TRECEREA ECUATORULUI.

De la 23 iunie, soarele dă înapoi către emisfera meridională. Trebuiesc părăsite deci zonele în care vremea rea îşi va exercita în curând ravagiile. În cursa lui aparentă, astrul zilei se îndreaptă spre linia echinoxială81. Urmându-1, vei afla dincolo o climă plăcută, în care, cu toată denumirea lor de octombrie, decembrie, ianuarie, februarie, aceste luni sunt totuşi cele ale sezonului cald. Distanţa dintre arhipelagul hawaian şi insulele Marchize este de aproape trei mii de kilometri. Grăbindu-se s-o străbată, Standard-Island porneşte cu maximum de viteză.

Polinezia propriu-zisă e cuprinsă în această largă porţiune a oceanului, mărginită la nord de Ecuator şi la sud de Tropicul Capricornului. Pe o întindere de cinci milioane de kilometri pătraţi, se află aici unsprezece arhipelaguri formate din două sute douăzeci de insule – adică o suprafaţă de zece mii de kilometri, pe care se îngrămădesc mii de insuliţe. Sunt vârfurile munţilor submarini al căror lanţ se prelungeşte de la nord-vest spre sud-est până la Marchize şi la insula Pitcairn, cu ramificaţii aproape paralele.

Dacă ne-am închipui acest vast bazin golit deodată, dacă diavolul şchiop, eliberat de Cleophas, ar face să dispară această masă lichidă aşa cum făcea cu acoperişurile din Madrid82, o privelişte neasemuită s-ar desfăşura în faţa ochilor noştri. Ce Elveţie, ce Norvegie, ce Tibet ar putea s-o egaleze în măreţie? Unii dintre munţii submarini, în cea mai mare parte vulcanici, sunt de origine madreporică, formaţi dintr-o substanţă calcaroasă sau cornoasă, secretată în pături concentrice de polipi – animalcule radiate, cu o organizare extrem de simplă şi dăruite cu o imensă forţă de construire. Cele mai tinere dintre aceste insule nu au o mantie vegetală decât pe piscuri; celelalte, acoperite cu vegetaţie din cap până în picioare, sunt cele mai vechi, chiar dacă originea lor este coraloidă.

Există deci o întreagă regiune muntoasă ascunsă sub apele Pacificului. Standard-Island se plimbă printre aceste vârfuri ca un aerostat printre piscurile Alpilor sau ale Himalaiei. Numai că elementul care o susţine este apa şi nu aerul.

Aşa cum există mari mişcări ale undelor atmosferice în spaţiu, la suprafaţa oceanului se produc deplasări lichide. Curentul cel mare merge de la est la vest; în straturile inferioare se propagă doi contra-curenţi din iunie până în octombrie, când Soarele se îndreaptă către Tropicul Cancerului. Pe deasupra, în împrejurimile insulei Tahiti, se observă patru feluri de flux, care nu ating punctul culminant la aceeaşi oră şi care neutralizează mareea, făcând-o aproape imperceptibilă. Cât despre clima de care se bucură aceste diferite arhipelaguri, ea se deosebeşte în mod esenţial de la unul la altul. Insulele muntoase opresc norii, care îşi revarsă ploile asupra lor; insulele joase sunt mai uscate, pentru că vaporii sunt goniţi de brizele atotputernice.

Ar fi fost cel puţin ciudat ca biblioteca de la cazinou să nu posede hărţile Pacificului. Ea are o colecţie completă şi Frascolin, cel mai serios din trupă, le consultă adesea. Yvernes preferă să se lase în voia surprizelor călătoriei şi a admiraţiei pe care i-o stârneşte deplasarea insulei artificiale; el nu ţine deloc să-şi încarce creierul cu noţiuni geografice. Pinchinat priveşte lucrurile doar sub aspectul lor şăgalnic sau fantezist. Cât despre Sebastien Zorn, itinerarul nu-1 interesează, pentru că merge acolo unde n-avusese niciodată intenţia să meargă.

