TABU LA TONGA-TABU.

Atunci, spune Yvernes, vom vizita principalele insule ale arhipelagului Tonga?

Da, dragul meu! răspunde Calistus Munbar. Veţi avea plăcerea să faceţi cunoştinţă cu acest arhipelag, pe care-1 puteţi numi arhipelagul Hapai şi chiar Arhipelagul Prietenilor, cum i-a spus căpitanul Cook, în semn de recunoştinţă pentru frumoasa primire care i-a fost făcută acolo.

Nădăjduiesc că vom fi trataţi mai bine ca în insulele Cook! intervine Pinchinat.

Probabil.

Vom vizita toate insulele arhipelagului? se interesează Frascolin.

N-aş crede, ţinând seama că sunt cel puţin o sută cincizeci…

Şi după aceea? se informează Yvernes.

După aceea vom merge în insulele Fidji, apoi în Noile Hebride şi, după ce-i vom fi repatriat pe malaiezi, ne vom întoarce la Madeleine-bay, unde se va termina croaziera noastră.

Totuşi, Standard-Island se va opri în mai multe puncte ale arhipelagului?! reia Frascolin.

Numai la Vavao şi Tonga-Tabu, răspunde supraintendentul, şi nici acolo nu-i vei găsi pe adevăraţii sălbatici din visurile dumitale, dragă Pinchinat!

Hotărât lucru, aşa ceva nu mai există nici măcar în vestul Pacificului! oftează alteţa-sa.

Pardon… există un număr respectabil în Noile Hebride şi în Salomon. Dar la Tonga, supuşii regelui George I sunt aproape civilizaţi – şi ţin să adaug că supusele sunt fermecătoare. Totuşi, nu v-aş sfătui să vă însuraţi cu una dintre aceste răpitoare tongiene.

Şi de ce, mă rog?

Căsătoriile între străini şi indigeni nu par deloc să fie fericite, în general, există o nepotrivire de caracter!

Şi prefăcutul de Zorn care avea de gând să se însoare la Tonga-Tabu! exclamă Pinchinat.

Eu? ripostează violoncelistul, ridicând din umeri. Nici la Tonga-Tabu, nici în altă parte, răutăciosule!

Şeful nostru de orchestră e un înţelept, comentează Pinchinat. Vezi dumneata, dragă Calistus – şi dă-mi voie să-ţi spun chiar Eucalistus, dată fiind simpatia pe care ţi-o port…

Îţi dau voie, Pinchinat!

Ei bine, dragă Eucalistus, află că nu poţi să scârţâi timp de patruzeci de ani din violoncel fără să devii filozof – şi filozofia ne învaţă că singurul mijloc de a fi fericit în căsnicie este de a nu fi căsătorit.

În dimineaţa zilei de 6 ianuarie se ivesc la orizont înălţimile insulei Vavao, cea mai de seamă din grupul septentrional. Acest grup este foarte diferit, prin formaţia sa vulcanică, de celelalte două, Hapai şi Tonga-Tabu. Toate trei sunt cuprinse între şaptesprezece şi douăzeci şi două de grade sud, o sută şaptezeci şi şase şi o sută şaptezeci şi opt grade vest, având o suprafaţă de două mii cinci sute de kilometri pătraţi pe care sunt răspândite o sută cincizeci de insule cu şaizeci de mii de locuitori.

Pe aici s-au plimbat corăbiile lui Tasman în 1643 şi corăbiile lui Cook în 1773, în timpul celei de-a doua expediţii întreprinse de marele navigator în Pacific. După răsturnarea dinastiei Finare-Finare şi întemeierea unui stat federativ în 1797, războiul civil a decimat populaţia arhipelagului. Este epoca debarcării misionarilor metodişti, care au făcut să triumfe această ambiţioasă sectă a religiei anglicane. Acum, regele George I este suveranul necontestat al acestui regat, sub protectoratul Angliei, aşteptând ca… Aceste câteva puncte înlocuiesc părerea noastră despre viitorul pe care-1 rezervă prea adesea protecţia britanică protejaţilor săi de peste mări.

