixată peste cinci săptămâni, la 27 februarie. Dealtfel, trebuie să menţionăm că negustorii din Milliard-City vor avea beneficiul lor în această afacere. Ei trebuie să furnizeze o parte din cadourile nupţiale şi, numai cu cheltuielile pe care şi le vor impune notabilii de pe Standard-Island, vor fi averi de câştigat.

Organizatorul cel mai indicat al serbărilor este supraintendentul Calistus Munbar. Trebuie să renunţăm la descrierea stării lui sufleteşti în clipa când căsătoria lui Walter Tankerdon şi Dy Coverley e anunţată oficial. Se ştie cât dorea el această căsătorie şi cât s-a străduit pentru înfăptuirea ei! Este împlinirea visului său şi, cum municipalitatea i-a lăsat mână liberă, fiţi siguri că va fi la înălţimea funcţiilor sale, organizând un ultraadmirabil festival.

Printr-o notă adresată ziarelor, comandorul Simcoe face cunoscut că, la data hotărâtă pentru ceremonia nupţială, insula cu elice se va afla între Fidji şi Noile Hebride. Mai înainte, Standard-Island se va opri pentru zece zile la Viti-Levu – singurul popas în mijlocul acestui vast arhipelag.

Navigaţia e o adevărată încântare. Pe întinsul mării zburdă numeroase balene. După cum observă Yvernes, miile de jeturi de apă ţâşnind din nările lor alcătuiesc un fel de imens bazin al lui Neptun, pe lângă care cel de la Versailles nu e decât o jucărioară de copil. Apar, de asemeni, sute de rechini enormi care escortează Standard-Island aşa cum ar face-o cu un vas obişnuit.

Această porţiune a Pacificului constituie un fel de hotar care desparte Polinezia de Melanezia – unde se află arhipelagul Noile Hebride. Ea este tăiată de al o sută optzecilea grad de longitudine – linie convenţională descrisă de meridianul care separă cele două jumătăţi ale imensului ocean. Când trec meridianul, marinarii venind dinspre răsărit şterg o zi din calendar şi, dimpotrivă, cei care vin dinspre apus adaugă una. Fără această precauţie, datele nu s-ar mai potrivi. Anul trecut, Standard-Island n-a trebuit să efectueze schimbarea pentru că nu s-a aventurat spre apus dincolo de sus-zisul meridian. Acum însă e cazul şi, deoarece vine dinspre răsărit, 22 ianuarie se preschimbă în 23 ianuarie.

Din cele două sute cincizeci şi cinci de insule ale arhipelagului Fidji, numai o sută sunt locuite. Populaţia nu depăşeşte o sută douăzeci şi opt de mii de locuitori – număr mic faţă de o suprafaţă de douăzeci şi unu de mii de kilometri pătraţi.

Printre aceste insuliţe, simple bucăţi de atol sau creste de munţi submarini, încinse cu ciucuri de coral, nici una nu măsoară mai mult de o sută cincizeci de kilometri pătraţi. Acest domeniu insular nu este, la drept vorbind, decât o împărţire politică a Australasiei, depinzând de Coroana britanică din 1874 – ceea ce înseamnă că Anglia 1-a anexat în întregime imperiului său colonial. Dacă fidjienii s-au hotărât, în fine, să se supună protectoratului britanic, aceasta se datoreşte faptului că, în 1859, au fost ameninţaţi de o invazie tongiană, stăvilită de Regatul-Unit prin intervenţia prea-faimosului său Pritchard, acelaşi Pritchard din Tahiti. Arhipelagul este împărţit actualmente în şaptesprezece districte, administrate de sub-şefi indigeni, mai mult sau mai puţin înrudiţi cu familia domnitoare a ultimului rege, Thakumbau.

Să fie aceasta o consecinţă a sistemului britanic? Se va întâmpla cu Fidji ceea ce s-a întâmplat cu Tasmania? se întreabă comandorul Simcoe, într-o discuţie cu Frascolin. Nu ştiu! Un lucru e sigur: indigenii tind să dispară. Colonia nu se află deloc pe drumul prosperităţii, şi nici populaţia pe cel al înmulţirii. Aici, dealtfel, indigenii nu sunt decât nişte adevăraţi robi, ca şi băştinaşii din insulele vecine, recrutaţi de plantatori pentru lucrările de defrişare. Pe deasupra, boala îi seceră. În 1875, numai variola a făcut să piară peste treizeci de mii de oameni. Şi totuşi acest arhipelag este un ţinut admirabil, după cum veţi vedea! Dacă în interiorul insulelor e foarte cald, temperatura e moderată pe litoralul extrem de rodnic în fructe şi legume, arbori, cocotieri, bananieri etc. Nu trebuie decât să-ţi dai osteneala să recoltezi ignamele, tarosul şi măduva hrănitoare a palmierului, care produce sagu…

Sagu! exclamă Frascolin. Asta mi-aminteşte de Robinson Elveţianul.

