ARHIPELAGUL SANDWICH.

Există în această parte a Pacificului un lanţ submarin a cărui desfăşurare de la vest-nord-vest către est-sud-est, pe o întindere de nouă sute de leghe, ar deveni vizibilă dacă abisurile de patru mii de metri care-1 despart de celelalte zone ale Oceaniei s-ar goli deodată. Lanţul nu lasă să se vadă decât opt vârfuri: Nuhau, Kauai, Oahu, Molokai, Lanai, Maui, Kahulani, Hawai. Aceste opt insule de mărimi inegale constituie arhipelagul hawaian sau grupul insulelor Sandwich. El nu depăşeşte zona tropicală decât prin puzderia de roci şi recifuri care se prelungesc spre vest.

Lăsându-1 pe Sebastien Zorn să bombăne în colţul său, să se închidă într-o totală indiferenţă faţă de toate curiozităţile naturii, ca un violoncel în cutie, Pinchinat, Yvernes, Frascolin gândesc astfel (şi nu greşesc deloc);

Pe cinstea mea, spune unul, nu-mi pare rău că vizităm insulele hawaiene! Dacă tot gonim pe întinsul Pacificului, cel puţin să ne alegem cu nişte amintiri!

Şi apoi, adaugă altul, indigenii din insulele Sandwich ne vor face să uităm puţin pawnienii, siuşii şi alţi indieni prea civilizaţi din Far-West; şi nu mi-ar displace să întâlnim sălbatici adevăraţi, canibali.

— Hawaienii să fie încă?… întreabă al treilea.

— Să sperăm, răspunde foarte serios Pinchinat. Bunicii lor l-au mâncat pe căpitanul Cook şi dacă bunicii au gustat din acest ilustru navigator, nu e de admis ca nepoţii să fi pierdut gustul cărnii de om!

Trebuie să mărturisim că alteţa-sa vorbeşte cam ireverenţios despre celebrul marinar englez care a descoperit acest arhipelag în 177876.

Din această conversaţie reiese că artiştii noştri speră că hazardul o să-i pună faţă în faţă cu indigeni mai autentici decât specimenele expuse în Grădinile de Aclimatizare. În orice caz, îi vor vedea în ţara lor de origine, chiar la locul de producţie. Sunt deci oarecum nerăbdători să ajungă acolo, aşteptând în fiecare zi ca oamenii de veghe ai Observatorului să semnaleze primele înălţimi ale grupului hawaian.

Asta se întâmplă în dimineaţa zilei de 6 iulie. Noutatea se răspândeşte îndată şi pe pancarta cazinoului se înscrie această menţiune teleautografică: „Se zăresc insulele Sandwich”.

E adevărat, sunt încă la cincizeci de leghe; dar cele mai înalte creste ale grupului, cele ale insulei Hawai, care depăşesc patru mii două sute de metri, sunt vizibile pe timp frumos chiar de la această distanţă.

Venind dinspre nord-est, comandorul Ethe Simcoe se îndreaptă spre insula Oahu. Capitala ei, Honolulu, este în acelaşi timp şi capitala arhipelagului. Această insulă este a treia din grup, ca latitudine. Niihau, care e un mare parc de vite, şi Kauai rămân la nord-vest. Oahu nu este cea mai mare dintre insulele Sandwich, deoarece nu are decât o mie şase sute optzeci de kilometri pătraţi, pe când Hawai are o suprafaţă de peste şaptesprezece mile. Cât despre celelalte insule, n-au decât trei mii opt sute doisprezece kilometri pătraţi, toate la un loc.

Se înţelege că, de la plecare, artiştii parizieni au strâns relaţiile cu principalii funcţionari de pe Standard-Island. Toţi, guvernatorul, comandorul Simcoe, colonelul Stewart, ca şi inginerii-şefi Watson şi Somwah, i-au întâmpinat cu multă căldură. Vizitând adesea Observatorul, artiştilor le place să rămână ore întregi pe platforma turnului. Nu e de mirare deci că în ziua aceea Yvernes şi Pinchinat, înfocaţii trupei, au plecat într-acolo şi, către ora zece dimineaţa, ascensorul i-a ridicat „în vârful catargului”, cum spune alteţa-sa.

