O COLECŢIE DE FIARE.

Părăsind Tonga-Tabu, Standard-Island se îndreaptă spre nord-vest, către arhipelagul Fidji. Ea începe să se depărteze de tropic, urmând soarele în drumu-i spre Ecuator. Nu e nevoie să se grăbească. Cum numai două sute de leghe o despart de arhipelagul fidjian, comandorul Simcoe păstrează o viteză moderată, ca de plimbare.

Briza e schimbătoare, dar ce contează briza pentru puternicul aparat marin? Dacă la această limită a paralelei a douzeci şi treia izbucnesc uneori furtuni violente, Bijuteria Pacificului nu se sinchiseşte câtuşi de puţin. Electricitatea care saturează atmosfera se scurge prin numeroase tije metalice aşezate pe edificii şi locuinţe. Ploile – chiar torenţiale – pe care le revarsă norii furtunoşi sunt binevenite. Parcul şi câmpia înverzesc sub aceste duşuri, rare dealtfel. Viaţa se desfăşoară deci în cele mai fericite condiţii, în mijlocul serbărilor, concertelor, recepţiilor. Legăturile dintre cele două sectoare au devenit un lucru obişnuit şi se pare că nimic n-ar mai putea să ameninţe viitorul.

Cyrus Bikerstaff nu se căieşte că a satisfăcut cererea căpitanului Sarol de a-i îmbarca pe neohebridieni. Aceşti indigeni caută să devină folositori, îngrijindu-se de muncile câmpului, aşa cum făceau pe câmpia tongiană. Sarol şi malaiezii săi nu-i părăsesc deloc în timpul zilei şi, la căderea nopţii, se îndreaptă cu toţii către cele două porturi în care i-a repartizat municipalitatea. Nu li se poate reproşa nimic. N-ar fi oare cazul să se facă o încercare de a-i converti? Până acum n-au adoptat creştinismul, căruia o mare parte a populaţiei neohebridiene i se arată refractară, cu toate eforturile misionarilor anglicani şi catolici. Clerul de pe Standard-Island s-a gândit la asta, dar guvernatorul n-a vrut să încuviinţeze nici o tentativă.

Neohebridienii, bărbaţi între douăzeci şi patruzeci de ani, sunt de talie mijlocie, cu tenul mai închis decât malaiezii şi, dacă oferă mai puţine exemplare reuşite ca indigenii din Tonga şi Samoa, în schimb par înzestraţi cu o mare rezistenţă. Ei păstrează cu grijă puţinii bani pe care i-au câştigat în slujba mariştilor de la Tonga-Tabu şi nu le dă prin gând să-i risipească pe băuturi alcoolice – care nu le-ar fi vândute, dealtfel, decât cu multă greutate. Scutiţi, pe deasupra, de orice cheltuieli, n-au fost niciodată atât de fericiţi în sălbaticul lor arhipelag.

Şi totuşi, datorită căpitanului Sarol şi unindu-se cu compatrioţii lor din Noile Hebride, aceşti indigeni vor deveni complici la opera de distrugere a cărei oră se apropie. Ferocitatea lor va reapare atunci. Oare nu sunt ei urmaşii bandelor de masacratori care au creat o atât de redutabilă faimă întregii populaţii din această parte a Pacificului?

Până atunci, miliardezii trăiesc cu gândul că nimic n-ar putea întuneca o existenţă în care totul este prevăzut cu atâta logică şi organizat cu atâta înţelepciune. Cvartetul obţine mereu aceleaşi succese. Lumea nu oboseşte nici să-1 asculte, nici să-1 aplaude. Opera lui Mozart, Beethoven, Haydn, Mendelsohn va fi prezentată în întregime. În afara concertelor obişnuite de la cazinou, doamna Coverley dă serate muzicale foarte căutate. Regele şi regina Malecarliei le-au onorat de câteva ori cu prezenţa lor. Dacă Tankerdonii n-au venit încă în vizită la hotelul de pe Bulevardul Cincisprezece, Walter este nelipsit de la aceste serate. Nu e cu putinţă ca multaşteptata lui căsătorie cu miss Dy să nu devină un fapt împlinit într-o zi sau alta. În saloanele tribordeze şi babordeze se vorbeşte deschis despre asta. Sunt desemnaţi chiar martorii viitorilor logodnici. Nu mai lipseşte decât autorizaţia capilor de familie. Nu se va găsi oare o împrejurare care să-i oblige pe Jem Tankerdon şi Nat Coverley să se pronunţe…?