Frascolin este deci singurul care studiază grupele principale ale Polineziei, insulele Basse, Marchize, Pomotu, insulele Societăţii, insulele Cook, insulele Tonga, insulele Samoa, insulele Australe, Wallis, Fanning, fără să mai vorbim despre insulele izolate, Niue, Tokelau, Phoenix, Manahiki, insula Paştelui, Sala y Gomez etc. El nu ignoră faptul că, în cele mai multe dintre aceste arhipelaguri, chiar în cele supuse unor protectorate, puterea se află în mâinile unor şefi a căror influenţă nu este discutată niciodată şi că clasele sărace sunt pe de-a-ntregul supuse claselor bogate. În afară de asta, el ştie că indigenii practică religiile brahmană, mahomedană, protestantă, catolică, aceasta din urmă fiind preponderentă în insulele dependente de Franţa, datorită pompei cultului său. El ştie chiar şi că limba indigenă, al cărei alfabet nu e deloc complicat, compunându-se din treisprezece până la şaptesprezece caractere, e foarte amestecată cu limba engleză şi va fi absorbită de ea. El ştie, în sfârşit, că populaţia polineziană tinde să descrească, ceea ce este regretabil, căci tipul canac (acest cuvânt înseamnă om), mai alb sub Ecuator decât în grupele îndepărtate de linia echinoxială, e minunat şi Polinezia va pierde prin amestecul lui cu rase străine! Da! El ştie aceasta şi multe alte lucruri pe care le află în convorbirile cu comandorul Ethel Simcoe iar când este întrebat de camarazii săi, le răspunde fară să se încurce. Iată de ce Pinchinat nu-1 mai numeşte decât „Larousse-ul zonelor tropicale”.

Acestea sunt principalele grupe între care Standard-Island îşi va plimba opulenta sa populaţie. Ea merită, desigur, numele de insulă fericită, pentru că tot ceea ce poate să asigure fericirea materială şi, într-un anumit fel, fericirea morală, este reglementat. De ce trebuie ca această stare de lucruri să fie tulburată de rivalităţi, de gelozii, de neînţelegeri, datorită problemelor de influenţă şi preponderenţă care despart Milliard-City în două tabere, după cele două sectoare – tabăra Tankerdon şi tabăra Coverley? În orice caz, pentru nişte artişti lupta promite să fie interesantă.

Jem Tankerdon este iancheu din cap până-n picioare, cu o individualitate pronunţată şi supărătoare, cu faţa mare, bărbuţa roşcată, părul tuns scurt, ochii vii, cu toate că are şaizeci de ani, irisul aproape galben, ca acela al ochilor de câine, pupila scânteietoare. E înalt, cu torsul puternic şi membrele viguroase. Are în el ceva din traperul83 preriilor, cu toate că n-a avut de-a face cu altfel de trape decât cele prin care precipita milioane de porci în abatoarele sale din Chicago. Un om violent, pe care situaţia lui ar fi trebuit să-l şlefuiască, dar căruia îi lipsesc cei şapte ani de-acasă, îi place să facă paradă de averea sa şi are, cum se spune, „buzunarele sunătoare”. Mai mult chiar, se pare că nu le găseşte destul de pline, pentru că, împreună cu alţi câţiva din sectorul său, se gândeşte să reia afacerile.

Doamna Tankerdon este o americancă oarecare, o femeie destul de simplă, foarte supusă soţului său, mamă excelentă, blândă cu copiii ei, predestinată să crească o numeroasă progenitură şi nedându-se în lături să-şi îndeplinească îndatoririle. Când trebuie să împărţi două miliarde între moştenitori direcţi, poţi foarte bine să ai o duzină – şi ea îi are, toţi bine făcuţi.

Din această familie numeroasă, atenţia cvartetului este atrasă doar de fiul cel mare, destinat să joace un oarecare rol în această povestire. Walter Tankerdon, un tânăr foarte elegant, de o inteligenţă medie, cu chip şi maniere simpatice, seamănă mai mult cu doamna Tankerdon decât cu capul familiei. Îndeajuns de instruit, a călătorit de câteva ori prin America şi Europa, dar obişnuinţa şi gusturile l-au făcut să se întoarcă la existenţa atrăgătoare de pe Standard-Island. Familiarizat cu exerciţiile sportive, e în fruntea tineretului miliardez la concursurile de tenis, polo, golf şi crichet. Fără să fie prea mândru de averea pe care o va moşteni, e bun la inimă. E adevărat că, lipsind săracii, n-are cum să-şi exercite caritatea. În sfârşit, ar fi de dorit ca fraţii şi surorile sale să-i semene. Şi dacă ei şi ele nu sunt încă la vârsta căsătoriei, el, care se apropie de treizeci de ani, trebuie să se gândească la însurătoare. Se gândeşte oare?… Vom vedea.

Contrastul este izbitor între familia Tankerdon, cea mai importantă din sectorul babordez şi familia Coverley, fruntaşă în sectorul tribordez. Nat Coverley este mai fin decât rivalul său. Se resimte originea franceză a strămoşilor săi. Averea lui n-a ieşit din măruntaiele pământului, în chip de pungi de petrol, şi nici din măruntaiele fumegânde ale rasei porcine! Nu! El a ajuns ceea ce este datorită afacerilor industriale, căilor ferate şi băncilor. În ceea ce îl priveşte, nu visează decât să se bucure în linişte de bogăţiile sale şi – nu ascunde deloc asta – s-ar opune oricărei tentative de a transforma Bijuteria Pacificului într-o enormă uzină sau o imensă casă de comerţ. Înalt, corect, cu un cap frumos sub părul încărunţit, el are o barbă castanie înspicată cu câteva fire argintii. Cu un caracter destul de rece, cu maniere distinse, el ocupă primul loc printre notabilii care păstrează la Milliard-City tradiţiile înaltei societăţi din sudul Statelor Unite. Iubeşte arta, se pricepe la pictură şi la muzică, vorbeşte cu plăcere limba franceză folosită curent de tribordezi, citeşte literatură americană şi europeană şi, când are ocazia, adaugă aplauzelor sale strigăte de „bravo”, atunci când tipii din Far-West sau din Noua Anglie strigă „ura” şi „hip”.