Comandorul Ethel Simcoe venise înaintea lor şi, împrumutându-le ocheanul său, îi sfătuieşte să privească spre sud-vest, către un punct înecat în ceaţă.

Este Mauna Loa din Hawai, spune el, sau Mauna Kea, doi vulcani superbi care, în 1852 şi în 1855, au aruncat asupra insulei un fluviu de lavă, acoperind şapte sute de metri pătraţi, şi ale căror cratere au azvârlit, în 1880, şapte sute de milioane de metri cubi de materie eruptivă!

Grozav! exclamă Yvernes. Ce credeţi, vom avea şi noi norocul să vedem un asemenea spectacol?

Nu ştiu, domnule Yvernes, răspunde Ethel Simcoe. Vulcanii nu funcţionează la comandă…

Oh! Numai de data asta şi cu ceva protecţii! intervine Pinchinat. Dacă aş fi bogat ca domnii Tankerdon şi Coverley, mi-aş comanda asemenea erupţii de câte ori aş avea chef.

— Ei bine, o să le vorbim despre asta, spune surâzând comandorul, şi nu mă îndoiesc că vor face chiar imposibilul ca să vă fie pe plac.

Pinchinat întreabă care e populaţia arhipelagului Sandwich. Comandorul îi răspunde că dacă a fost de două sute de mii de locuitori la începutul secolului, acum s-a redus la jumătate.

Bine, domnule Simcoe, o sută de mii de sălbatici e totuşi destul, şi dacă au rămas canibali de treabă, dacă nu şi-au pierdut apetitul, ar putea înghiţi dintr-o îmbucătură pe toţi miliardezii de pe Standard-Island!

Insula cu elice nu vizitează pentru prima oară arhipelagul hawaian.

Ea a străbătut şi anul trecut aceste meleaguri, atrasă de climatul sănătos. Într-adevăr, aici vin bolnavi din America, până ce medicii europeni se vor hotărî să-şi trimită clientela să respire aerul Pacificului. De ce nu? Honolulu nu se mai află decât la o depărtare de douăzeci şi cinci de zile de Paris, şi când e vorba să-ţi umpli plămânii cu un oxigen cum nu se mai găseşte nicăieri…

Standard-Island pătrunde în arhipelag în dimineaţa zilei de 9 iulie. Oahu se conturează la cinci mile spre sud-vest. Deasupra ei împung cerul, la est, Diamond-Head, un bătrân vulcan care domină rada portului, şi un alt con, numit de englezi Castronul de Punch. După cum observă comandorul, dacă acest enorm lighean ar fi umplut cu brandy sau gin, John Bull77 nu s-ar sfii să-1 golească până la ultima picătură.

Trecând între Oahu şi Molokai, Standard-Island evoluează ca un vas sub acţiunea cârmei, combinând jocul elicelor de la tribord şi de la babord. După ce a depăşit capul sud-estic al insulei Oahu, ea se opreşte, obligată fiind de deplasarea sa considerabilă, la zece ancabluri de litoral. Aşa cum se cuvenea pentru a păstra un spaţiu de manevră şi pentru a se menţine la o distanţă suficientă de ţărm, nu „ancorează” în adevăratul înţeles al cuvântului, adică nu sunt folosite ancorele, ceea ce ar fi fost imposibil din cauza adâncimii de o sută de metri şi mai mult. Cu ajutorul maşinilor, care manevrează înainte şi înapoi în tot timpul popasului, Standard-Island rămâne pe loc, la fel de nemişcată ca insulele arhipelagului hawaian.

Cvartetul contemplă înălţimile care se desfăşoară în faţa ochilor săi. Din larg nu se văd decât masive de arbori, boschete de portocali şi magnifice specimene ale florei temperate. La vest, printr-o deschizătură strâmtă a recifului, apare un mic lac interior, lacul Perlelor, un fel de câmpie lacustră, străpunsă de vechi cratere.