Navigaţia este destul de dificilă în mijlocul acestui labirint de insule şi insuliţe, plantate cu cocotieri, printre care trebuie să te strecori pentru a ajunge la Nu-Ofa, capitala grupului Vavao.

Regiunea Vavao este vulcanică şi, ca atare, expusă cutremurelor. Ţinându-se seama de asta, locuinţele au fost construite fără să se bată măcar un cui. Pereţii sunt din împletitură de trestii cu căpriori din lemn de cocotier, iar acoperişul oval e aşezat pe stâlpi sau trunchiuri de arbori. Totul e foarte răcoros şi foarte curat. Acest ansamblu atrage în mod deosebit atenţia artiştilor noştri, instalaţi la bateria Pintenului, în vreme ce Standard-Island trece prin canalele de-a lungul cărora sunt înşirate satele canace. Ici şi colo, câteva case europene desfăşoară în vânt drapelele Germaniei şi Angliei.

Dar dacă această parte a arhipelagului este vulcanică, nu vulcanilor săi li se datoreşte formidabila revărsare, erupţia de zgură şi de cenuşă care a potopit aceste meleaguri. Tongienii n-au fost cufundaţi în întuneric timp de patruzeci şi opt de ore, briza vestică gonind norii de materie vulcanică înspre orizontul dimpotrivă. Craterul eruptiv aparţine probabil vreunei insule izolate din est, dacă nu cumva e vorba despre un vulcan apărut recent între Samoa şi Tonga.

Standard-Island rămâne la Vavao doar opt zile. Insula merită să fie vizitată cu toate că, cu mai mulţi ani în urmă, a fost pustiită de un groaznic ciclon care a dărâmat bisericuţa mariştilor francezi şi a distrus multe locuinţe indigene. Câmpia a rămas totuşi atrăgătoare, cu numeroasele sale sate împrejmuite cu brâuri de portocali, cu ogoarele fertile, cu culturile de trestie de zahăr şi igname, cu boschetele de bananieri, duzi, arbori de pâine, santali. Ca animale domestice, doar porci şi păsări de curte. Ca păsări, doar porumbei cu miile şi papagali zgomotoşi, cu penele viu colorate. Ca reptile, câţiva şerpi inofensivi şi frumoase şopârle verzi, pe care le poţi lua drept frunze căzute din copaci.

Supraintendentul n-a exagerat deloc frumuseţea tipului indigen – dealtfel, tipul obişnuit al rasei malaieze din diversele arhipelaguri ale Pacificului central. Bărbaţi superbi, înalţi, poate cam prea graşi, dar admirabil modelaţi şi având o atitudine nobilă, privirea mândră şi tenul în nuanţe care merg de la aceea a aramei mai întunecate până la măsliniu. Femei graţioase şi bine proporţionate, cu mâinile şi picioarele de o delicateţă a formei şi o micime care le fac pe nemţoaicele şi englezoaicele din colonia europeană să comită nu o dată păcatul invidiei. Indigenele nu se îndeletnicesc, dealtfel, decât cu fabricarea împletiturilor, coşurilor şi stofelor asemănătoare celor din Tahiti – muncă manuală care nu duce la deformarea degetelor. Şi apoi, e lesne să constaţi de visu125 perfecţiunea frumuseţii tongiene. Nici groaznicul pantalon, nici ridicola rochie cu trenă n-au fost încă adoptate de moda locală. Un simplu şorţ sau o centură pentru bărbaţi, bluza şi fusta scurtă cu ornamente fine de scoarţă pentru femei, care sunt rezervate şi cochete totodată. La ambele sexe, o coafură totdeauna îngrijită, pe care fetele şi-o ridică pe frunte, menţinându-i edificiul cu o legătură de fibre de cocotier în chip de pieptene.

Şi totuşi aceşti nuri nu-1 fac pe împietritul de Sebastien Zorn să-şi schimbe prejudecăţile. El nu se va căsători la Vavao sau la Tonga-Tabu, după cum n-ar face-o în orice alt loc din această lume sublunară.

