UN „CASUS BELLI”134

În vreme ce artiştii noştri se plimbă şi îşi fac o părere despre obiceiurile arhipelagului, câţiva notabili au intrat în legătură cu autorităţile indigene ale arhipelagului. Papalangişii – aşa sunt numiţi aici străinii – n-aveau de ce să se teamă că vor fi rău primiţi.

Autorităţile europene sunt reprezentate de un guvernator general englez al arhipelagurilor vestice, supuse cu mai multă sau mai puţină eficacitate protectoratului Regatului-Unit. Cyrus Bikerstaff nu socoteşte necesar să-i facă o vizită oficială. De două, trei ori se privesc unul pe altul cu răceală, dar raporturile lor nu merg mai departe de aceste priviri.

În ceea ce-1 priveşte pe consulul Germaniei, unul dintre principalii negustori din partea locului, relaţiile se mărginesc la un schimb de cărţi de vizită.

În timpul popasului, familiile Tankerdon şi Coverley organizează excursii în împrejurimile Suvei şi în pădurile care-i acoperă munţii până pe cele mai înalte piscuri.

În legătură cu aceasta, supraintendentul împărtăşeşte prietenilor săi o observaţie foarte întemeiată:

Dacă miliardezii noştri sunt atât de dornici de plimbări, asta se datoreşte faptului că n-au la îndemână un relief destul de accidentat. Standard-Island e prea plată, prea uniformă. Nădăjduiesc însă că într-o zi o să-i fabricăm un munte artificial, care va putea să rivalizeze cu cele mai înalte vârfuri din Pacific. Până atunci, de câte ori au prilejul, citadinii noştri se grăbesc să urce la câteva sute de metri, ca să respire aerul pur şi dătător de viaţă al înălţimilor. E un lucru care tine de natura umană.

Foarte bine, spune Pinchinat. Dar un sfat, dragul meu Eucalistus! Când veţi construi muntele din plăci de oţel sau de aluminiu, nu uitaţi să-i puneţi un vulcan drăguţ înăuntru… un vulcan cu cartuşe fulminante şi artificii…

Şi de ce nu, domnule zeflemist? ripostează Calistus Munbar.

Tocmai asta îmi spun şi eu: de ce nu…?

E de la sine înţeles că Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley iau parte la aceste excursii, braţ la braţ.

La Viti-Levu, turiştii n-au neglijat să viziteze curiozităţile capitalei, templele spiritelor, mburekalu, precum şi localul destinat adunărilor politice. Aceste construcţii, clădite pe o temelie de pietre uscate, sunt alcătuite din împletituri de bambus, grinzi acoperite cu un fel de broderie vegetală, căpriori aşezaţi ingenios, ca să poată sprijini acoperişul. Turiştii vizitează de asemeni spitalul, care oferă cele mai bune condiţii de igienă, grădina botanică, aşezată în amfiteatru în spatele oraşului. Adeseori plimbările se prelungesc până seara şi atunci se întorc cu felinarele aprinse, ca pe vremea străbunicilor, în insulele Fidji, municipalitatea nu cunoaşte încă gazometrul, nici becurile Auer135, nici lămpile cu arc, nici cele cu acetilenă, dar toate astea vor veni „sub protectoratul luminat al Marii Britanii!”, cum insinuează Calistus Munbar.

Ce fac în timpul acestui popas căpitanul Sarol cu malaiezii săi şi neohebridienii îmbarcaţi în insulele Samoa? Nimic deosebit. Ei nu debarcă, deoarece cunosc Viti-Levu şi insulele vecine – unii pentru că le-au vizitat navigând în cabotaj, alţii pentru că au lucrat acolo, pe plantaţii. Sunt mult mai bucuroşi să rămână pe Standard-Island, pe care o explorează fără încetare, cutreierând neobosiţi oraşul, porturile, parcul, câmpia, bateriile Pintenului şi Pupei. După câteva săptămâni, graţie bunăvoinţei Companiei şi guvernatorului Cyrus Bikerstaff, aceşti bravi oameni vor debarca în ţara lor, după o şedere de cinci luni pe insula cu elice.