Aspectul insulei Oahu este destul de plăcut şi antropofagii atât de doriţi de Pinchinat nu pot să se plângă de scena pe care se desfăşoară isprăvile lor. Cu condiţia să se mai dedea isprăvilor lor canibalice, alteţa-sa ar fi pe deplin satisfăcut.

Dar iată-1 strigând deodată:

Doamne, ce văd…?

Ce vezi? întreabă Frascolin.

Acolo… clopotniţe…

Da! Şi turnuri… şi palate! adaugă Yvernes.

Nu-i posibil ca aici să fi fost mâncat căpitanul Cook!

Nu ne aflăm în insulele Sandwich! spune Sebastien Zorn, ridicând din umeri. Comandorul a rătăcit drumul.

Fără îndoială! întăreşte Pinchinat.

Nu, comandorul Simcoe nu s-a rătăcit. Acolo este Oahu şi oraşul care se întinde pe mai mulţi kilometri pătraţi este Honolulu.

Trebuie să recunoaştem: s-au produs multe schimbări din perioada când marele navigator englez a descoperit acest grup! Nu numai că limba băştinaşilor tinde să dispară în faţa limbii anglo-saxone, dar arhipelagul cuprinde acum americani, chinezi – cei mai mulţi angajaţi ai proprietarilor de pământ, ceea ce a dat naştere seminţiei Hapa-Pa Pake – şi, în sfârşit, portughezi, graţie serviciilor maritime stabilite între insulele Sandwich şi Europa. Mai sunt touşi şi indigeni – destui pentru a satisface curiozitatea celor patru artişti, cu toate că au fost decimaţi de lepră. Dar tipul mâncătorului de carne de om nu mai poate fi întâlnit.

— O, culoare locală, strigă vioara întâi, ce mână te-a răzuit de pe paleta modernă?

Da! Timpul, civilizaţia, progresul, care este o lege a naturii, au şters aproape cu totul această culoare. Şi artiştii noştri trebuie s-o recunoască, nu fără oarecare părere de rău, atunci când una din şalupele de pe Standard-Island, depăşind lungul şir de stânci, îi duce pe ţărm.

Între două zăgazuri ce se întâlnesc în unghi ascuţit, se deschide un port adăpostit de vânturile rele printr-un amfiteatru de munţi. Din 1794, stâncile care-1 apără de hula din larg s-au înălţat cu un metru. A rămas totuşi destulă apă pentru ca vapoarele cu un pescaj de optsprezece, douăzeci de picioare să poată fi amarate la cheiuri.

Ce dezamăgire!… Ce dezamăgire! murmură Pinchinat. E îngrozitor să-ţi pierzi atâtea iluzii într-o călătorie…

Mai bine să stai acasă! declară violoncelistul, ridicând din umeri.

Ba, deloc! sare Yvernes, mereu entuziast. Ce spectacol s-ar putea compara cu cel al insulei de oţel, venind în vizită la arhipelagurile Oceaniei?

Dacă starea morală a insulelor Sandwich s-a modificat, spre regretul artiştilor noştri, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu climatul. Este unul din cele mai sănătoase de pe aceste meleaguri ale Oceanului Pacific, cu toate că grupul e situat într-o zonă cunoscută sub numele de Marea Căldurilor. E adevărat că mercurul termometrelor se menţine la un grad ridicat, când nu bat alizeele din nord-est, iar contra-alizeele din sud dau naştere unor furtuni violente, numite aici kouas, dar temperatura medie a Honolulului nu depăşeşte douăzeci şi unu de grade. Ar însemna să dai dovadă de rea-voinţă ca să te plângi de ea, aici, la limita zonei toride. Locuitorii nici nu se plâng şi, după cum am mai pomenii, destui bolnavi vin în aceste insule.

Oricum, pe măsură ce cvartetul pătrunde mai mult în secretele arhipelagului, iluziile sale se spulberă… ca frunzele la sfârşitul toamnei. El pretinde că a fost păcălit, când n-ar trebui să se acuze decât pe el însuşi pentru această păcăleală.