El şi colegii săi debarcă totdeauna cu mare plăcere în aceste arhipelaguri. Pe Standard-Island se simt bine, desigur; dar nu le displace nici să simtă pământul sub picioare. Munţii, câmpiile şi cursurile de apă veritabile îţi mai odihnesc ochii obosiţi de priveliştea nurilor şi litoralurilor artificiale. Trebuie să fii un Calistus Munbar ca să aşezi Bijuteria Pacificului mai presus de minunile naturii.

Cu toate că reşedinţa obişnuită a regelui George nu e la Vavao, el are la Nu-Ofa un palat, să zicem mai bine o frumoasă casă de ţară, unde locuieşte destul de des. Dar palatul regal şi instituţiile rezidenţilor englezi se află la Tonga-Tabu.

Standard-Island va face acolo ultima sa oprire, aproape la limita Tropicului Capricornului, punctul extrem pe care-1 va atinge în cursul croazierei sale de-a curmezişul emisferei meridionale.

După ce-au părăsit Vavao, miliardezii s-au bucurat timp de două zile de o navigaţie foarte variată. Abia trec de o insulă şi dau de alta. Prezentând acelaşi caracter vulcanic, toate s-au născut datorită acţiunii forţelor plutoniene126. În această privinţă, grupul septentrional seamănă cu grupul central Hapai. Hărţile hidrografice ale acestor regiuni, întocmite cu o extremă precizie, îi îngăduie comandorului Simcoe să se aventureze fără primejdie între canalele acestui labirint, de la Hapai până la Tonga. Dealtfel, piloţii nu i-ar lipsi, dacă ar vrea să recurgă la serviciile lor. Destule ambarcaţiuni circulă între insule – cele mai multe fiind goelete sub pavilion german folosite la cabotaj, în timp ce vasele de comerţ exportă bumbacul, copra, cafeaua, porumbul, principalele produse ale arhipelagului. Dacă Ethel Simcoe le-ar fi cerut-o, nu numai piloţii s-ar fi grăbit să vină, dar şi echipajele acestor pirogi duble cu balansier, unite printr-o platformă şi putând să cuprindă până la două sute de oameni. Da, sute de indigeni ar fi alergat la primul semnal – şi ce pleaşcă pentru ei dacă preţul pilotajului ar fi fost calculat după tonajul insulei cu elice! Două sute cincizeci şi nouă de milioane de tone… Dar comandorul Simcoe, căruia aceste meleaguri îi sunt familiare, n-are nevoie de serviciile lor. El n-are încredere decât în el însuşi şi în priceperea ofiţerilor care-i execută ordinele cu o precizie absolută.

Tonga-Tabu este întrezărită în dimineaţa zilei de 9 ianuarie, de la o distanţă de trei-patru mile. Este o insulă foarte joasă, a cărei existenţă nu se datoreşte unui efort geologic. Tonga-Tabu n-a crescut din adâncul oceanului, ca atâtea alte insule încremenite după ce au venit să respire la suprafaţa apei. Ea a fost construită încet, încet, de coralii care şi-au clădit etajele lor madreporice.

Şi ce muncă! O circumferinţă de o sută de kilometri şi o suprafaţă de şapte-opt sute de kilometri pătraţi, pe care trăiesc douăzeci de mii de locuitori!

Comandorul Simcoe se opreşte în faţa portului Maofuga. Imediat se stabilesc legături între insula sedentară şi insula mişcătoare, soră a Latoniei de mitologică amintire127! Ce diferenţă între acest arhipelag şi insulele Marchize, Pomotu sau Arhipelagul Societăţii! Influenţa engleză e dominantă şi, supus acestei dominaţii, regele George I nu-i va primi cu braţele deschise pe aceşti miliardezi de origine americană.

