NAVIGAŢIE.

Creând acest extraordinar aparat de navigaţie, Standard-Island Company a trebuit să facă faţă cerinţelor unei duble organizări: maritimă şi administrativă.

Prima, după cum se ştie, are ca director, mai bine-zis căpitan, pe comandorul Ethel Simcoe, din marina Statelor Unite. Este un om de cincizeci de ani, navigator experimentat, cunoscând temeinic întinderile Pacificului, curenţii, furtunile, stâncile, formaţiile coraliene. E omul cel mai indicat să conducă cu o mână sigură insula cu elice încredinţată grijii sale – ca şi vieţile bogătaşilor, de care-i răspunzător în faţa lui Dumnezeu şi a acţionarilor Societăţii.

A doua organizare, aceea care cuprinde diversele servicii administrative, este în mâinile unui guvernator. Cyrus Bikerstaff este un iancheu din Maine, unul dintre statele federale care au participat foarte puţin la luptele fratricide ale confederaţiei americane în timpul războiului de secesiune. Cyrus Bikerstaff a fost deci ales în chip fericit, ca să păstreze echilibrul între cele două sectoare ale insulei cu elice.

Guvernatorul, care se apropie de şaizeci de ani, e celibatar. E un om rece, stăpân pe sine, foarte energic sub o aparenţă flegmatică, foarte englez prin atitudinea sa rezervată, manierele sale de gentleman, discreţia diplomatică de care dă dovadă în vorbe şi în fapte. În orice altă ţară, ar fi fost un om foarte demn de preţuire şi, prin urmare, foarte preţuit. Dar aici nu e decât agentul superior al Companiei. Afară de asta, cu toate că leafa lui egalează lista civilă a unui mic suveran din Europa, nu este bogat – şi ce figură poate să facă în prezenţa nababilor din Milliard-City?

Cyrus Bikerstaff este în acelaşi timp primarul capitalei. Ca atare, el s-a instalat la primărie, aşezată la una din extremităţile Bulevardului Unu şi opusă Observatorului, unde se află reşedinţa comandorului Ethel Simcoe. Acolo sunt birourile sale, acolo se întocmesc toate actele de stare civilă: naşterile, natalitatea fiind suficientă pentru a asigura viitorul; decesele (morţii sunt transportaţi în cimitirul din Madeleine-bay); căsătoriile, care trebuiesc celebrate civil, înainte de ceremonia religioasă, aşa cum prevede codul de pe Standard-Island. Acolo funcţionează diversele servicii ale administraţiei şi administraţii n-au de ce să se plângă. Aceasta face cinste primarului şi funcţionarilor săi.

Sebastien Zorn, Pinchinat, Yvernes, Frascolin îi sunt prezentaţi de către supraintendent şi rămân cu o impresie deosebit de favorabilă, aceea produsă de individualitatea unui om bun şi drept, înzestrat cu spirit practic, care nu se lasă pradă nici prejudecăţilor, nici himerelor.

— Domnilor, le spune el, e o fericire să vă avem în mijlocul nostru. Poate că procedeul folosit de supraintendent n-a fost prea corect, dar nu mă îndoiesc că îl veţi ierta. Dealtfel, n-o să aveţi de ce să vă plângeţi de municipalitatea noastră. Ea nu vă va cere decât două concerte lunare, lăsându-vă libertatea de a accepta invitaţiile particulare care v-ar putea fi adresate. Ea salută în dumneavoastră muzicieni de mare valoare şi nu va uita niciodată că aţi fost primii artişti pe care a avut cinstea să-i primească.

Cvartetul, încântat de primire, nu-şi ascunde satisfacţia faţă de Calistus Munbar.