— Calistus Munbar ne-a mai jucat o festă! afirmă Pinchinat, amintind că, după spusele supraintendentului, insulele Sandwich ar fi ultimul bastion al sălbăticiei în Pacific.

Când îi fac reproşuri amare, Munbar răspunde, clipind din ochiul drept:

— Ce vreţi, dragii mei prieteni! Lucrurile s-au schimbat atât de mult de la ultima mea călătorie, încât nu le mai recunosc nici eu!

— Farsorule! exclamă Pinchinat, bătându-1 pe burtă.

Sigur este că dacă lucrurile s-au schimbat, asta s-a petrecut extraordinar de rapid. Odinioară, insulele Sandwich aveau o monarhie constituţională, fondată în 1837, cu două camere, cea a nobililor şi cea a deputaţilor. Prima era numită numai de către proprietarii de pământ, a doua de către toţi cetăţenii ştiutori de carte – nobilii pe şase ani, deputaţii pe doi ani. Fiecare cameră se compunea din douăzeci şi patru de membri, care deliberau în comun în faţa ministerului regal, alcătuit din patru consilieri ai regelui.

— Deci exista un rege, conchide Yvernes…

Da! A existat un rege la Honolulu sau, cel puţin, exista o regină, Liliuokalani, astăzi detronată, care a luptat pentru drepturile fiului său, prinţul Adey, împotriva pretenţiilor unei oarecare prinţese Kaiulani. Pe scurt, multă vreme arhipelagul a fost într-o efervescenţă politică, exact ca statele Americii sau ale Europei, cărora le seamănă chiar şi sub acest aspect. Ar fi putut asta să ducă la intervenţia armatei hawaiene şi să deschidă era funestă a pronunciamentelor78? Nu, pentru că aşa-zisa armată nu se compune decât din două sute cincizeci de recruţi şi două sute cincizeci de voluntari. Nu se răstoarnă un regim cu cinci sute de oameni – cel puţin nu în mijlocul Pacificului.

Dar englezii erau acolo şi vegheau. Se pare că prinţesa Kaiulani se bucura de simpatia Marii Britanii. Pe de altă parte, guvernul japonez era gata să-şi asume protectoratul insulelor şi număra partizani printre culii care sunt folosiţi în număr mare pe plantaţii.

„Ei bine, şi americanii?” veţi spune.

Aceasta e chiar întrebarea pe care i-o pune Frascolin lui Calistus Munbar, în legătură cu o intervenţie foarte previzibilă.

— Americanii? răspunde supraintendentul. Ei nu ţin deloc la acest protectorat. Cu condiţia să aibă în insulele Sandwich o staţiune maritimă rezervată pacheboturilor de pe liniile Pacificului, ei se declară satisfăcuţi79.

Şi totuşi, în 1875, regele Kamehameha, care a făcut o vizită preşedintelui Grant la Washington, a pus insula sub scutul Statelor Unite. Şaptesprezece ani mai târziu, când domnul Cleveland a luat hotărârea să o repună în drepturi pe regina Liliuokalani, atunci când regimul republican se stabilise în insulele Sandwich, sub preşedinţia domnului Sanford Dole, au avut loc proteste violente în ambele ţări.

Nimic, dealtfel, nu poate să împiedice ceea ce este scris în cartea destinelor popoarelor, fie ele de origine veche sau modernă. De la 4 iunie 1894, arhipelagul hawaian e republică, sub preşedinţia domnului Dole şi a succesorilor săi.

Standard-Island va rămâne aici zece zile. Un mare număr de locuitori profită de asta ca să exploreze Honolulu şi împrejurimile. Familiile Coverley şi Tankerdon, principalii notabili din Miliard-City, debarcă zilnic în port. Pe de altă parte, cu toate că e a doua apariţie a insulei cu elice pe meleagurile hawaiene, admiraţia hawaienilor e fără margini şi ei vin cu grămada să viziteze această minunăţie. E adevărat, poliţia lui Cyrus Bikerstaff se asigură că vizitatorii pleacă la ora reglementară. Graţie acestor măsuri de securitate, ar fi greu pentru un intrus să rămână pe Bijuteria Pacificului fără o autorizaţie care nu se capătă deloc uşor. În sfârşit, raporturile sunt bune, dar fără să se stabilească relaţii oficiale.