Totuşi, la Maofuga, cvartetul dă peste un mic centru francez. Acolo se află reşedinţa episcopului Oceaniei, care e plecat într-un turneu pastoral prin celelalte arhipelaguri. Acolo se află Misiunea catolică, şcolile de băieţi şi fete, casa călugăriţelor. E de prisos să spunem că parizienii sunt primiţi cu cordialitate de compatrioţii lor. Superiorul Misiunii le oferă ospitalitate, ceea ce-i scuteşte să recurgă la „Casa Străinilor”. Cât despre excursii, ele îi vor face să cunoască doar alte două localităţi importante: Nakualofa, capitala statelor regelui George, şi satul Mua, ai cărui locuitori – patru sute la număr – practică religia catolică.

Când Tasman a descoperit Tonga-Tabu, i-a dat numele Amsterdam – nume pe care nu-1 justifică deloc casele din frunze de pandanus şi fibre de cocotier. E adevărat că locuinţele europene nu lipsesc, dar numele indigen i se potriveşte mai bine insulei.

Portul e situat pe coasta septentrională. Dacă Standard-Island ar fi ancorat cu câteva mile mai spre vest, Nakualofa, cu palatul şi grădinile regale, s-ar fi oferit privirilor miliardeze. Dacă, dimpotrivă, comandorul Simcoe s-ar fi îndreptat mai spre est, ar fi găsit un golf care muşcă destul de adânc litoralul şi la al cărui capăt se află satul Mua. El n-a făcut-o pentru că ar fi riscat să eşueze în mijlocul acestor sute de insuliţe, ale căror strâmtori nu lasă să treacă decât vase de tonaj mic. Insula cu elice trebuie deci să rămână în faţa Maofugăi pe tot timpul popasului.

Dacă un oarecare număr de miliardezi debarcă în port, sunt destul de puţini cei care se gândesc să cutreiere insula. Ea este totuşi fermecătoare şi merită laudele cu care a copleşit-o Elisee Reclus. E adevărat că e foarte cald, că atmosfera e încărcată şi că ploile extrem de violente sunt de natură să calmeze ardoarea excursioniştilor. Trebuie să fii cuprins de nebunia turismului pentru a te aventura în interior. Frascolin, Pinchinat, Yvernes o fac totuşi – numai ei, pentru că este imposibil să-1 hotărască pe violoncelist să iasă din camera lui confortabilă înainte de a se însera, când briza marină răcoreşte ţărmurile Maofugăi. Supraintendentul el însuşi se scuză că nu poate să-i întovărăşească pe cei trei pasionaţi.

M-aş topi pe drum! le spune el.

Ei şi? Te-am aduce înapoi într-o sticlă! ripostează alteţa-sa. Această perspectivă atrăgătoare nu-1 convinge pe Calistus Munbar, care preferă să se păstreze în stare solidă.

Din fericire pentru miliardezi, de trei săptămâni soarele urcă din nou spre emisfera septentrională şi Standard-Island va şti să se ţină la distanţă de această vatră incandescentă, astfel încât să păstreze o temperatură moderată.

A doua zi, cei trei prieteni părăsesc Maofuga în zori şi se îndreaptă către capitala insulei. E cald, desigur; dar această căldură e suportabilă la adăpostul cocotierilor, al arborilor leki-leki, tuitui (copaci-lumânări), cocas, ale căror fructe roşii şi negre alcătuiesc ciorchini de nestemate orbitoare.

Capitala se arată către amiază în splendida ei înflorire – expresie care nu-i lipsită de adevăr în această epocă a anului. Palatul regelui pare să răsară dintr-un gigantic buchet de verdeaţă. E un contrast izbitor între colibele indigene acoperite de flori şi locuinţele cu aspect foarte britanic ale misionarilor protestanţi. Influenţa acestor misionari wesleyeni128 a fost considerabilă, şi, după ce au masacrat o parte, tongienii au sfârşit prin a adopta credinţa lor. Insularii n-au renunţat totuşi în întregime la practicele mitologiei canace. Pentru ei, marele preot este superior regelui. În învăţămintele bizarei lor cosmogonii, geniile bune şi rele joacă un rol important. Creştinismul nu va dezrădăcina cu uşurinţă tabuul, respectat şi acum. Când e vorba de a-1 îndepărta, asta se face doar prin ceremonii de ispăşire, în cursul cărora se sacrifică uneori vieţi omeneşti.