— Da, domnul Cyrus Bikerstaff e un om amabil, răspunde supra-intendentul cu o uşoară ridicare din umeri. Păcat că n-are un miliard, două…

— Nimeni nu-i desăvârşit! ripostează Pinchinat. Guvernatorul-primar este secondat de doi adjuncţi, care-l ajută în administraţia foarte simplă a insulei cu elice. Sub ordinele lor, un mic număr de funcţionari, retribuiţi cum se cuvine, sunt afectaţi diverselor servicii. Nu există consiliu municipal. La ce bun? El este înlocuit prin consiliul notabililor – treizeci de personaje dintre cele mai calificate prin inteligenţa şi averea lor. Consiliul se întruneşte când e cazul să se ia vreo hotărâre importantă – între altele, stabilirea itinerarului ce trebuie urmat în interesul igienei generale. Parizienii noştri şi-au putut da seama că există uneori subiecte de discuţii şi dificultăţi, până să se cadă de acord. Dar până acum, graţie intervenţiei sale abile şi înţelepte, Cyrus Bikerstaff a putut întotdeauna să împace interesele opuse, menajând amorul propriu al administraţilor săi.

Se înţelege că unul din adjuncţi, Barthelemy Ruge, e protestant, iar celălalt, Hubley Harcourt, catolic, amândoi fiind aleşi dintre înalţii funcţionari ai Companiei şi secondându-1 cu sârguinţă pe Cyrus Bikerstaff.

Aşa îşi duce existenţa de optsprezece luni, în plenitudinea independenţei sale, în afară chiar de orice relaţii diplomatice, liberă pe acest vast Pacific, la adăpost de intemperii, sub cerul ales de ea însăşi, insula artificială pe care vor locui artiştii un an întreg. Ei nu pot nici măcar să-şi imagineze că vor fi expuşi unor primejdii, că viitorul le rezervă lucruri neaşteptate. Orice ar spune violoncelistul, prea e pus la punct totul, prea se desfăşoară în ordine şi cu regularitate…

Navigaţia continuă către vest. În fiecare zi, în clipa în care soarele depăşeşte meridianul, ofiţerii de la Observator, aflaţi sub ordinele comandorului Ethel Simcoe, stabilesc punctul. Un cadran cvadruplu, aşezat pe feţele laterale ale turnului primăriei, indică poziţia exactă în longitudine şi latitudine şi aceste indicaţii sunt reproduse telegrafic la răspântii, în hoteluri şi edificii publice, în interiorul locuinţelor particulare, odată cu ora care se schimbă urmând deplasarea către est sau vest. Miliardezii ştiu deci, în orice clipă, unde se află Standard-Island.

În afara acestei deplasări imperceptibile pe suprafaţa oceanului, Milliard-City nu se deosebeşte cu nimic de marile capitale ale vechiului şi noului continent. Aceeaşi existenţă. Aceeaşi viaţă publică şi particulară. Nefiind prea ocupaţi, artiştii noştri folosesc orice răgaz ca să viziteze Bijuteria Pacificului. Tramvaiele îi transportă către toate punctele de pe litoral. Cele două fabrici de energie electrică le provoacă o adevărată admiraţie prin dispunerea atât de simplă a utilajului lor, prin puterea maşinilor care acţionează un dublu şirag de elici, prin admirabila disciplină a personalului, condus într-una de inginerul Watson, în cealaltă de inginerul Somwah. La intervale regulate, Babord-Harbour sau Tribord-Harbour, după cum e cazul, primesc în bazinele lor steamerele aflate în slujba insulei cu elice.

Dacă încăpăţânatul Sebastien Zorn refuză să admire aceste minuni, dacă Frascolin este mai moderat în exprimarea sentimentelor sale, entuziastul Yvernes trăieşte într-o stare de continuă euforie. După părerea lui, încă înainte de sfârşitul secolului al douăzecilea, mările vor fi brăzdate de oraşe plutitoare. Poate că va fi ultimul cuvânt al progresului şi al confortului în viitor. Ce spectacol superb oferă această insulă mişcătoare, mergând să-şi viziteze surorile din Oceania! Cât despre Pinchinat, el se simte ameţit auzind vorbindu-se numai despre milioane, aşa cum s-ar vorbi aiurea despre douăzeci şi cinci de ludovici. În mod obişnuit, se folosesc bancnotele. Fiecare are în buzunar două sau trei mii de dolari. Şi nu o dată se întâmplă ca alteţa-sa să-i spună lui Frascolin:

— Bătrâne, n-ai cumva la tine vreo monedă de cincizeci de mii de franci…?

