HĂITUIELI.

Trebuie să fie distruse toate animalele care au invadat Standard-Island. Dacă un singur cuplu de saurieni sau carnasiere ar scăpa, securitatea insulei ar fi compromisă. Acest cuplu s-ar înmulţi şi atunci locuitorii ar putea tot atât de bine să meargă să trăiască în pădurile Indiei sau Africii. Să fabrici un aparat din plăci de oţel, să-1 lansezi pe întinderile Pacificului, fără a stabili vreodată contactul cu ţărmurile sau arhipelagurile suspecte, să-ţi impui toate măsurile necesare pentru a-1 feri de epidemii şi invazii şi, deodată, într-o noapte… Standard-Island Company nu va trebui să ezite să cheme Regatul-Unit în faţa unui tribunal internaţional şi să-i ceară despăgubiri formidabile! Oare n-a fost violat dreptul ginţilor în această împrejurare? Ba da! Şi dacă se va face vreodată dovada…

Dar, aşa cum a hotărât consiliul notabililor, trebuie să se dea prioritate celui mai grabnic lucru.

De la bun început, contrar cerinţei unor familii stăpânite de groază, nu poate fi vorba ca populaţia să se refugieze pe vasele aflate în cele două porturi şi să fugă de pe Standard-Island. Dealtfel, vasele nici nu sunt destul de încăpătoare.

Nu! Aceste animale de provenienţă englezească vor fi vânate, nimicite, şi Bijuteria Pacificului nu va întârzia să-şi regăsească liniştea de odinioară.

Miliardezii pornesc la treabă fără să piardă nici o clipă. Unii n-au ezitat să propună mijloace extreme – între altele, inundarea insulei cu elice, incendierea parcului, a câmpiilor şi ogoarelor, astfel încât toată această vermină să fie înecată sau arsă. Dar, în ambele cazuri, mijlocul ar fi ineficace în ceea ce priveşte amfibiile şi e mai bine să se purceadă la o vânătoare organizată cu înţelepciune.

Tocmai asta se şi face.

Trebuie să menţionăm că Sarol, malaiezii şi neohebridienii şi-au oferit serviciile, care sunt primite fără zăbavă de guvernator. Aceşti oameni de ispravă au vrut să-şi arate recunoştinţa. De fapt, căpitanul Sarol se teme mai ales ca nu cumva acest incident să întrerupă croaziera, ca miliardezii şi familiile lor să nu părăsească Standard-Island sau să nu oblige administraţia să pornească direct spre Madeleine-bay, ceea ce ar spulbera proiectele sale.

Cvartetul se arată la înălţimea împrejurărilor şi demn de naţionalitatea sa. Nu se va putea spune că francezii nu şi-au pus viaţa în primejdie, când au fost primejdii de înfruntat! Ei pornesc la luptă sub ordinele lui Calistus Munbar, care, după câte se spune, a văzut şi lucruri mai rele şi ridică din umeri în semn de dispreţ faţă de aceşti lei, tigri, pantere şi alte animale inofensive. Poate că acest strănepot al lui Barnum a fost îmblânzitor sau cel puţin director de menajerii ambulante…?!

Hăituielile încep în aceeaşi dimineaţă şi rezultatele sunt fericite de la început.

În această primă zi, doi crocodili au făcut imprudenţa de a se aventura pe malurile râului şi, după cum se ştie, saurienii, foarte de temut în elementul lichid, sunt mai puţin periculoşi pe uscat, neputându-se întoarce cu uşurinţă. Căpitanul Sarol şi malaiezii săi îi atacă cu curaj şi-i ucid, nu fără ca unul dintre oameni să fi fost rănit.

Între timp, au fost semnalaţi încă vreo zece crocodili, care constituie, fără îndoială, grosul. Sunt animale de mari proporţii, măsurând între patru şi cinci metri şi în consecinţă foarte primejdioase. Deoarece s-au refugiat în adâncul râului, marinarii îi aşteaptă ca să le trimită câteva gloanţe explozive dintre cele care sfărâmă cele mai solide carapace.

Pe de altă parte, grupele de vânători se răspândesc pe câmpie. Un leu este ucis de Jem Tankerdon, care a avut dreptate să spună că nu mai e la primul glonţ şi şi-a regăsit sângele rece, dibăcia de fost vânător în Far-West. Fiara e superbă – dintre cele care pot costa cinci-şase mii de franci. O bucată de oţel i-a străpuns inima în clipa în care sărea asupra cvartetului şi Pinchinat afirmă că „a simţit cum i-a făcut vânt cu coada în trecere!”