Împrejurarea aşteptată cu atâta nerăbdare n-a întârziat să se ivească. Dar cu preţul căror încercări şi cât de primejduită a fost securitatea insulei cu elice!

În după-amiaza zilei de 16 ianuarie, aproximativ în centrul întinderii de apă care desparte Tonga de Fidji, o navă se iveşte spre sud-est. Pare să se îndrepte către Tribord-Harbour. Trebuie să fie un vas cu aburi de şapte-opt sute de tone. Nici un pavilion nu flutură pe catarg – şi nu se înalţă nici când vasul s-a apropiat la numai o milă.

Care să-i fie naţionalitatea? Oamenii de veghe de la Observator nu pot s-o recunoască numai după construcţie. Dar cum n-a onorat măcar cu un salut această nesuferită Standard-Island, n-ar fi cu neputinţă să fie englez.

Dealtfel, vasul nu caută să intre în vreunul din porturi, ci pare că vrea să-şi continue drumul în larg şi fără îndoială că va dispare în curând.

Noaptea, fără lună, e foarte întunecată. Cerul e acoperit de nori asemănători acelor stofe pluşate care absorb întreaga lumină. Nici un pic de vânt. Apele şi văzduhul sunt nemişcate. O tăcere adâncă domneşte în mijlocul acestor grele întunecimi.

Către ora unsprezece, se produce o schimbare. Vremea devine furtunoasă. Văzduhul e brăzdat de fulgere până după miezul nopţii şi bubuiturile tunetelor nu mai contenesc, fără să cadă nici o picătură de ploaie.

Poate că aceste bubuituri, datorite cine ştie cărei furtuni îndepărtate, i-au împiedicat pe vameşii de la bateria Pupei să audă şuierăturile neobişnuite şi urletele stranii care au tulburat această parte a litoralului. Nu sunt nici şuierăturile fulgerelor, nici urletele tunetului. Acest fenomen, oricare i-ar fi fost cauza, nu s-a produs decât între orele două şi trei dimineaţa.

A doua zi, o ştire îngrijorătoare se răspândeşte în cartierele mărginaşe ale oraşului. Păzitorii turmelor care pasc pe câmpie, cuprinşi deodată de panică, fug încotro văd cu ochii – unii către porturi, alţii către grilajul oraşului Milliard-City.

Fapt şi mai grav încă, cincizeci de oi au fost mâncate pe jumătate în timpul nopţii, iar resturile lor însângerate zac în împrejurimile bateriei de la Pupa. Câteva duzini de vaci, căprioare şi cerbi, aflaţi în ţarcurile de pe păşune şi în parc, precum şi vreo douăzeci de cai au avut aceeaşi soartă.

Fără îndoială că aceste animale au fost atacate de fiare sălbatice. Ce fel de fiare? Lei, tigri, pantere, hiene? E cu putinţă? S-a mai ivit vreodată pe Standard-Island măcar una dintre aceste redutabile carnasiere? Ar fi posibil să fi venit pe apă? În sfârşit, se află oare Bijuteria Pacificului în vecinătatea Indiei, a Africii, a Malaieziei, a căror faună cuprinde şi astfel de animale sălbatice…?

Nu! Standard-Island nu se află nici aproape de locul unde se varsă Amazonul sau la gurile Nilului şi totuşi, pe la ora şapte dimineaţa, două femei, care îşi vin în fire abia în parcul primăriei, au fost urmărite de un enorm aligator. Întorcându-se pe ţărmul lui Serpentine-river, saurianul a dispărut sub apă. Neastâmpărul ierburilor de-a lungul ţărmurilor arată că şi alte asemenea animale se agită pe acolo.