Între timp, membrii Cvartetului Concertant şi-au mărit numărul cunoştinţelor, fiind primiţi peste tot cu braţele deschise. Şi cum ar fi putut fi altfel, devreme ce erau recomandaţi de ameţitorul Munbar?

În primul rind, i-au făcut o vizită compatriotului lor Athanase Doremus, profesor de dans, de graţie şi ţinută. Acesta locuieşte în sectorul tribordez, într-o casă modestă de pe Bulevardul Douăzeci şi cinci, închiriată cu trei mii de dolari. E servit de o negresă bătrână, plătită cu o sută de dolari pe lună. E încântat să-i cunoască pe aceşti francezi care fac cinste Franţei.

E un bătrân de şaptezeci de ani, slăbuţ, uscat, mic de statură, cu privirea vie, având încă toţi dinţii, cu părul bogat, alb ca şi barba. Păşeşte afectat, într-o oarecare cadenţă ritmică, cu pieptul bombat, mijlocul cambrat, braţele depărtate de corp, picioarele întoarse puţin în afară şi încălţate ireproşabil. Artiştii noştri simt o mare plăcere să-1 facă să vorbească şi el se pretează de bună voie, căci graţia nu îi e egalată decât de elocinţă.

— Cât sunt de fericit, dragii mei compatrioţi, cât sunt de fericit! repetă el de douăzeci de ori la prima vizită. Cât sunt de fericit să vă văd! Aţi avut o idee excelentă venind să vă stabiliţi în acest oraş! Nu veţi regreta; eu n-aş putea concepe, acum că m-am obişnuit, că se poate trăi şi altfel!

— Şi de cât timp sunteţi aici, domnule Doremus? întreabă Yvernes.

— De optsprezece luni, răspunde profesorul. De la întemeierea insulei. Graţie excelentelor referinţe de care dispuneam la New Orleans, serviciile mele au fost acceptate de către domnul Cyrus Bikerstaff, adoratul nostru guvernator. Şi din acea zi binecuvântată, salariul care mi-a fost atribuit pentru a conduce un conservator de dans, de graţie şi ţinută, mi-a îngăduit să trăiesc…

— Ca un milionar! exclamă Pinchinat.

— O, milionarii, aici…

Ştiu, ştiu dragul meu compatriot. Dar, după cum ne-a dat a înţelege supraintendentul, cursurile conservatorului dumneavoastră nu prea sunt frecventate.

E adevărat că n-am decât elevi particulari – şi numai oameni tineri. Americanii se cred înzestraţi din naştere cu toate graţiile posibile. Aşa că preferă să ia lecţii în secret şi în secret le transmit şi eu frumoasele maniere franţuzeşti!

Şi el surâde, se maimuţăreşte ca o babă cochetă, face risipă de atitudini graţioase.

Athanase Doremus, picard din Santerre, a părăsit Franţa în prima tinereţe, pentru ca să se instaleze în Statele Unite, la New Orleans. Acolo, în sânul populaţiei de origine franceză din regretata noastră Louisiana69, nu i-au lipsit ocaziile de a-şi exercita talentele. Primit în cele mai bune familii, el a putut să facă unele economii, pe care un crah, cum nu se poate mai american, i le-a spulberat într-o singură zi. Era în momentul în care Standard-Island Company lua fiinţă, multi-plicându-şi prospectele, risipindu-şi pretutindeni anunţurile, lansând apeluri către toţi ultrabogătaşii cărora căile ferate, zăcămintele de petrol, comerţul cu porci săraţi sau nesăraţi le aduseseră averi incalculabile. Athanase Doremus a avut ideea să ceară o slujbă guvernatorului noului oraş unde profesorii de specialitatea lui nu se prea înghesuiau. Fiind cunoscut de către familia Coverley, originară din New Orleans, şi graţie recomandaţiei şefului său, care urma să devină unul din cei mai de seamă notabili tribordezi din Milliard-City, el a fost admis – şi iată cum un francez, mai mult chiar, un picard, se numără printre funcţionarii insulei cu elice. E adevărat, nu dă lecţii decât acasă şi sala de curs a cazinoului n-a văzut refiectându-se în oglinzile sale decât propria persoană a profesorului. Dar ce importanţă are, din moment ce leafa nu suferă nici o scădere…?!