Trebuie amintit, după relatările exploratorilor – mai cu seamă cea a domnului Aylie Marin, în urma călătoriei sale din 1882 – că Nakualofa nu e decât un centru pe jumătate civilizat.

Frascolin, Pinchinat, Yvernes n-au nici un chef să-şi depună omagiile la picioarele regelui George – şi nu în sens metaforic, pentru că obiceiul este de a săruta picioarele suveranului. Parizienii noştri se felicită pentru prudenţa lor când, în piaţa Nakualofei, îl zăresc pe tui, cum i se spune Maiestăţii Sale, îmbrăcat într-un fel de cămaşă albă şi cu o scurtă rochie de stofă autohtonă, prinsă în jurul şalelor. Această sărutare s-ar fi numărat, fără îndoială, printre cele mai neplăcute amintiri de călătorie.

— Se vede că în regiunea asta nu prea stau bine cu apa! remarcă Pinchinat.

Într-adevăr, la Tonga-Tabu, la Vavao, ca şi în celelalte insule ale arhipelagului, hidrografia nu înregistrează nici un pârâu, nici o lagună. Apa de ploaie păstrată în cisterne, iată tot ce oferă natura indigenilor, care se arată la fel de economi ca şi suveranul lor.

În aceeaşi zi, cei trei turişti se întorc foarte obosiţi în portul Maofuga şi regăsesc cu mare satisfacţie apartamentul de la cazino. În faţa neîncrezătorului Sebastien Zorn, ei afirmă că excursia a fost dintre cele mai interesante. Dar îndemnurile poetice ale lui Yvernes nu-1 pot hotărî pe violoncelist să-i însoţească a doua zi în satul Mua.

Drumul va fi destul de lung şi foarte obositor. Excursioniştii s-ar putea cruţa folosind una dintre şalupele electrice pe care Cyrus Bikerstaff le-ar pune-o cu plăcere la dispoziţie. Dar explorarea acestui ţinut ciudat constituie un motiv destul de temeinic pentru ca turiştii să pornească pe jos către golful Mua, ocolind un litoral coralian mărginit de insuliţe în care par să-şi fi dat întâlnire toţi cocotierii Oceaniei.

Ajung la Mua abia după-amiază. Vor trebui deci să doarmă acolo. Dealtfel, există un loc nimerit să-i adăpostească pe francezi: reşedinţa misionarilor catolici. Superiorul îşi întâmpină oaspeţii cu o bucurie emoţionantă – ceea ce le aminteşte felul în care au fost primiţi de mariştii din Samoa. Ce seară plăcută, ce discuţie interesantă, în care a fost vorba mai mult despre Franţa decât despre colonia tongiană! Călugării se gândesc cu oarecare nostalgie la patria atât de îndepărtată…!

Superiorul înfăţişează oaspeţilor săi, cu un anume orgoliu, clădirile Misiunii, casa construită gratuit de indigenii din Mua şi această frumoasă biserică proiectată de arhitecţii tongieni, cu care nici confraţii lor din Franţa nu s-ar ruşina.

Seara, artiştii se plimbă prin împrejurimile satului, până la vechile morminte de la Tui-Tonga, unde şistul şi coralul se unesc într-o artă primitivă şi încântătoare. Ei vizitează şi antica plantaţie de meaşi, baniani sau smochini monstruoşi, cu rădăcinile împletite ca nişte şerpi, a căror circumferinţă depăşeşte câteodată şaizeci de metri. Frascolin ţine să-i măsoare; apoi, înscriind această cifră pe carnetul său, îl roagă pe superior să o certifice. Cine va mai pune la îndoială, după asta, existenţa unui asemenea fenomen vegetal…?!

O cină bună, un somn bun în cele mai bune camere ale Misiunii. Apoi un dejun bun, un rămas bun de la misionari şi întoarcerea la Standard-Island, exact în clipa în care ceasul primăriei sună orele cinci. De data aceasta, cei trei excursionişti n-au nevoie de exagerări metaforice pentru a-1 asigura pe Sebastien Zorn că au rămas cu amintiri de neuitat.