Puteţi să vă daţi seama de efectul acestor veşti de necrezut! După un ceas, oamenii de pază au constatat că tigri, lei şi pantere străbat câmpia în salturi. Mai multe oi, care fugeau către bariera Pintenului, sunt gâtuite de doi tigri uriaşi. Animalele domestice aleargă spre oraş, înspăimântate de urletele fiarelor. Acelaşi lucru se întâmplă cu oamenii care s-au dus pe câmpuri dis-de-dimineaţă, după treburi. Primul tramvai către Babord-Harbour abia are timp să reintre în depou, urmărit de trei lei, cărora nu le-au lipsit decât o sută de paşi ca să-1 ajungă.

Nu mai încape nici o îndoială: Standard-Island a fost invadată în timpul nopţii de o mulţime de animale sălbatice şi Milliard-City va avea aceeaşi soartă dacă nu se iau de îndată măsurile necesare.

Athanase Doremus este cel care i-a pus la curent pe artiştii noştri. Profesorul de graţie şi ţinută, ieşind mai devreme ca de obicei, n-a mai îndrăznit să se întoarcă acasă şi s-a refugiat la cazinou, de unde nici o putere omenească nu-1 va putea smulge.

— Asta-i bună! pufneşte Pinchinat. Leii şi tigrii dumitale sunt născociri, iar aligatorii, păcăleli de 1 aprilie!

Dar trebuie să ne înclinăm în faţa faptelor. Aşa că municipalitatea ordonă să se închidă porţile oraşului, intrările celor două porturi şi ale posturilor de vamă de pe litoral. Totodată, mersul tramvaielor este suspendat şi este oprită frecventarea parcului şi a câmpiei, atâta vreme cât nu vor fi înlăturate primejdiile acestei inexplicabile invazii.

În clipa în care agenţii închid extremitatea Bulevardului Unu, în partea dinspre parcul Observatorului, un cuplu de tigri, cu ochii învăpăiaţi şi boturile însângerate, ţâşneşte la numai cincizeci de paşi. Doar câteva secunde şi aceste animale feroce ar fi pătruns în oraş.

Aceeaşi măsură de precauţie a fost luată şi în partea dinspre primărie, aşa că Milliard-City nu se mai teme de o agresiune.

Ce eveniment, ce sursă de inspiraţie, câte fapte diverse şi reportaje pentru Starboard Chronicle, New Herald şi celelalte jurnale de pe Standard-Island!

În realitate, teroarea a ajuns la culme. Palatele şi casele s-au baricadat. Magazinele din cartierul comercial şi-au tras obloanele. Nici o uşă n-a rămas deschisă. La ferestrele de la etaj apar chipuri înspăimântate. Pe străzi nu se mai află decât grupele de miliţieni aflate sub ordinele colonelului Stewart şi detaşamentele de poliţişti, cu ofiţerii lor.

Cyrus Bikerstaff, adjuncţii săi Barthelemy Ruge şi Hubley Harcourt, mobilizaţi din primele clipe, stau tot timpul în sala administraţiei. Municipalitatea primeşte ştiri telefonice îngrijorătoare din partea celor două porturi, a bateriilor şi posturilor de pe litoral. Pretutindeni sunt fiare sălbatice. Cel puţin câteva sute – spun telegramele, cărora frica le-a adăugat poate un zero. E sigur însă că un oarecare număr de lei, tigri, pantere şi caimani cutreieră câmpia.

Ce s-a întâmplat oare? Să se fi refugiat pe Standard-Island o întreagă menajerie ale cărei cuşti s-au sfărâmat? Dar de unde să fi venit această menajerie? Ce navă o transporta? Să fie vasul cu aburi zărit în ajun? Dacă da, ce-a devenit el? A acostat în timpul nopţii? Şi fiarele, după ce-au scăpat înotând, să fi pus piciorul pe litoral acolo unde râul se varsă în ocean? În sfârşit, vasul s-a scufundat? Şi totuşi, atât de departe cât poate să ajungă privirea oamenilor de veghe, atât de departe cât poate vedea prin lunetă comandorul Simcoe, nici o rămăşiţă nu pluteşte la suprafaţa oceanului, iar insula cu elice nu s-a deplasat aproape deloc din ajun! Pe deasupra, dacă nava s-a scufundat, cum se face că echipajul său n-a căutat să se refugieze pe Standard-Island, aşa cum au făcut-o aceste carnasiere…?