De fapt, un om cumsecade, puţin ridicul şi maniac, destul de plin de el, convins că odată cu moştenirea lui Vestris70 şi Saint-Leon71 a primit în păstrare şi tradiţiile lui Brummel72 şi lord Seymour73. În ochii cvartetului, e un compatriot – calitate întotdeauna apreciată, la o depărtare de câteva mii de leghe de Franţa.

Trebuie să i se povestească ultimele aventuri ale celor patru parizieni, în ce condiţii au ajuns aici, cum i-a atras Calistus Munbar pe bordul insulei cu elice – atras, ăsta-i cuvântul! – şi cum aceasta a ridicat ancora la câteva ore după îmbarcare.

Asta nu mă miră deloc din partea supraintendentului nostru, răspunde bătrânul profesor. E încă un renghi de-al lui. A făcut şi va mai face multe! Un adevărat fiu al lui Barnum, care va sfârşi prin a compromite Compania… un domn obraznic, care ar avea multă nevoie de câteva lecţii de bună purtare… unul din iancheii ăştia care se tolănesc într-un fotoliu, cu picioarele pe pervazul ferestrei!… În fond, nu e un om rău, dar îşi închipuie că totul îi e permis! Dar, dragii mei compatrioţi, să nu-i purtaţi pică. În afară de neplăcerea cu concertul de la San Diego, nu puteţi decât să vă felicitaţi pentru şederea voastră în Milliard-City. Vor avea pentru voi consideraţii… la care cred că veţi fi sensibili…

Mai ales la sfârşitul fiecărui trimestru! precizează Frascolin, ale cărui funcţiuni de casier al trupei încep să capete o excepţională importanţă.

În legătură cu rivalitatea dintre cele două sectoare, Athanase Doremus confirmă spusele lui Calistus Munbar. După părerea sa, ar exista un punct negru la orizont şi chiar ameninţarea unei vijelii apropiate. E de temut un conflict de interese şi de amor propriu între tribordezi şi babordezi. Familiile Tankerdon şi Coverley, cele mai bogate de pe insulă, vădesc o gelozie crescândă una faţă de cealaltă. S-ar putea produce o explozie, dacă o combinaţie oarecare nu va reuşi să le apropie. Da… o explozie!

Dacă asta nu va face insula să sară în aer, n-avem de ce să ne neliniştim, observă Pinchinat.

Cel puţin atâta vreme cât suntem şi noi aici! adaugă violoncelistul.

O, insula e solidă, dragii mei compatrioţi! răspunde Athanase Doremus. De optsprezece luni de când se plimbă pe mare, nu s-a înregistrat nici un accident cât de cât mai deosebit. Numai reparaţii neînsemnate, care nici măcar n-au obligat-o să se întoarcă la Madeleine-bay! Gândiţi-vă că e făcută din tablă de oţel!

Asta lămureşte totul, şi dacă tabla de oţel nu oferă o garanţie absolută în această lume, în ce alt metal să ai încredere? Oţelul e fier, şi însuşi globul nostru, aproape în întregime, ce e oare altceva decât o enormă carbură? Ei bine, Standard-Island este Pământul în mic.

Pinchinat întreabă atunci ce părere are profesorul despre guvernatorul Cyrus Bikerstaff.

Şi el e tot de oţel?

Da, domnule Pinchinat, răspunde Athanase Doremus. Este un administrator foarte priceput şi înzestrat cu o mare energie. Din nenorocire, la Milliard-City nu ajunge să fii de oţel…

Trebuie să fii de aur, intervine Yvernes.