Doamna Coverley, având zece ani mai puţin decât soţul său, a trecut de patruzeci fără să se plângă prea mult. Este o femeie elegantă, distinsă, instruită, aparţinând acelor familii semicreole din Louisiana de altădată, bună muziciană, bună pianistă – şi să nu credeţi că vreun Reyer al secolului douăzeci a alungat pianul din Milliard-City. În palatul de pe Bulevardul Cincisprezece, cvartetul a avut de câteva ori ocazia să cânte împreună cu ea şi nu poate decât s-o felicite pentru realul ei talent.

Cerul n-a binecuvântat familia Coverley, aşa cum a făcut-o cu Tankerdonii. Doar trei fiice sunt moştenitoarele unei averi imense, cu care Coverley nu se laudă ca rivalul său. Fetele sunt foarte drăguţe şi se vor găsi destui pretendenţi în cercurile nobile sau financiare ale celor două lumi pentru ca să le ceară mâna când va sosi clipa.

Dealtfel, în America aceste dote de necrezut nu sunt rare. Nu s-a vorbit acum câţiva ani despre mica miss Terry, care era curtată de la vârsta de doi ani pentru cele şapte sute cincizeci de milioane ale sale? Să sperăm că această copilă s-a măritat după placul ei şi că la avantajul de a fi una dintre cele mai bogate femei din Statele Unite 1-a adăugat pe acela de a fi una dintre cele mai fericite.

Fiica cea mare a domnului şi doamnei Coverley, Diana, sau Dy, cum îi spun prietenii, are abia douăzeci de ani. Este o persoană foarte drăguţă în care se îmbină calităţile fizice şi morale ale părinţilor săi. Ochi frumoşi, albaştri, un păr magnific, între şaten şi blond, o carnaţie proaspătă ca petalele trandafirului abia înflorit, o talie elegantă şi graţioasă – toate acestea explică de ce tinerii din Milliard-City nu vor lăsa străinilor grija de a cuceri această „comoară fără preţ”, pentru a întrebuinţa termeni de o justeţe matematică. Se poate crede chiar că domnul Coverley nu va vedea în deosebirea de religie o piedică în calea unei uniri care i s-ar părea că poate să asigure fericirea fiicei sale.

Păcat că probleme de rivalitate socială despart familiile cele mai de vază de pe Standard-Island. Walter Tankerdon pare creat anume pentru a deveni soţul Dianei Coverley.

Dar aceasta e o combinaţie la care nici nu trebuie să ne gândim. Mai curând ar fi tăiată insula în două, mai curând s-ar duce babordezii pe o jumătate şi tribordezii pe cealaltă, decât să se semneze un asemenea contract de căsătorie.

— Bineînţeles, dacă nu se amestecă dragostea! spune câteodată supraintendentul, clipind ştrengăreşte pe sub ochelarii săi cu ramă de aur.

Totuşi, Walter Tankerdon nu pare să aibă vreo înclinaţie pentru Dy Coverley, şi invers – sau, dacă ea există, amândoi păstrează o rezervă care înşală curiozitatea lumii selecte din Milliard-City.

Insula cu elice continuă să coboare către Ecuator, urmând cu aproximaţie meridianul o sută şaizeci. În faţa ei se desfăşoară spaţii largi, lipsite de insule şi insuliţe, ale căror adâncimi măsoară până la două leghe. În ziua de 25 iulie trece deasupra depresiunii Belknap, un abis de şase mii de metri, din care sonda a adus la suprafaţă ciudate scoici sau zoofite alcătuite astfel încât să suporte presiunea unor asemenea mase de apă, presiune evaluată la şase sute de atmosfere.

După cinci zile, Standard-Island traversează un grup de insule aparţinând Marii Britanii, cu toate că li se spune uneori „Insulele americane”. Lăsând în urmă, la tribord, Palmyra şi Suncarung, se apropie la cinci mile de Fanning, unul dintre numeroasele zăcăminte de guano de prin aceste locuri şi cel mai important din arhipelag. Altfel, sunt doar nişte vârfuri ieşite la suprafaţă, mai mult sterpe decât înverzite, de care Regatul Unit n-a prea profitat până acum. Dar el are un picior aşezat aici şi se ştie că piciorul Angliei lasă urme de neşters.