Telefonul primăriei interoghează diversele posturi şi diversele posturi răspund că n-a avut loc nici ciocnire, nici naufragiu. Cu tot întunericul, ar fi băgat de seamă! Hotărât lucru, dintre toate ipotezele, asta e cea mai puţin veridică.

— Mister! Mister! repetă Yvernes.

Artiştii se află la cazinou, unde Athanase Doremus ia împreună cu ei micul dejun. Dacă nu se va putea altfel, profesorul de graţie şi ţinută va rămâne şi la masa de prânz, şi la cină.

Pe cinstea mea, spune Pinchinat, ronţăind jurnalul de ciocolată muiat în ceaşca aburindă, pe cinstea mea, renunţ să-mi mai bat capul. Orice ar fi, să mâncăm, domnule Doremus, aşteptând să fim mâncaţi.

Cine ştie? intervine Sebastien Zorn. Să fim mâncaţi de lei, de tigri sau de canibali.

Aş prefera canibali! răspunde alteţa-sa. Fiecare cu gustul lui, nu-i aşa?

Acest neobosit glumeţ râde, dar profesorul de graţie şi ţinută nici nu zîmbeşte, iar Milliard-City, cuprins de groază, n-are deloc poftă să se înveselească.

Consiliul notabililor e convocat la sediul primăriei la ora opt dimineaţa. Pe străzi şi pe bulevarde nu mai pot fi întâlnite decât unităţile de miliţieni şi de poliţişti, care se îndreaptă spre posturile ce le-au fost încredinţate.

Consiliul, prezidat de Cyrus Bikerstaff, îşi începe imediat dezbaterile.

— Domnilor, spune guvernatorul, cunoaşteţi motivul panicii justificate care a cuprins populaţia insulei. În timpul nopţii, Standard-Island a fost invadată de carnasiere şi saurieni. Trebuie să distrugem cât mai grabnic aceste fiare – şi să nu vă îndoiţi de izbândă. Dar cei pe care îi administrăm vor trebui să se supună măsurilor luate. Circulaţia este încă liberă în oraş, ale cărui porţi sunt închise, dar e oprită în parc şi pe câmpie. Deci, până la noi dispoziţii, sunt interzise comunicaţiile între Milliard-City, porturi şi baterii.

Aprobând aceste măsuri, consiliul trece la discutarea mijloacelor care vor duce la distrugerea fiarelor apărute pe Standard-Island.

Miliţienii şi marinarii, reia guvernatorul, vor organiza hăituieli în diverse puncte ale insulei. Îi rugăm pe aceia dintre noi care au fost vânători să li se alăture, să-i călăuzească, să caute să prevină – pe cât e posibil – orice accident fatal.

Odinioară, spune Jem Tankerdon, am vânat în India şi în America. Nu mă aflu deci la primul glonţ. Sunt gata – şi fiul meu cel mare mă va întovărăşi.

Mulţumim onorabilului domn Tankerdon şi, în ceea ce mă priveşte, îl voi imita, declară Cyrus Bikerstaff. Împreună cu miliţienii colonelului Stewart va opera o trupă de marinari, sub ordinele comandorului Simcoe. Rândurile lor vă sunt deschise, domnilor.

Nat Coverley face o propunere asemănătoare celei a lui Jem Tankerdon şi, până la urmă, toţi notabilii cărora vârsta le îngăduie acest lucru se grăbesc să-şi ofere serviciile. Armele cu tir rapid şi cu bătaie mare nu lipsesc la Milliard-City. E neîndoielnic deci că, graţie devotamentului şi curajului fiecăruia, Standard-Island se va descotorosi de fiarele sălbatice. Dar, aşa cum repetă Cyrus Bikerstaff, lucrul cel mai important este de a nu avea de regretat moartea nimănui.