Aveţi dreptate. De aur, sau nu contezi câtuşi de puţin! Într-adevăr, în ciuda înaltei sale situaţii, Cyrus Bikerstaff nu este decât un agent al Companiei. El prezidează la întocmirea diverselor acte ale stării civile, e însărcinat să primească produsul vămilor, să vegheze la igiena publică, măturatul străzilor, întreţinerea plantaţiilor, să primească reclamaţiile contribuabililor – într-un cuvânt, să-şi facă duşmani pretutindeni şi nimic mai mult. Pe Standard-Island trebuie „să fii cineva” şi profesorul le-a spus: Cyrus Bikerstaff nu contează. Dealtfel, însăşi funcţia sa îl obligă să se menţină între cele două partide, să păstreze o atitudine îngăduitoare, să nu rişte nimic care ar putea să placă unuia şi să displacă celuilalt. O politică dificilă.

Pe insulă încep să se nască idei care ar putea duce la un conflict între cele două sectoare. Dacă tribordezii s-au stabilit pe Standard-Island doar cu gândul de a se bucura în linişte de bogăţiile lor, babordezii încep să regrete afacerile. Ei se întreabă de ce n-ar putea fi utilizată insula cu elice ca un imens vas de comerţ, de ce n-ar transporta ea mărfuri pe diversele pieţe ale Oceaniei, de ce este izgonită orice industrie de pe Standard-Island… Pe scurt, cu toate că nu se află aici decât de mai puţin de doi ani, aceşti ianchei, în frunte cu Tankerdon, se simt cuprinşi de nostalgia negoţului.

Şi dacă până acum au rămas la vorbe, guvernatorul Cyrus Bikerstaff e totuşi neliniştit. EI speră că relaţiile nu se vor învenina şi că neînţelegerile interne nu vor reuşi să tulbure un aparat fabricat anume pentru a oferi o linişte deplină locuitorilor săi.

Părăsindu-1 pe Athanase Doremus, cvartetul promite că va reveni să-l vadă. În mod obişnuit, profesorul se duce după-amiaza la cazinou, unde nu se prezintă nimeni. Şi acolo, nevrând să poată fi acuzat de nerespectarea îndatoririlor sale, aşteaptă, pregătindu-şi lecţia în faţa oglinzilor nefolosite ale sălii.

În acest timp, insula cu elice înaintează către vest şi puţin către sud-vest, astfel încât să ajungă în arhipelagul Sandwich. La această latitudine, atât de aproape de zona toridă, temperatura este de pe acum ridicată. Miliardezii ar suporta-o greu fără îndulcirea pe care o aduce briza marină. Din fericire, nopţile sunt răcoroase şi chiar în plină caniculă arborii şi peluzele, stropite de ploaia artificială, îşi păstrează verdeaţa lor atrăgătoare. În fiecare zi, la prânz, punctul în care se află insula, indicat pe cadranul primăriei, este telegrafiat tuturor cartierelor. La 17 iunie, Standard-Island se găseşte la 155° longitudine vestică şi 27° latitudine nordică, apropiindu-se de tropice.

— S-ar spune că astrul zilei o remorchează, declamă Yvernes, sau, dacă vreţi o expresie mai elegantă, că la ea sunt înhămaţi caii divinului Apolo.

Observaţie pe cât de justă pe atât de poetică, primită însă de Sebastien Zorn cu o ridicare din umeri. Nu-i convine să joace rolul de remorcat… fără voia lui.

— Şi apoi, nu încetează el să repete, o să vedem noi cum se va sfârşi această aventură!

Aproape în fiecare zi, cvartetul dă o raită prin parc, la ora când e plin de lume. Călare, pe jos, în trăsură, toţi notabilii din Milliard-City se întâlnesc în jurul peluzelor. Mondenele îşi arată a treia toaletă cotidiană, având aceeaşi nuanţă de la pălărie până la pantofi. Mătasea de India e foarte la modă anul acesta. Ele folosesc adesea şi mătasea artificială din celuloză, care e atât de lucitoare, sau chiar bumbacul artificial obţinut din lemn de brad sau de molift, desfibrat şi fărâmiţat. Ceea ce îl face pe Pinchinat să spună:

— O să vedeţi că într-o zi se vor fabrica ţesături din iederă pentru prietenii credincioşi şi din salcie plângătoare pentru văduvele neconsolate!