După-amiază, în timpul unui atac, un poliţist este muşcat de umăr, dar guvernatorul pune la pământ o leoaică de toată frumuseţea. Formidabilele animale nu se vor mai putea înmulţi – dacă John Bull a contat pe acest lucru.

Înainte de sfârşitul zilei, un cuplu de tigri cade sub gloanţele comandorului Simcoe. Un marinar din detaşamentul său, grav rănit de ghearele unei fiare, a trebuit să fie transportat la Tribord-Harbour. După informaţiile culese, aceste groaznice feline par să fie cele mai numeroase dintre carnasierele debarcate pe insula cu elice.

La căderea nopţii, după ce au fost urmărite cu hotărâre, fiarele se retrag sub masivele de arbori de lângă bateria Pintenului. Vânătorii îşi propun să le scoată de acolo dis-de-dimineaţă.

Din amurg până în zori, urlete înfiorătoare nu încetează să înspăimânte femeile şi copiii din Milliard-City, care nu se liniştesc prea repede – dacă se vor linişti vreodată. Într-adevăr, cum să te asiguri că Standard-Island a isprăvit cu această avangardă a armatei britanice? Iată de ce reproşurile la adresa perfidului Albion curg într-un şirag nesfârşit în toate păturile miliardeze.

În zori, vânătoarea reîncepe. La ordinul guvernatorului şi potrivit avizului comandorului Simcoe, colonelul Stewart se pregăteşte să folosească artileria împotriva grosului acestor carnasiere, astfel încât să le măture din ascunzişuri. Două tunuri Hotchkiss de la Tribord-Harbour, care aruncă pachete de mitralii130, sunt aduse lângă bateria Pintenului.

Aici, linia tramvaiului traversează masivele de micoculieri în drum spre Observator. O bună parte dintre fiare şi-au petrecut noaptea la adăpostul acestor arbori. Între ramurile joase apar câteva capete de lei şi tigri, cu pupilele scânteietoare. Marinarii, miliţienii, vânătorii conduşi de Jem şi Walter Tankerdon, Nat Coverley şi Hubley Harcourt iau poziţie în stânga masivelor, aşteptând ieşirea animalelor pe care mitraliile nu le vor omorî pe loc.

La semnalul comandorului Simcoe, cele două tunuri trag deodată. Urlete formidabile le răspund. Fără îndoială că mai multe carnasiere au fost atinse. Altele – vreo douăzeci – se năpustesc şi, trecând prin apropierea cvartetului, sunt salutate cu o salvă care loveşte mortal două dintre ele. În aceeaşi clipă, un tigru enorm se azvârle asupra grupului şi Frascolin, izbit în teribila săritură, se rostogoleşte la zece paşi.

Colegii se grăbesc să-i dea ajutor şi-l ridică leşinat. Frascolin îşi revine destul de repede. N-a primit decât o lovitură – dar ce lovitură!

Între timp, se încearcă vânarea caimanilor sub apele râului Serpentinei. Dar cum să fii sigur că ai scăpat de aceste lacome animale? Adjunctul Hubley Harcourt propune să se ridice vanele râului şi astfel saurienii pot fi atacaţi în condiţii mai bune, nu fără succes.

Singura victimă este un câine minunat, aparţinând lui Nat Coverley. Un aligator îl taie în două cu o singură închizătură de fălci. Dar o duzină de saurieni au căzut sub gloanţele miliţienilor şi e posibil ca Standard-Island să fie definitiv eliberată de aceste primejdioase amfibii.

Dealtfel, a fost o zi bună. Şase lei, opt tigri, cinci jaguari, nouă pantere, masculi şi femele, se numără printre fiarele doborâte.

Seara, cvartetul – în rândul căruia se numără şi Frascolin, refăcut în urma şocului – se aşază la o masă în restaurantul cazinoului.

Îmi place să cred că suntem la capătul suferinţelor, spune Yvernes.

Dacă nu cumva steamerul, ca o a doua arcă a lui Noe, cuprindea toate animalele creaţiunii, răspunde Pinchinat.

E cu totul de necrezut şi Athanase Doremus se simte destul de asigurat ca să se întoarcă la domiciliul său de pe Bulevardul Douăzeci şi cinci. Acolo, în casa baricadată, îşi regăseşte bătrâna servitoare desperată la gândul că din bătrânul său stăpân n-au mai rămas decât resturi informe.

Noaptea e destul de liniştită. Abia dacă se aud urlete îndepărtate spre Babord-Harbour. E de crezut că a doua zi, printr-o pieptănare generală a câmpiei, distrugerea fiarelor va fi desăvârşită.