Uneori, artiştii noştri stau de vorbă cu Sarol, care e foarte inteligent şi vorbeşte curent limba engleză. El le descrie pe un ton entuziast Noile Hebride, indigenii din acest arhipelag, felul lor de a se hrăni, bucătăria lor – ceea ce-1 interesează în chip deosebit pe alteţa-sa. Ambiţia secretă a lui Pinchinat este de a descoperi acolo un nou fel de mâncare, a cărui reţetă s-o comunice societăţilor gastronomice din bătrâna Europă.

La 30 ianuarie, Sebastien Zorn şi colegii săi, la dispoziţia cărora a fost pusă una dintre şalupele electrice de la Tribord-Harbour, pornesc cu intenţia de a urca în susul Rewei, unul dintre principalele râuri ale insulei. Cu ei se află un mecanic, doi mateloţi şi un pilot fidjian. Athanase Doremus a fost invitat zadarnic să se alăture excursioniştilor. Simţul curiozităţii s-a stins la acest profesor de graţie şi de ţinută. Şi apoi, s-ar putea ca în timpul lipsei sale să-i pice un elev – deci preferă să nu părăsească nici o clipă sala de dans a cazinoului.

La ora şase dimineaţa, bine înarmată şi având pe bord oarecari provizii, căci nu se va întoarce decât seara la Tribord-Harbour, ambarcaţia iese din golful Suva şi navighează până în golful Rewa.

Nu numai recifurile, dar şi rechinii se arată în număr mare prin aceste locuri şi trebuie să fii cu ochii-n patru atât faţă de unele, cât şi faţă de ceilalţi.

Rechinii voştri, spune Pinchinat cu dispreţ, nu mai sunt canibalii apelor sărate! Probabil că misionarii englezi i-au convertit la creştinism ca şi pe fidjieni! Pariez că animalele astea au pierdut gustul cărnii omeneşti…

— Să nu vă încredeţi în ei, ripostează pilotul, şi nici în fidjienii din interiorul insulei!

Pinchinat se mulţumeşte să ridice din umeri. Ce-i tot înşiră cai verzi pe pereţi despre aceşti pretinşi antropofagi, care nu mai „antropofaghează” nici măcar în zilele de sărbătoare?!

Pilotul cunoaşte la perfecţie golful şi cursul Rewei. Pe acest râu important, numit şi Wai-Levu, fluxul se face simţit până la o distanţă de patruzeci şi cinci de kilometri şi bărcile pot să urce până la optzeci.

Lărgimea Rewei depăşeşte o sută de prăjini, acolo unde se varsă în ocean. Râul curge între ţărmurile nisipoase – în stânga scunde, în dreapta abrupte – ale căror bananieri şi cocotieri se conturează cu limpezime pe un fond de verdeaţă. Numele său este Rewa-Rewa, potrivit dublării cuvintelor, fenomen foarte răspândit la populaţiile din Pacific.

Adevărata Rewă este alcătuită din confluenţa râurilor Wai-Levu (apă mare) şi Wai-Manu, iar locul unde se varsă în ocean e numit Wai-Ni-ki.

După ocolul deltei, şalupa trece prin faţa satului Kamba, pe jumătate ascuns între flori. Pentru a nu pierde nimic din puterea fluxului, călătorii nu se opresc nici aici, nici în satul Naitasiri. Dealtfel, acest ultim sat a fost declarat „tabu”, cu casele, arborii şi locuitorii săi, până şi cu apele Rewei care-i scaldă ţărmul. Indigenii n-ar fi îngăduit nimănui să debarce. Tabuul (Sebastien Zorn ştie ceva despre asta) e un obicei dacă nu foarte respectabil, măcar foarte respectat – şi turiştii îl respectă…

Pe la ora unsprezece, pe ţărmul drept se aud dangăte de clopot, în frunziş, la umbra cocotierilor şi bananierilor, se iveşte satul Naililii. alcătuit din câteva colibe. În acest sat s-a instalat o misiune catolică. Ce-ar fi dacă turiştii s-ar opri un ceas, doar atât cât să strângă mâna misionarului, un compatriot?… Pilotul nu vede nici un inconvenient şi ambarcaţia este priponită de o buturugă.