În orice caz, bogatele miliardeze n-ar accepta aceste stofe dacă n-ar veni de la Paris şi nici aceste toalete dacă n-ar fi creaţia regelui croitorilor din capitală – acela care a proclamat sus şi tare axioma: „Femeia nu e decât o chestiune de forme”

Câteodată, regele şi regina Malecarliei trec prin mijlocul acestei nobilimi a banului. E adevărat că, în fond, americanii de pe Standard-Island sunt foarte măguliţi să aibă drept concetăţean un rege şi continuă să-1 trateze potrivit vechii sale situaţii. Dar, de fapt, maiestăţile lor nu contează mai mult decât Cyrus Bikerstaff – poate chiar mai puţin.

Călătorii pe care îi sperie navigaţia ar trebui să adopte acest fel de plutire pe bordul unei insule mişcătoare. În aceste condiţii, nu mai trebuie să te preocupi de capriciile mării. Furtunile ei nu mai sunt de temut. Cu zece milioane de cai putere în pântece, Standard-Island nu poate fi niciodată reţinută de lipsa de vânt şi e destul de puternică pentru a lupta împotriva vânturilor potrivnice. Dacă ciocnirile constituie o primejdie, această primejdie nu e pentru ea. Cu atât mai rău pentru navele care s-ar arunca în plină viteză asupra coastelor ei de fier. De fapt, aceste întâlniri sunt foarte puţin probabile, graţie farurilor care luminează porturile, prova şi pupa, graţie lunilor de aluminiu ale căror licăriri electrice saturează atmosfera în timpul nopţii. Cât despre furtuni, nu merită să mai vorbim de ele. Standard-Island este în stare să pună o stavilă mâniei valurilor. Totuşi, când paşii îi poartă pe Pinchinat şi Frascolin în partea dinainte sau dinapoi a insulei, fie la bateria Pintenului, fie la bateria Pupei, sunt amândoi de părere că se simte lipsa capurilor, a promontoriilor, a golfurilor, a ţărmurilor. Acest litoral nu-i decât un meterez de oţel, menţinut cu milioane de şuruburi şi de nituri. Şi cum ar mai regreta un pictor stâncile bătrâne, zbârcite ca pielea unui elefant şi acoperite de ierburi marine, pe care le mângâie valurile fluxului! Hotărât, nu se poate înlocui frumuseţea naturii prin minunile industriei. Cu toată admiraţia lui statornică, Yvernes trebuie să recunoască acest adevăr.

În seara de 25 iunie, insula cu elice trece Tropicul Cancerului, la limita zonei toride a Pacificului. Chiar la ora aceea, cvartetul dă al doilea concert în sala cazinoului. După primul succes, preţul fotoliilor s-a mărit. N-are importanţă, sala este încă prea mică. Amatorii îşi dispută locurile. Evident, această muzică de cameră trebuie să fie excelentă pentru sănătate şi nimeni nu şi-ar îngădui să-i pună la îndoială calităţile terapeutice. Întotdeauna mixturi de Mozart, Beethoven, Haydn, după reţetă. Uriaş succes pentru executanţi, cărora aplauzele pariziene le-ar fi făcut desigur mai multă plăcere. Dar, în lipsa lor, Yvernes, Frascolin şi Pinchinat ştiu să se mulţumească cu uralele miliardeze, pentru care Sebastien Zorn continuă să aibă un dispreţ absolut.

— Ce-am putea cere mai mult, la trecerea tropicului? îi spune Yvernes.

— Tropicul „concertului”! exclamă Pinchinat, punându-se la adăpost în urma acestui groaznic joc de cuvinte75.

Şi când ies din cazinou, pe cine zăresc printre nenorociţii care n-au putut să dea trei sute de dolari pe un fotoliu? Pe regele şi regina Malecarliei, care stau modeşti la uşă.