Cât despre aceste fiare, al căror număr nu-1 putem preciza, adaugă el, trebuie să fie distruse într-un răstimp scurt. Dacă le-am lăsa să se aclimatizeze şi să se înmulţească, securitatea insulei noastre ar fi compromisă.

Probabil că nu sunt prea multe, remarcă cineva.

Într-adevăr, n-au putut veni decât de pe un vas care transporta o menajerie, răspunde guvernatorul, o menajerie expediată din India, din Filipine sau din insulele Sundei, pe adresa vreunei firme din Hamburg.

La Hamburg se află cel mai important târg de animale sălbatice, al căror preţ curent se urcă la douăsprezece mii de franci pentru elefanţi, douăzeci şi şapte de mii pentru girafe, douăzeci şi cinci de mii pentru hipopotami, cinci mii pentru lei, patru mii pentru tigri, două mii pentru jaguari – după cum se vede, preţuri destul de frumoase şi care tind să crească, în timp ce preţul şerpilor e în scădere.

În legătură cu asta, unul dintre membrii consiliului atrage atenţia că menajeria ar fi putut să numere şi câţiva reprezentanţi ai clasei ofidienelor. Guvernatorul răspunde că n-a fost încă semnalată nici o reptilă. Dealtfel, dacă leii, tigrii, aligatorii au putut să ajungă pe insulă înotând, prin punctul de vărsare în ocean a lui Serpentine-river, asta n-ar fi fost cu putinţă pentru şerpi.

Este ceea ce remarcă Cyrus Bikerstaff.

— Cred deci, spune el, că nu e de temut prezenţa unor boa, corali, crotali, naja, vipere şi alte mostre ale speciei. Totuşi, vom face totul pentru a linişti populaţia în legătură cu acest pericol prezumtiv. Dar să nu pierdem timpul, domnilor, şi, înainte de a cerceta cauzele invaziei acestor animale feroce, să le distrugem! Ele se află aici şi nu trebuie să rămână!

Veţi fi de acord că nu se putea spune un lucru mai întemeiat şi mai plin de bun-simţ. Consiliul notabililor e gata să se împrăştie, pentru a lua parte la hăituielile organizate cu ajutorul celor mai dibaci vânători, când Hubley Harcourt cere cuvântul.

Iată ce spune onorabilul adjunct:

— Domnilor notabili, nu vreau să întârzii operaţiile hotărâtoare. Lucrul cel mai urgent este acum vânătoarea. Îngăduiţi-mi, totuşi, să vă împărtăşesc ideea care mi-a venit. Poate că ea oferă o explicaţie foarte plauzibilă a prezenţei acestor fiare pe Standard-Island.

Aparţinând unei vechi familii franceze din Antile, americanizată în timpul şederii sale în Louisiana, Hubley Harcourt se bucură de foarte multă consideraţie la Milliard-City. Este un om foarte serios, foarte rezervat, neangajându-se niciodată cu uşurinţă, zgârcit la vorbă şi cu opinii cărora li se acordă un credit nelimitat. Iată de ce guvernatorul îl roagă să se explice – şi el o face în câteva fraze de o logică foarte strânsă:

— Domnilor notabili, ieri după-amiază a fost semnalat un vas în apropierea insulei noastre. Acest vas şi-a ascuns naţionalitatea, ţinând – fără îndoială – ca ea să rămână necunoscută! Or, mi se pare cert că el transporta această încărcătură de carnasiere…

— Este evidenţa însăşi! întăreşte Nat Coverley.

Ei bine, domnilor notabili, dacă unii dintre dumneavoastră consideră că invadarea insulei se datoreşte unui accident maritim, eu nu cred acest lucru!

Atunci, strigă Jem Tankerdon, întrezărind o rază de lumină în cuvintele Iui Hubley Harcourt, să fie un act voit, plănuit, premeditat?

Oh! exclamă consiliul.

Sunt convins! afirmă adjunctul cu o voce fermă. Şi această maşinaţie nu poate fi decât opera eternului nostru duşman, a acestui John Bull care foloseşte orice mijloc împotriva insulei noastre.