Echipele de vânători se alcătuiesc din nou dis-de-dimineaţă. E de la sine înţeles că de douăzeci şi patru de ore Standard-Island a rămas pe loc, personalul maşinilor participând la opera comună.

Echipele, cuprinzând fiecare douăzeci de oameni, înarmaţi cu puşti cu tragere rapidă, au ordin să străbată întreaga insulă. Colonelul Stewart n-a mai socotit necesar să întrebuinţeze tunurile împotriva fiarelor, acum, când s-au împrăştiat. Treisprezece animale, încolţite în împrejurimile bateriei de la pupa, cad sub gloanţe. Dar şi doi vameşi de la portul vecin, răsturnaţi de un tigru şi o panteră, au fost grav răniţi.

Această ultimă vânătoare ridică la cincizeci şi trei numărul animalelor ucise de la prima hăituiala din ajun.

E ora patru dimineaţa. Cyrus Bikerstaff şi comandorul Simcoe, Jem Tankerdon şi fiul său, Nat Coverley şi cei doi adjuncţi, câţiva notabili, escortaţi de un detaşament de miliţie, se îndreaptă spre primărie, unde consiliul aşteaptă rapoartele expediate de cele două porturi, de bateriile Pintenului şi Pupei.

Când nu se mai află decât la o sută de paşi de edificiul comunal, izbucnesc strigăte puternice. Bărbaţi, femei şi copii, cuprinşi deodată de panică, fug pe Bulevardul Unu.

Imediat, guvernatorul, comandorul Simcoe, însoţitorii lor aleargă spre scuar, al cărui grilaj ar fi trebuit să fie închis. Dar, printr-o inexplicabilă neglijenţă, acest grilaj era deschis, şi una dintre fiare – poate cea din urmă – a pătruns în oraş.

Nat Coverley şi Walter Tankerdon se avântă primii în scuar.

Deodată, în timp ce se afla la trei paşi de Nat Coverley, Walter este atacat de un tigru enorm.

Neavând timp să introducă un cartuş în puşcă, Nat Coverley trage cuţitul de vânătoare de la centură şi se aruncă în ajutorul lui Walter, în clipa în care ghearele fiarei se înfig în umărul acestuia.

Walter este salvat, dar tigrul se întoarce împotriva lui Nat Coverley.

Acesta îl loveşte, dar nu poate să-1 atingă în inimă şi cade pe spate.

Tigrul se retrage, răgind cu gura deschisă şi limba însângerată.

Se aude o detunătură.

Jem Tankerdon a deschis focul.

Răsună a doua.

Glonţul explodează în corpul tigrului.

Walter este ridicat, cu umărul pe jumătate sfâşiat.

Cât despre Nat Coverley, dacă n-a fost rănit, în orice caz nu şi-a văzut niciodată moartea atât de aproape.

Ridicându-se, el înaintează spre Jem Tankerdon şi-i spune cu o voce gravă:

— Mi-aţi salvat viaţa. Mulţumesc!

— Aţi salvat viaţa fiului meu. Mulţumesc! răspunse Jem Tankerdon.

Şi îşi dau mâna, ca semn al unei recunoştinţe care ar putea să se transforme în prietenie sinceră.

Walter este transportat de îndată în palatul din Bulevardul Nouăsprezece unde s-a refugiat familia sa, în timp ce Nat Coverley se întoarce acasă la braţul lui Cyrus Bikerstaff.

În ceea ce priveşte tigrul, supraintendentul va şti cum să folosească minunata lui blană. Superbul animal este destinat unei împăieri de prima clasă şi va figura în Muzeul de Istorie Naturală din Milliard-City, cu această inscripţie: „Oferit de Regatul-Unit al Marii Britanii şi al Irlandei insulei cu elice, infinit recunoscătoare.”

Dacă atentatul trebuie pus pe seama Angliei, nu s-ar fi putut găsi o răzbunare mai spirituală. Cel puţin aceasta este părerea alteţei-sale Pinchinat, bun cunoscător în materie.

Nu trebuie să ne mirăm că, de a doua zi, doamna Tankerdon o vizitează pe doamna Coverley, mulţumindu-i pentru serviciul adus lui Walter, şi că doamna Coverley îi întoarce vizita, mulţumindu-i pentru serviciul adus soţului său. Să spunem chiar că miss Dy a întovărăşit-o pe mama sa şi au cerut doamnei Tankerdon, în chip firesc, noutăţi despre scumpul ei rănit.

În sfârşit, totul e în regulă şi, scăpată de primejdioşii săi oaspeţi, Standard-Island poate să-şi reia în deplină siguranţă drumul către arhipelagul Fidji.