Sebastien Zorn şi colegii săi coboară şi, după nici două minute de mers, îl întâlnesc pe superiorul Misiunii.

Este un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu o fizionomie plăcută, cu chip energic. Fericit că poate să stea de vorbă cu nişte francezi, îi pofteşte în coliba sa, aşezată în mijlocul satului care cuprinde cam o sută de indigeni. El insistă ca oaspeţii să guste din răcoritoarele locale şi-i linişteşte: nu-i vorba despre dezgustătoarea kava, ci de o băutură sau mai bine-zis de o supă obţinută prin fierberea cyreelor – scoici care se găsesc din belşug pe ţărmurile Rewei.

Şi pentru că pătrundeţi în interiorul insulei, spune el, fiţi prudenţi, dragi oaspeţi, şi cu ochii în patru!

Auzi, Pinchinat! spune Sebastien Zorn.

Artiştii pleacă înainte ca clopotul bisericuţei să sune rugăciunea de amiază. Pe drum, ambarcaţia se încrucişează cu câteva pirogi cu balansiere, purtând pe platforme încărcături de banane. Este moneda curentă pe care perceptorul a primit-o de la contribuabili. Ţărmurile sunt mereu tivite cu dafini, salcâmi, lămâi, cactuşi cu flori roşii ca sângele. Deasupra, bananierii şi cocotierii îşi înalţă crengile încărcate de ciorchini. Şi toată această verdeaţă se întinde până la orizontul muntos, dominat de vârful Mbugge-Levu.

Printre copaci se zăresc una sau două uzine de tip european, contrastând cu natura sălbatică a insulei. Sunt fabrici de zahăr, înzestrate cu toate maşinăriile industriei moderne şi ale căror produse „pot să susţină în avantajul lor comparaţia cu produsele zaharoase din Antile şi din alte colonii” – cum a spus un călător, domnul Verschnur.

Pe la ora unu, ambarcaţia ajunge la capătul călătoriei sale pe Rewa. Peste două ceasuri se va face simţit refluxul, de care trebuie să profite pentru întoarcere. Navigaţia va fi rapidă, căci refluxul este puternic. Excursioniştii vor fi la Tribord-Harbour înainte de ora zece seara.

Cea mai bună întrebuinţare a timpului de care dispun este vizitarea satului Tampoo, ale cărui colibe se zăresc la jumătate de milă. Mecanicul şi cei doi mateloţi vor rămâne de pază la şalupă, iar pilotul îşi va „pilota” pasagerii până în sat, unde vechile obiceiuri s-au păstrat în întreaga lor puritate fidjiană. În această parte a insulei, misionarii şi-au cheltuit zadarnic energia şi predicile. Aici domnesc încă vrăjitorii; aici funcţionează vrăjitoriile, mai ales cele care poartă complicatul nume de Vaka-Ndranni-Kan-Tacka, adică „descântecul frunzelor”. Aici sunt adoraţi Katoavuşii, zei a căror existenţă n-a avut început şi nu va avea sfârşit şi care nu dispreţuiesc anumite sacrificii pe care guvernatorul general nu poate să le prevină şi nici măcar să le pedepsească.

Poate ar fi fost mai cuminte ca artiştii noştri să nu se aventureze în mijlocul acestor triburi suspecte. Dar, curioşi ca nişte parizieni, ei insistă, iar pilotul consimte să-i însoţească, recomandându-le să nu se depărteze unii de alţii.