Cvartetul face câteva plimbări foarte interesante. Indigenii plac parizienilor noştri. Au trăsături caracteristice accentuate, tenul brun, fizionomia blândă şi totodată plină de mândrie. Şi cu toate că au acum republică, poate că regretă independenţa sălbatică de odinioară.

„Văzduhul ţării noastre e liber”, spune unul din proverbele lor, dar ei nu mai sunt.

Într-adevăr, după cucerirea arhipelagului de către Kamehameha, după monarhia reprezentativă stabilită în 1837, fiecare insulă era administrată de către un guvernator. La ora actuală, sub regimul republican, ele sunt împărţite în arondismente şi subarondismente.

Poftim, spune Pinchinat, nu lipsesc decât prefecţii, subprefecţii şi consilierii de prefectură, cu constituţia anului VIII!80

Vreau să plec de aici! declară Sebastien Zorn.

Ar fi greşit s-o facă fără să admire peisajele insulei Oahu. Ele sunt superbe, cu toate că flora nu e prea bogată. În zona litoralului abundă cocotierii şi alţi palmieri, arborii de pâine, aleurites trihbas, care dau ulei, ricinii, daturas, indigotierii. În văile scăldate de apele de munte şi tapiţate cu o iarbă numită manervia, cresc arbuşti care devin arborescenţi, chenopiodium, halapepe, un fel de sparanghel gigantic. Zona păduroasă, prelungită până la altitudinea de două mii de metri, e acoperită de esenţe lemnoase, mirtacei înalţi, rumecşi colosali, liane care se încolăcesc ca nişte şerpi. Cât despre recoltele care furnizează elementele necesare comerţului şi exportului, amintim orezul, nucile de cocos, trestia de zahăr. Transportate de la o insulă la alta, produsele se strâng la Honolulu, de unde sunt expediate în America.

Fauna e foarte puţin variată. S-ar părea că speciile animale nu tind deloc să se modifice. Ca animale domestice, numai porci, găini, capre; sălbatice deloc, dacă nu punem la socoteală câteva perechi de mistreţi; ţânţari de care nu scapi uşor; numeroşi scorpioni şi diverse şopârle inofensive; păsări care nu cântă niciodată, printre altele pasărea oo, drepanis pacifica, cu penajul negru, ornamentat cu acele pene galbene din care era făcută faimoasa mantie a regelui Kamehameha, la care au lucrat nouă generaţii de indigeni.

În acest arhipelag, opera omului – şi ea e demnă de luat în seamă – constă în introducerea unei civilizaţii asemănătoare celei din Statele Unite, cu societăţile sale savante, şcolile sale de învăţământ obligator, premiate la Expoziţia din 1878, bogatele sale biblioteci, jurnalele publicate în limba engleză şi canacă. Parizienii noştri nu se miră, ştiind că notabilii arhipelagului sunt, cei mai mulţi, americani, a căror limbă are aceeaşi largă circulaţie ca şi moneda lor.

Se înţelege că, de la sosirea insulei cu elice, ambarcaţiile din port, încărcate cu amatori, vin adesea să-i dea târcoale. Timpul e minunat, marea liniştită şi nimic nu-i mai plăcut decât o excursie de douăzeci de kilometri la distanţă de o ancablură de acest litoral nituit, pe care agenţii de vamă exercită o supraveghere atât de severă.

Printre aceşti excursionişti se remarcă un mic vas care, în fiecare zi, navighează stăruitor în apele insulei cu elice. Este un fel de cuter malaiez, cu două catarge, cu pupa de formă pătrată, pe care se află zece oameni, sub ordinele unui căpitan cu figură energică. Guvernatorul nu intră la bănuieli, cu toate că această stăruinţă ar fi putut să pară suspectă. Echipajul cuterului nu încetează să cerceteze insula pe întregul său perimetru, hoinărind de la un port la altul, examinând cu atenţie litoralul. La urma urmei, admiţând că ar fi avut intenţii răuvoitoare, ce-ar putea să facă acest echipaj împotriva unei populaţii de zece mii de locuitori? Iată de ce nimeni nu ia în seamă cuterul, fie că evoluează în cursul zilei, fie că-şi petrece nopţile pe mare. Administraţia maritimă din Honolulu nu este interpelată în acest sens.