Cât despre porci şi găini, continuă comandorul Simcoe, aceste animale s-au înmulţit cu o prolificitate extraordinară, din epoca în care au fost importate. De aici, o mare uşurinţă în procurarea celor necesare existenţei.

Înaintând către Viti-Levu, Standard-Island trece pe lângă mai multe insule intermediare, ca Vanua-Vatu, Moala, Ngan, fără să se oprească.

Pretutindeni lunecă flotile de pirogi cu balansiere încrucişate de bambus, care slujesc la păstrarea echilibrului şi la depozitarea încărcăturii. Ele circulă, evoluează cu graţie împrejurul insulei cu elice, dar nu caută să intre în porturi. Probabil că nici nu li s-ar fi îngăduit, dată fiind reputaţia destul de proastă a fidjienilor. E adevărat că aceşti indigeni au îmbrăţişat creştinismul. Misionarii europeni s-au stabilit la Lecumba în 1835. De atunci, fidjienii sunt aproape toţi protestanţi wesleyeni, amestecaţi cu câteva mii de catolici. Dar, mai înainte, erau atât de dedaţi practicilor canibalismului, încât poate că nu şi-au pierdut cu totul pofta de carne omenească…

Hotărât, dacă Pinchinat nu întâlneşte pe vreuna dintre aceste insule nepoţi de antropofagi, care-au păstrat vechile obiceiuri ale bunicilor lor, va trebui să renunţe definitiv să mai caute urme de culoare locală în aceste arhipelaguri din Pacific.

Grupul occidental al arhipelagului Fidji cuprinde două insule mari, Viti-Levu şi Vanua-Levu, şi două insule mijlocii, Kandavu şi Taviuni. Mai către nord-vest se află insulele Wassava şi se deschide strâmtoarea insulei Rond, pe care trebuie s-o străbată comandorul Simcoe, urcând spre Noile Hebride.

Înălţimile insulei Viti-Levu se desenează la orizont în după-amiaza zilei de 25 ianuarie. Această insulă muntoasă este cea mai mare din arhipelag, cu o treime mai întinsă decât Corsica – deci zece mii şase sute patruzeci şi cinci de kilometri pătraţi.

Piscurile sale se înalţă la o mie două sute şi o mie cinci sute de metri deasupra nivelului mării. Sunt vulcani stinşi sau cel puţin adormiţi, a căror trezire este în general foarte neplăcută.

Viti-Levu e legată de vecina sa nordică, Vanua-Levu, printr-o barieră submarină de recifuri, care se afla, desigur, la suprafaţă în epoca formaţiei telurice. Standard-Island poate să se hazardeze fără primejdie deasupra acestei bariere. Pe de altă parte, la nord de Viti-Levu sunt adâncimi evaluate la patru-cinci sute de metri, iar la sud, între cinci sute şi două mii.

Odinioară, capitala arhipelagului era Levuka, în insula Ovalau, la est de Viti-Levu. Poate că agenţiile comerciale din Levuka, fondate de englezi, sunt mai importante decât cele din Suva, actuala capitală, situată în insula Viti-Levu. Dar portul Suva oferă avantaje serioase pentru navigaţie, fiind situat la extremitatea sud-estică a insulei, între două delte ale căror ape udă cu generozitate litoralul. Cât despre portul de sosire şi de plecare al pacheboturilor transoceanice, el se află în golful Ngalao, la sud de insula Kandava, locul cel mai apropiat de Noua Zeelandă, Australia, Noua Caledonie şi Loyalty.

Standard-Island ancorează în faţa portului Suva. Formalităţile sunt îndeplinite în aceeaşi zi şi debarcarea este autorizată. Cum această vizită nu poate fi decât o sursă de beneficii pentru coloni şi indigeni, miliardezii sunt siguri de o primire excelentă, în care există poate mai mult interes decât simpatie. Să nu uităm, dealtfel, că Fidji ţine de Coroana britanică şi că raporturile sunt mereu încordate între Foreign-Office133 şi Standard-Island Company, atât de geloasă pe independenţa ei.