Chiar la intrarea satului, alcătuit din vreo sută de colibe, ei întâlnesc câteva femei, adevărate femei sălbatice. Acoperite doar cu un şorţ legat în jurul şalelor, ele nu manifestă nici o uimire la vederea străinilor care le-au surprins în timpul muncii. Aceste vizite nu le mai stânjenesc de când arhipelagul este supus protectoratului Angliei.

Femeile sunt absorbite de pregătirea curcumei, un fel de rădăcini păstrate în gropi căptuşite cu ierburi şi frunze de bananier; sunt scoase de acolo, prăjite, curăţate, tescuite în coşuri garnisite cu ferigi, şi sucul care se scurge e introdus în tulpini de bambus. Acest suc slujeşte totodată ca aliment şi ca pomadă şi, în această dublă calitate, e folosit pretutindeni.

Mica trupă intră în sat, primită cu indiferenţă de indigeni, care nu se grăbesc nici să-i salute pe vizitatori, nici să le ofere ospitalitate. Dealtfel, aspectul exterior al colibelor n-are nimic atrăgător. Ţinând seama de mirosul lor, dominat de râncezimea uleiului de cocos, cvartetul e fericit că legile ospeţiei nu sunt aici la mare cinste.

Totuşi, când ajung în faţa locuinţei şefului – un fidjian înalt, cu un aer sălbatic – acesta înaintează spre ei, în mijlocul unui cortegiu de indigeni. Părul său încreţit e alb de var. Şi-a îmbrăcat costumul de gală: o cămaşă dungată, o centură în jurul mijlocului, piciorul stâng încălţat într-un vechi papuc brodat şi – cum de n-a pufnit în râs Pinchinat? – un frac albastru cu butoni de aur, cârpit în multe locuri, ale cărui cozi inegale îi lovesc una pulpa, cealaltă glezna.

Înaintând către grupul de papalangis, şeful se împiedică de o buturugă, îşi pierde echilibrul şi se lungeşte la pământ.

Imediat, potrivit etichetei bale muri, întregul anturaj se poticneşte la rândul său şi se trânteşte respectuos „pentru a lua asupra sa o parte din ridicolul acestei căzături”.

Ascultând explicaţia pilotului, Pinchinat aprobă această formalitate, cu nimic mai ridicolă ca atâtea altele de la curţile europene – cel puţin după părerea lui.

După ce toată lumea s-a ridicat, şeful şi pilotul schimbă câteva fraze în limba fidjiană, din care cvartetul nu-nţelege nici un cuvânt. Aceste fraze, traduse de pilot, n-au alt rost decât de a-i interoga pe străini în legătură cu scopul vizitei lor. Aflând că doresc să viziteze satul şi împrejurimile lui, li se dă această autorizaţie.

Dealtfel, şeful nu pare nici bucuros, nici supărat de venirea turiştilor la Tampoo şi, la un semn al său, indigenii reintră în colibe.

La urma urmei, nu par prea răi! observă Pinchinat.

Ăsta nu-i un motiv de a comite vreo imprudenţă! îi atrage atenţia Frascolin.

Artiştii se plimbă un ceas întreg prin sat, fără să fie sâcâiţi de indigeni. Şeful cu frac albastru a intrat în colibă şi e vizibil că indigenii îi tratează cu profundă nepăsare.

După ce au circulat pe uliţele satului, fără ca uşa vreunei colibe să se fi deschis, primitoare, Sebastien Zorn, Yvernes, Pinchinat, Frascolin şi pilotul se îndreaptă spre ruinele templelor, situate nu departe de locuinţa unuia dintre vrăjitorii satului.

Aşezat în prag, vrăjitorul îi priveşte nu prea încurajator şi gesturile sale par să arate că le aruncă un blestem.