A doua zi, Cyrus Bikerstaff primeşte vizita căpitanului Sarol – şi iată în legătură cu ce:

Un anumit număr de malaiezi – aproape o sută – fuseseră recrutaţi în Noile Hebride şi duşi la Tonga-Tabu pentru lucrări de defrişare. Or, aceste lucrări terminându-se nu cu mult în urmă, malaiezii aşteptau ocazia de a se întoarce în arhipelagul lor. Ar vrea guvernatorul să-i primească pe Standard-Island? Căpitanul Sarol a venit să ceară această permisiune. În cinci sau şase săptămâni vor ajunge la Erromango şi transportul indigenilor nu înseamnă o sarcină prea grea pentru bugetul municipal.

N-ar fi fost generos să refuzi acestor bravi oameni un serviciu atât de uşor de făcut. Iată de ce guvernatorul acordă autorizaţia, ceea ce îi atrage mulţumirile căpitanului Sarol şi ale mariştilor de la Tonga-Tabu, pentru care fuseseră recrutaţi malaiezii.

Cui i-ar fi dat prin gând că Sarol îşi înmulţea astfel complicii, că aceşti neohebridieni îi vor veni în ajutor când va fi timpul? E cazul să se felicite că i-a întâlnit la Tonga-Tabu şi că i-a introdus pe Standard-Island…!

Aceasta este ultima zi pe care o vor petrece miliardezii în arhipelag.

După-amiază, vor putea asista la una dintre sărbătorile jumătate laice, jumătate religioase, la care indigenii participă cu o extraordinară însufleţire.

Programul acestor sărbători, pe care tongienii le aşteaptă cu aceeaşi nerăbdare ca şi fraţii lor din Sampa şi din Marchize, cuprinde mai multe numere de dansuri diferite. Cum asta îi interesează pe parizieni, ei debarcă pe la ora trei.

Îi însoţeşte supraintendentul şi, de data asta, Athanase Doremus li s-a alăturat şi el. Oare nu este indicată la o ceremonie de acest fel prezenţa unui profesor de graţie şi de ţinută? Sebastien Zorn s-a hotărât să-şi urmeze camarazii, mai dornic, desigur, să asculte muzica tongiană decât să asiste la zbenguielile coregrafice ale populaţiei.

Când ajung în piaţă, sărbătoarea e în toi. Lichiorul de kava, extras din rădăcina uscată a piperului, circulă în ploşti şi se scurge de-a lungul gâtlejurilor a o sută de dansatori, bărbaţi şi femei, tineri şi tinere, acestea din urmă împodobite cu lungile plete pe care trebuie să le poarte astfel până în ziua măritişului.

Orchestra este foarte modestă, având ca instrumente flautul nazal, numit fanghu-fanghu, şi o duzină de nafas, tobe în care se loveşte cu bătăi iuţi – „şi chiar în măsură”, cum remarcă Pinchinat.

Evident, foarte manieratul Athanase Doremus nu poate simţi decât cel mai deplin dispreţ pentru dansuri care nu intră în categoria cadrilurilor, a polcilor, a mazurcilor şi a valsurilor şcolii franţuzeşti.

Iată de ce nu se jenează să ridice din umeri, spre deosebire de Yvernes, căruia aceste dansuri i se par pătrunse de o veritabilă originalitate.

La început, dansatorii rămân aşezaţi pe pământ şi dansurile nu se compun decât din atitudini, gesturi de pantomimă, legănări ale corpului, într-un ritm lent şi trist, de un efect straniu.

Acestei legănări îi urmează dansurile în picioare, în care tongienii şi tongienele dau frâu liber temperamentului lor năvalnic, mimând zboruri graţioase, ori închipuind, prin atitudinile lor, mânia războinicului, alergând pe potecile războiului.

Cvartetul priveşte spectacolul cu ochi de artist, întrebându-se unde ar ajunge indigenii dacă ar fi îmboldiţi dc muzica plină de vioiciune a balurilor pariziene.