A doua zi, 26 ianuarie, comercianţii de pe Standard-Island, care au făcut cumpărături sau vânzări, debarcă dis-de-dimineaţă. Turiştii, printre care şi parizienii noştri, nu rămân în urmă. Cu toate că Pinchinat şi Yvernes îl zeflemisesc pe Frascolin – distinsul elev al comandorului Simcoe – în legătură cu studiile „etnorasanto-geografice”, cum spune alteţa-sa, ei nu profită mai puţin de aceste studii. La întrebările camarazilor lui despre locuitorii din Viti-Levu, despre obiceiurile şi practicile lor, vioara a doua are totdeauna câte un răspuns instructiv. Sebastien Zorn însuşi îl chestionează când se iveşte prilejul.

Chiar de la început, aflând că aceste locuri erau, nu demult, principalul teatru al canibalismului, Pinchinat nu-şi poate reţine un suspin:

Da, dar noi venim prea târziu şi veţi vedea că aceşti fidjieni, copleşiţi de civilizaţie, au decăzut până la tocană de pasăre şi picioare de porc a la Saint-Menehould!

Antropofagule! îi strigă Frascolin. Meritai să te afli pe masa regelui Thakumbau!

He! He! Un antricot de Pinchinat a la Bordelaise!

Dacă ne pierdem timpul cu discuţii fără rost… intervine Sebastien Zorn.

Nu vom realiza progresul prin mersul înainte! exclamă Pinchinat. Iată o frază din cele care-ţi plac, bătrâne violonceluloidist! Ei bine, înainte marş!

Oraşul Suva, clădit în dreapta unui mic golf, îşi răsfiră casele pe spinarea unei coline înverzite. El are cheiuri pentru amararea vaselor, străzi cu trotuare pardosite, nici mai mult nici mai puţin ca marile noastre staţiuni balneare. Casele de lemn, cu parter, uneori, dar foarte rar cu etaj, sunt vesele şi răcoroase. În împrejurimile oraşului, cabanele indigene îşi arată frontoanele ridicate în colţuri şi împodobite cu scoici. Acoperişurile, foarte trainice, rezistă ploilor torenţiale de iarnă, din mai până în octombrie. După cum relatează Frascolin, foarte priceput la statistică, în martie 1871, localitatea Mbua, situată în partea de răsărit a insulei, a fost botezată într-o zi cu treizeci şi opt de centimetri de apă.

Viti-Levu, asemeni celorlalte insule ale arhipelagului, este supusă inegalităţii climaterice şi vegetaţia diferă de la un ţărm la altul. În partea expusă vânturilor alizee din sud-est, atmosfera e umedă şi păduri magnifice acoperă solul. În cealaltă parte, se întind imense savane cultivabile. Se observă totuşi că anumiţi arbori încep să dispară – printre alţii santalul, aproape cu totul epuizat, şi dakua, acest pin specific insulelor Fidji.

În timpul plimbărilor sale, cvartetul constată că flora este de o bogăţie tropicală. Pretutindeni, păduri de cocotieri şi palmieri, cu trunchiurile acoperite de orhidee parazite, masive de casuariene, pandanus, acacias, ferigi arborescente şi, în regiunile mlăştinoase, o mulţime de manglieri, ale căror rădăcini şerpuiesc la suprafaţă. Dar cultura bumbacului şi a ceaiului n-a dat rezultatele pe care le făgăduia climatul atât de propice. În realitate, pământul insulei Viti-Levu – ca dealtfel al întregului arhipelag – argilos şi gălbui e alcătuit numai din cenuşă vulcanică, devenită productivă în urma descompunerii.

Cât despre faună, ea nu este mai variată decât pe alte meleaguri ale Pacificului: vreo patruzeci de specii de păsări, papagali şi canari aclimatizaţi, lilieci, legiuni de şoareci, reptile neveninoase, foarte apreciate de indigeni din punct de vedere comestibil, şopârle peste măsură de multe şi gândaci dezgustători, de o lăcomie canibalică. Dar fiare nu se găsesc deloc – ceea ce provoacă această butadă a lui Pinchinat:

— Guvernatorul nostru, Cyrus Bikerstaff, ar fi trebuit să păstreze câteva cupluri de lei, tigri, pantere, crocodili şi să depună aceste familii carnasiere pe insulele Fidji. N-ar fi fost decât o restituire, pentru că arhipelagul aparţine Angliei.