Frascolin încearcă să converseze cu el prin intermediul pilotului. Vrăjitorul ia atunci o înfăţişare atât de cruntă, o atitudine atât de ameninţătoare, încât e clar că nu-i nici o speranţă de a scoate măcar o vorbă de la acest arici fidjian.

În acest timp, cu toate recomandările care i-au fost făcute, Pinchinat s-a îndepărtat, trecând dincolo de un boschet stufos de bananieri etajaţi pe coasta unei coline.

Când Sebastien Zorn, Yvernes şi Frascolin, scârbiţi de proasta primire a vrăjitorului, se pregătesc să părăsească Tampoo, nu-şi mai zăresc prietenul.

A sosit ora întoarcerii la şalupă. Refluxul nu va întârzia să se facă simţit şi cele câteva ore cât durează nu sunt prea multe pentru a cobori pe Rewa.

Neliniştit, Frascolin îl strigă pe Pinchinat.

Nici un răspuns.

Unde poate fi? întreabă Sebastien Zorn.

Nu ştiu, răspunde Yvernes.

L-a văzut cineva dintre dumneavoastră îndepărtându-se? se interesează pilotul.

Nu l-a văzut nimeni!

Fără îndoială că s-a întors la şalupă prin sat, presupune Frascolin.

N-a făcut bine, spune pilotul. Dar să nu pierdem timpul şi să-l ajungem din urmă.

Pornesc, destul de îngrijoraţi. Pinchinat face mereu câte o boacănă şi faptul că socoteşte imaginare cruzimile acestor indigeni, rămaşi sălbatici cu atâta încăpăţânare, îl poate expune unor primejdii foarte reale.

Traversând Tampoo, pilotul observă, cu oarecare nelinişte, că nu se mai arată nici un fidjian. Uşile colibelor sunt închise. Mulţimea nu mai e adunată în faţa colibei şefului. Femeile care preparau curcuma au dispărut. Satul pare părăsit de un ceas.

Mica trupă grăbeşte pasul. Cel care lipseşte este strigat de mai multe ori, fără rezultat. Nu s-a întors deci pe ţărmul unde îl aşteaptă şalupa? Ori poate că ambarcaţia nu se mai află acolo, sub paza mecanicului şi a celor doi mateloţi…?

Mai sunt câteva sute de paşi. Se grăbesc să-i străbată şi, îndată ce depăşesc liziera arborilor, zăresc şalupa şi pe cei trei oameni la postul lor.

Unde-i prietenul nostru? întreabă Frascolin.

Nu mai e cu dumneavoastră? se miră mecanicul.

Nu, de jumătate de ceas.

Nu l-aţi văzut deloc? intervine Yvernes.

Nu.

Ce i s-o fi întâmplat acestui imprudent? Pilotul nu-şi ascunde îngrijorarea.

Trebuie să ne întoarcem în sat, spune Sebastien Zorn. Nu putem să-1 părăsim pe Pinchinat!

Şalupa este lăsată în paza unui matelot, cu toate că această măsură poate fi primejdioasă. Dar de data asta e mai bine să revină la Tampoo mai mulţi şi bine înarmaţi. Chiar de-ar trebui să scotocească toate colibele, nu vor pleca din sat şi nu se vor întoarce pe Standard-Island fără Pinchinat.

Pornesc din nou spre Tampoo. Satul şi împrejurimile sunt la fel de pustii. Unde s-a refugiat oare populaţia? Pe uliţi nu se aude nici un zgomot şi colibele sunt goale.

Din păcate nu mai încape nici o îndoială. Pinchinat s-a aventurat în pădurea de bananieri, a fost prins şi dus… unde? Cât despre soarta pe care i-o pregătesc aceşti sălbatici de care îşi bătea joc, e uşor să ne-o închipuim. Cercetările în împrejurimi n-ar duce la nici un rezultat. Cum să urmăreşti o pistă în mijlocul acestei regiuni forestiere, prin această brusă pe care o cunosc doar fidjienii? Dealtfel, nu e de temut că indigenii vor încerca să pună mâna pe ambarcaţia păzită de un singur matelot? Dacă se mai întâmplă şi nenorocirea asta, orice speranţă de a-1 elibera pe Pinchinat e pierdută, iar salvarea tovarăşilor săi e compromisă.