Atunci Pinchinat – se cunoaşte că ideea îi aparţine! – propune camarazilor săi să trimită la cazinou după instrumente şi să ofere acestor balerini şi balerine cele mai turbate 6/8 şi cele mai formidabile 2/4 din repertoriile lui Lecocq, Audran şi Offenbach.

Propunerea este acceptată şi Calistus Munbar nu se îndoieşte că efectul va fi prodigios.

După o jumătate de ceas, instrumentele sunt aduse şi balul poate să înceapă.

Indigenii sunt foarte surprinşi, manifestându-şi totodată marea plăcere de a asculta violoncelul şi cele trei viori, care revarsă o muzică ultrafranţuzească.

Adevărul este că nu sunt deloc nesimţitori la asemenea efecte şi e evident că dansurile caracteristice balurilor populare sunt instinctive, se învaţă fără profesori – orice-ar gândi despre asta Athanase Doremus. Tongienii şi tongienele se întrec în sărituri, mişcări din şolduri şi volte, când Sebastien Zorn, Yvernes, Frascolin şi Pinchinat atacă ritmurile drăceşti din Orfeu în Infern129.

Supraintendentul, el însuşi, nu se mai poate stăpâni şi iată-l abandonându-se, de unul singur, figurilor inspirate ale unui cadril dezordonat, în timp ce profesorul de graţie şi ţinută îşi acoperă chipul în faţa unor asemenea orori. În toiul acestei cacofonii, amplificate de flamele nazale şi tobele sonore, furia dansatorilor atinge maximul de intensitate şi nu se ştie unde-ar fi ajuns, dacă n-ar fi survenit un incident care pune capăt infernalei coregrafii.

Un tongian, bărbat înalt şi puternic, vrăjit de sunetele pe care le scoate Sebastien Zorn din instrumentul său, se azvârle asupra violoncelului, îl smulge şi fuge cu el strigând:

— Tabu!… Tabu…!

Violoncelul este tabu! Nu mai poate fi atins fără a se comite un sacrilegiu! Marii preoţi, regele George, demnitarii curţii sale, întreaga populaţie a insulei s-ar revolta dacă această datină ar fi încălcată.

Sebastien Zorn nu înţelege acest lucru. El ţine la capodopera lui Gand şi Bernardel. Iată-l deci năpustindu-se pe urmele indigenului. Camarazii săi pornesc după el. Indigenii se amestecă. E o debandadă generală.

Dar tongianul se îndepărtează cu asemenea iuţeală, încât nu mai poate fi ajuns. În câteva minute, e departe, foarte departe!

Sebastien Zorn şi ceilalţi, nemairezistând, se întorc lângă Calistus Munbar, care a rămas fără glas. Să spunem că violoncelistul e cuprins de o furie de nedescris, ar fi prea puţin. El spumegă, se sufocă! Tabu sau nu, să i se înapoieze instrumentul! Violoncelul trebuie restituit proprietarului său, chiar dacă pentru asta Standard-Island ar trebui să declare război arhipelagului Tonga – şi nu s-au văzut războaie izbucnind pentru motive mai puţin serioase?

Din fericire, autorităţile insulei au intervenit în această problemă. După un ceas, indigenul a fost găsit şi obligat să înapoieze instrumentul. Această restituire nu s-a efectuat fără piedici şi nu era departe clipa în care ultimatumul guvernatorului Cyrus Bikerstaff ar fi stârnit, poate, în legătură cu problema tabuului, pasiunile religioase ale întregului arhipelag.

Dealtfel, anularea tabuului a trebuit să se facă după toate regulile, potrivit ceremoniilor obişnuite în asemenea împrejurări. După datină, un număr considerabil de porci sunt gâtuiţi, fripţi înăbuşit într-o groapă umplută cu pietre înroşite în foc, patate, taros şi fructe de masore, apoi mâncaţi, spre deplina satisfacţie a stomacurilor tongiene.

Cât despre violoncel, cu coardele puţin destinse în învălmăşeală, Sebastien Zorn îl reacordează după ce constată că n-a pierdut nimic din calităţile sale în urma descântecelor indigene.