Indigenii, amestec de polinezieni şi melanezieni, prezintă tipuri reuşite, mai puţin remarcabile totuşi ca în insulele Samoa şi Marchize. Bărbaţii, printre care se întâlnesc numeroşi metişi, sunt înalţi şi viguroşi, arămii, aproape negri, cu capul acoperit de o chică lânoasă. Veşmântul lor e destul de rudimentar, cel mai adesea un simplu şorţ sau o cuvertură de stofă indigenă, masi, extrasă dintr-un soi de dud din care se face şi hârtie. În primul stadiu de fabricaţie, această stofă e perfect albă; dar fidjienii ştiu s-o vopsească, s-o împestriţeze, transformând-o într-o marfă căutată în toate arhipelagurile din răsăritul Pacificului. Trebuie să adăugăm că aceşti oameni nu se dau în lături să îmbrace, la anumite ocazii, boarfe europeneşti, aduse de prin magazinele de vechituri din Regatul-Unit şi Germania. Parizienii au de ce să facă glume pe socoteala acestor fidjieni împopoţonaţi cu un pantalon deformat, cu un palton fără vârstă şi chiar cu un frac negru, care, după multe faze de decadenţă, îşi sfârşeşte existenţa pe spatele unui băştinaş din Viti-Levu.

S-ar putea scrie romanul unuia dintre veşmintele astea, spune Yvernes.

Un roman care ar risca să fie prost croit! ripostează Pinchinat. Cât despre femei, fusta şi bluza de masi le îmbracă mai mult sau mai puţin decent, în ciuda predicilor wesleyene. Sunt bine făcute şi, adăugând farmecul tinereţii, unele dintre ele pot să pară drăguţe. Dar, ca şi bărbaţii, au prostul obicei de a-şi unge părul cu var, prefacându-1 într-un fel de pălărie calcaroasă care le apără de insolaţii.

Pe deasupra, fumează tot atât cât bărbaţii şi fraţii lor – un tutun autohton, cu miros de fân ars – şi, când nu mestecă ţigareta între buze, o păstrează vârâtă în lobul urechii, acolo unde europencele îşi pun cerceii de diamante sau de perle. În general, femeile sunt nişte sclave împovărate cu cele mai grele munci ale menajului şi nu e departe timpul când, după ce roboteau ca să întreţină lenea soţilor, erau sugrumate pe mormintele lor.

În timpul excursiei lor de trei zile prin împrejurimile Suvei, turiştii noştri încearcă de mai multe ori să viziteze colibele indigene. Şi dacă nu reuşesc, aceasta nu se datoreşte lipsei de ospitalitate a proprietarilor, ci mirosurilor. Oamenii ăştia unşi cu ulei de cocos, promiscuitatea în care trăiesc, alături de porci, găini, câini, pisici, iluminatul sufocant obţinut prin arderea cleiului răşinos de dam-mana… nu! nu se poate rezista! Pe deasupra, odată pătrunşi în căminul fidjian, ar fi trebuit, pentru a nu călca tradiţiile, să-şi moaie buzele în castronul de kava, licoare prin excelenţă fidjiană. În afară de faptul că, fiind extrasă din rădăcină uscată de piper, această kava e de o iuţeală inaccesibilă gâtlejurilor europene, mai trebuie să ţinem seama şi de felul în care este preparată. Piperul nu e măcinat, ci amestecat, sfarâmat între dinţi, apoi scuipat într-un vas cu apă. Băutura astfel obţinută ţi se oferă cu o insistenţă căreia nu-i poţi răspunde printr-un refuz. Trebuie doar să mulţumeşti, pronunţând aceste cuvinte mult folosite în arhipelag: E mana ndina, adică amin. Amintim în treacăt şi gândacii care mişună înăuntrul cocioabelor, furnicile albe care le devastează şi tânţarii – miliarde de tânţari – ale căror nenumărate falange aleargă pe jos, pe pereţi, pe hainele indigenilor.

Nu trebuie să ne mirăm deci că alteţa-sa, cu accentul comico-britanic al clovnilor englezi, exclamă în faţa colcăielii acestor formidabile insecte:

— Ţânţar!… Ţânţar…!

În sfârşit, nici el, nici colegii lui n-au curajul să pătrundă în colibele fidjiene. În această privinţă, studiile lor etnologice rămân incomplete. Savantul Frascolin el însuşi a dat înapoi – rămânând astfel cu un gol în amintirile sale de călătorie.