Desperarea lui Frascolin, Yvernes, Sebastien Zorn nu poate fi tălmăcită în cuvinte. Ce-i de făcut?… Pilotul şi mecanicul nu ştiu la ce soluţie să se oprească.

Frascolin, care şi-a păstrat sângele rece, spune atunci:

Să ne întoarcem la Standard-Island.

Fără prietenul nostru? strigă Yvernes.

Cum poţi să te gândeşti la asta? adaugă Sebastien Zorn.

Nu văd altă cale, răspunde Frascolin. Trebuie ca guvernatorul insulei cu elice să fie încunoştiinţat, ca autorităţile din Viti-Levu să fie avertizate şi somate să acţioneze.

Da, să plecăm, îi sfătuieşte şi pilotul. N-avem nici un minut de pierdut dacă vrem să profităm de reflux.

Este singurul mijloc de a-1 salva pe Pinchinat, dacă nu-i prea târziu! încheie Frascolin.

Singurul mijloc, într-adevăr.

Părăsesc satul, cu temerea vagă că nu vor mai găsi şalupa la postul său. În zadar strigă toţi numele lui Pinchinat. Şi, dacă ar fi mai puţin tulburaţi, ar zări poate, în dosul tufişurilor, câţiva dintre aceşti sălbatici care-i pândesc.

Ambarcaţia n-a avut nimic de suferit. Matelotul de pază n-a văzut pe nimeni pe ţărmurile Rewei.

Sebastien Zorn, Frascolin, Yvernes se suie în şalupă cu o amărăciune de negrăit. Ei ezită, strigă încă o dată… Dar Frascolin le-a spus că trebuie să plece şi a fost îndreptăţit s-o spună, după cum ei sunt îndreptăţiţi s-o facă.

Mecanicul pune dinamurile în mişcare, iar şalupa, ajutată de reflux, coboară cursul Rewei cu o rapiditate prodigioasă.

La ora şase au trecut de capătul vestic al deltei. După o jumătate de ceas, acostează la cheiul din Tribord-Harbour.

Într-un sfert de oră, Frascolin şi camarazii săi ajung la Milliard-City cu tramvaiul şi se reped la primărie.

Îndată ce e pus la curent, Cyrus Bikerstaff pleacă la Suva şi cere guvernatorului general al arhipelagului să-i acorde o întrevedere.

Aflând ce s-a petrecut la Tampoo, reprezentantul reginei nu-i ascunde că situaţia e foarte gravă. Acest francez este în mâinile unuia dintre triburile care nu se supun nici unei autorităţi.

Din nenorocire, nu putem întreprinde nimic până mâine, spune el. Şalupele noastre n-ar putea să urce până la Tampoo împotriva refluxului. Dealtfel, e neapărat necesar să mergem în număr mare şi cel mai sigur ar fi prin brusă.

De acord, răspunde Cyrus Bikerstaff, dar trebuie să plecăm nu mâine, ci astăzi, în această clipă!

N-am la dispoziţie oamenii trebuincioşi.

Îi avem noi, domnule, replică Cyrus Bikerstaff. Luaţi deci măsuri să fie însoţiţi de soldaţi din miliţia dumneavoastră şi, sub ordinele unuia dintre ofiţerii care cunosc bine regiunea…

Iertaţi-mă, domnule, răspunde rece Excelenţa Sa, n-am obiceiul…

Iertaţi-mă, de asemeni, îl întrerupe Cyrus Bikerstaff, dar vă previn că dacă nu acţionaţi chiar acum, dacă prietenul şi oaspetele nostru nu ne este înapoiat, responsabilitatea va cădea asupra dumneavoastră şi…

Şi?… întreabă guvernatorul, pe un ton arogant.