Cvartetul îşi ia rămas bun de la insula Oahu în dimineaţa zilei de 10 iulie. Standard-Island porneşte la drum din zori, supunându-se îndemnului puternicelor sale propulsoare. După ce întoarce pe loc, ia direcţia sud-vest, astfel încât să viziteze celelalte insule hawaiene. E nevoită deci să taie pieziş curentul ecuatorial care merge dinspre est spre vest, în sens opus celui care mărgineşte arhipelagul la nord.

Pentru plăcerea acelora dintre locuitorii săi care privesc de la babord, Standard-Island pătrunde cu îndrăzneală între insulele Molokai şi Kauai. Deasupra acesteia din urmă, una dintre cele mai mici ale grupului, se înalţă un vulcan de o mie opt sute de metri, Nirhau, care aruncă vapori funinginoşi. La picioarele lui se rotunjesc maluri de formaţie coraligenă, dominate de un şir de dune, ale căror ecouri au o sonoritate metalică atunci când sunt lovite cu putere de valuri. S-a înnoptat, aparatul se află încă în acest canal strâmt, dar n-are de ce să se teamă sub mâna comandorului Simcoe. La ceasul când soarele apune după înălţimile insulei Lanai, oamenii de veghe n-ar fi putut să vadă cuterul care, părăsind portul în urma insulei cu elice, caută să se menţină în apropierea ei. Dealtfel, repetăm, de ce ar fi existat o preocupare deosebită faţă de această ambarcaţie malaieză?

A doua zi, la răsăritul soarelui, cuterul nu mai era decât un punct alb la orizont.

În timpul zilei se navighează între Kahulani şi Maui. Graţie întinderii sale, aceasta din urmă, cu capitala Lahaina, port rezervat balenierelor, ocupă al doilea loc în arhipelagul Sandwich, Haleahala, Casa Soarelui, îşi înalţă acolo vârful de trei mii de metri către astrul radios.

În următoarele două zile, Standard-Island pluteşte de-a lungul marii insule Hawai, ai cărei munţi, aşa cum am mai spus, sunt cei mai înalţi din arhipelag. În golful Kealakeacua, căpitanul Cook, primit mai întâi ca un zeu de către indigeni, a fost masacrat în 1779, un an după ce descoperise acest arhipelag căruia îi dăduse numele Sandwich, în onoarea celebrului ministru al Marii Britanii. Hilo, capitala insulei, situată pe coasta orientală, nu se arată, dar se zăreşte Kailu, pe coasta occidentală. Insula posedă cincizeci şi şapte de kilometri de cale ferată, care servesc mai cu seamă pentru transportul mărfurilor. Cvartetul poate să vadă panaşul alb al locomotivelor.

— Nu mai lipsea decât asta! exclamă Yvernes.

A doua zi, Bijuteria Pacificului părăseşte aceste meleaguri, în vreme ce cuterul malaiez trece de punctul extrem al insulei Hawai, dominat de Mauna Loa, Muntele cel Mare, a cărui creastă de patru mii de metri se pierde printre nori.

Furaţi! spune Pinchinat. Suntem furaţi!

Ai dreptate, oftează Yvernes, ar fi trebuit să venim cu o sută de ani mai devreme. Numai că atunci n-am fi navigat pe această admirabilă insulă cu elice.

N-are importanţă! Să găseşti indigeni cu vestoane şi cu gulere tari, în locul sălbaticilor cu pene pe care ni-i anunţase şmecherul de Calistus – înghiţi-l-ar iadul!… Regret vremurile căpitanului Cook!

Şi dacă ai fi fost mâncat de canibali? intervine Frascolin.

Ei bine, m-aş fi consolat la gândul că, măcar o dată în viaţă, am fost iubit pentru mine însumi!