Oh! exclamă iar consiliul.

Neavând dreptul de a cere distrugerea insulei, el a vrut s-o facă de nelocuit. Iată cum se explică această colecţie de lei, jaguari, tigri, pantere, aligatori, strecurată în timpul nopţii pe Standard-Island!

Oh! exclamă consiliul pentru a treia oară.

Dar din îndoielnic, cum era la început, acest „oh” a devenit afirmativ. Da! Trebuie să fie o răzbunare a acestor englezi înverşunaţi, care nu se dau în lături de la nimic atunci când e vorba să-şi menţină suveranitatea maritimă! Da! Bastimentul a fost închiriat pentru această operă criminală; apoi, după săvârşirea atentatului, a dispărut! Da! Guvernul Regatului-Unit n-a ezitat să sacrifice câteva mii de lire cu scopul de a face imposibilă şederea pe Standard-Island!

Hubley Harcourt adaugă:

— Dacă am ajuns să formulez această observaţie, dacă bănuielile mele s-au transformat în certitudine, aceasta se datoreşte faptului că mi-am amintit o întâmplare asemănătoare, o mârşăvie săvârşită în împrejurări aproape identice şi de care englezii n-au putut să se spele pe mâini niciodată.

Şi totuşi, apa nu le lipseşte! observă unul dintre notabili.

Apa sărată nu spală! ripostează altul.

După cum marea n-ar fi putut să şteargă pata de sânge de pe mâna ladyei Macbeth! strigă al treilea.

Şi notaţi că aceşti demni consilieri se pronunţă astfel înainte chiar de a cunoaşte faptul la care face aluzie Hubley Harcourt.

— Domnilor notabili, reia el, când Anglia a fost nevoită să cedeze Franţei Antilele franceze, ea a vrut să lase acolo o urmă a trecerii sale – şi ce urmă! Până atunci nu existase niciodată măcar un singur şarpe nici în Guadelupa, nici în Martinica; după plecarea coloniei anglo-saxone, această din urmă insulă era bântuită de reptile. Răzbunarea lui John Bull! înainte de a se retrage, el aruncase sute de şerpi pe domeniul care-i scăpa din gheare şi, din acea epocă, animalele veninoase s-au înmulţit la nesfârşit, spre marea pagubă a coloniştilor francezi!

Desigur că această acuzaţie împotriva Angliei, niciodată dezminţită, face destul de plauzibilă explicaţia lui Hubley Harcourt. Ne este permis să credem că John Bull ar fi vrut să facă de nelocuit insula cu elice? Să fi încercat el, într-adevăr, acelaşi lucru în Antilele franceze? Aceste fapte n-au putut fi dovedite niciodată. Totuşi, în ceea ce priveşte Standard-Island, populaţia miliardeză n-avea de ce să se îndoiască.

— Ei bine! strigă Jem Tankerdon, dacă francezii n-au reuşit să cureţe Martinica de viperele lăsate de englezi în locul lor…

Această comparaţie a năbădăiosului personaj este primită cu un tunet de urale.

—. miliardezii vor şti să cureţe Standard-Island de fiarele asmuţite asupra ei de către Marea Britanie!

Un nou tunet de aplauze, care nu încetează decât pentru a reîncepe şi mai puternic după ce Jem Tankerdon adaugă:

— La post, domnilor, şi să nu uităm că, urmărind aceşti lei, jaguari, tigri, caimani, îi vânăm de fapt pe englezi!

Membrii consiliului se împrăştie.

După un ceas, când principalele jurnale publică darea de seamă stenografiată a acestei şedinţe, când se ştie ce mâini duşmane au deschis cuştile menajeriei plutitoare, când se ştie cui i se datoreşte invazia acestor legiuni de fiare sălbatice, un strigăt de indignare ţâşneşte din toate piepturile şi Anglia este blestemată împreună cu copiii şi nepoţii ei, în nădejdea că numele-i detestabil se va şterge, în sfârşit, din memoria omenirii!