Bateriile de pe Standard-Island vor distruge Suva până în temelii, capitala şi toate proprietăţile străine, fie ele engleze sau germane!

Ultimatumul este categoric şi nu există nici o ieşire. Cele câteva tunuri ale insulei n-ar putea să lupte împotriva artileriei de pe Standard-Island. Guvernatorul se supune deci şi, s-o recunoaştem, ar fi făcut mai bine să procedeze aşa de bunăvoie, în numele principiilor umanitare.

După jumătate de ceas, o sută de oameni, marinari şi miliţieni, debarcă la Suva, sub ordinele comandorului Simcoe, care a vrut să conducă el însuşi această operaţie. Supraintendentul, Sebastien Zorn, Yvernes, Frascolin sunt alături de el. O grupă de jandarmi din Viti-Levu le dă concursul.

Expediţia porneşte prin brusă, facând înconjurul golfului Rewa, sub îndrumarea pilotului, care cunoaşte regiunile dificile din interiorul insulei. Au pornit-o de-a dreptul, cu pas rapid, astfel încât să ajungă la Tampoo în cel mai scurt timp.

N-a fost nevoie să meargă până în sat. Cam la un ceas după miezul nopţii, se dă ordin de oprire.

În adâncul unui desiş aproape de nepătruns, a fost zărită strălucirea unui foc. Fără îndoială că e o adunare a locuitorilor din Tampoo, al căror sat se află la jumătate de oră de mers spre est.

Comandorul Simcoe, pilotul, Calistus Munbar, cei trei parizieni înaintează.

N-au făcut mai mult de o sută de paşi şi se opresc, încremeniţi.

În faţa unui foc puternic, înconjurat de o mulţime zgomotoasă de bărbaţi şi femei, Pinchinat, pe jumătate gol, este legat de un stâlp şi şeful fidjian goneşte spre el, cu securea ridicată…

Înainte! Înainte! strigă comandorul Simcoe marinarilor şi miliţienilor săi.

Indigenii, pe care detaşamentul nu-i scuteşte de împuşcături şi lovituri cu patul puştii, sunt surprinşi şi înspăimântaţi. Cât ai clipi din ochi, luminişul e gol – toţi s-au risipit în pădure.

Dezlegat de stâlp, Pinchinat cade în braţele prietenului său Frascolin.

E greu de relatat bucuria acestor artişti, a acestor fraţi – bucurie amestecată cu câteva lacrimi şi cu reproşuri foarte întemeiate.

Nenorocitule, spune violoncelistul, ce ţi-a venit să te îndepărtezi?

Nenorocit, într-adevăr, dragul meu Sebastien, răspunde Pinchinat, dar nu copleşi un alto atât de puţin îmbrăcat cum sunt eu în această clipă. Dă-mi hainele, ca să mă pot prezenta într-un chip mai convenabil în faţa autorităţilor!

Hainele sunt găsite la rădăcina unui copac şi Pinchinat se îmbracă păstrând cel mai teribil sânge rece din lume. Când e, în sfârşit, „prezentabil”, vine să strângă mâna comandorului Simcoe şi a supraintendentului.

Ei, crezi acum în canibalismul fidjienilor? îl întreabă Calistus Munbar.

Nu-s chiar atât de canibali, din moment ce nu-mi lipseşte nimic!

Mereu acelaşi blestemat fantezist! strigă Frascolin.

Ştiţi ce mă supăra mai mult în postura de vânat gata de pus în frigare? li se adresează Pinchinat.

Să fiu spânzurat dacă ghicesc! exclamă Yvernes.

Ei bine, nu era faptul că voi fi mâncat în grabă de aceşti indigeni! Nu! Era gândul că mă va devora un sălbatic în frac… în frac albastru cu butoni de aur şi cu o umbrelă sub braţ… o oribilă umbrelă englezească!