În fiecare zi, în timp ce colegii săi se plimbă prin parc sau pe câmpia înconjurătoare, Frascolin, foarte interesat să cunoască amănuntele acestei ciudate navigaţii, se duce la bateria Pintenului. Aici îl întâlneşte ades pe comandor. Ethel Simcoe îi explică bucuros fenomenele specifice acestor mări şi, când ele prezintă un oarecare interes, vioara a doua nu uită să le comunice tovarăşilor săi.

De pildă, ei nu pot să-şi ascundă admiraţia faţă de un spectacol pe care natura li-l oferă gratuit în noaptea de 30 spre 31 iulie.

Un imens banc de meduze, acoperind o suprafaţă de mai multe mile pătrate, e semnalat la căderea nopţii. Nu le-a mai fost dat miliardezilor să întâlnească asemenea mase de meduze, cărora unii naturalişti le-au dat numele de oceanii. Aceste animale, cu o viaţă foarte rudimentară, se învecinează cu reprezentanţii regnului vegetal, prin conformaţia lor emisferică. Peştii, oricât ar fi de lacomi, le consideră mai mult ca nişte flori, căci nici unul, după cât se pare, nu vrea să le folosească drept hrană.

Oceaniile specifice zonei toride a Pacificului nu se arată decât sub forma unor umbrele multicolore, străvezii şi mărginite de tentacule. Ele nu măsoară mai mult de doi, trei centimetri. Vă închipuiţi câte miliarde s-au strâns la un loc ca să formeze bancuri de o asemenea întindere…!

Auzind despre imensul număr de meduze, Pinchinat remarcă:

— Numărul acesta nu poate să-i surprindă pe notabilii de pe Standard-Island, pentru care miliardul este monedă curentă!

Când se lasă noaptea, o parte a populaţiei se îndreaptă spre extremitatea provei, adică spre terasa care domină bateria Pintenului. Tramvaiele sunt luate cu asalt. Carele electrice sunt încărcate de curioşi. Maşini elegante i-au adus pe nababii oraşului. Coverleyii şi Tankerdonii se ţin la distanţă. Domnul Jem nu-1 salută pe domnul Nat, care nu-1 salută pe domnul Jem. Toţi membrii celor două familii sunt de faţă. Yvernes şi Pinchinat au plăcerea să stea de vorbă cu doamna Coverley şi fiica sa, care îi primesc întotdeauna cu căldură. Walter Tankerdon simte o oarecare ciudă că nu ia parte la conversaţia lor? Miss Dy i-ar accepta cu plăcere prezenţa?… Nu ştim încă. În orice caz, la ce scandal s-ar expune, ce aluzii mai mult sau mai puţin indiscrete s-ar strecura în articolele mondene din Starboard Chronicle sau New Herald!

Când întunericul e deplin – atât cât poate fi în aceste înstelate nopţi tropicale – Pacificul se luminează, parcă, până în străfunduri.

Imensa întindere de apă e pătrunsă de pîlpâiri fosforescente, iluminată de reflexe roze sau albastre, asemănătoare nu cu o linie desenată pe coama valurilor, ci cu emanaţiile pe care le-ar produce nenumărate mulţimi de licurici. Această fosforescenţă devine atât de intensă, încât e cu putinţă să citeşti, ca la licărirea unei îndepărtate aurore boreale. S-ar spune că Pacificul, după ce a topit în apa lui razele soarelui, le înapoiază acum în efluvii luminoase.

Curând, Standard-Island taie cu prova sa masa meduzelor, care se împarte în două ramuri şi lunecă de-a lungul litoralului metalic. În câteva ceasuri, insula e înconjurată de centura unduioasă a noctilucelor, a căror sursă luminoasă a rămas la fel de puternică. Fenomenul durează până la naşterea aurorei şi piere odată cu primele ei luciri.

După şase zile, Bijuteria Pacificului atinge Ecuatorul – marele cerc imaginar al sferoidului nostru care, reprezentat materialmente, ar tăia orizontul în două părţi egale. Din acest loc pot fi văzuţi, în acelaşi timp, amândoi polii bolţii cereşti – unul la nord, aprins de sclipirile Stelei Polare, altul la sud, decorat, ca pieptul unui soldat, cu Crucea Sudului. E bine să adăugăm că din diferite puncte ale acestei axe ecuatoriale stelele par să descrie în fiecare zi cercuri perpendiculare pe planul orizontului. Dacă vreţi să vă bucuraţi de nopţi şi de zile perfect egale, e bine să vă instalaţi penaţii84 pe aceste meleaguri, în regiunea insulelor sau continentelor traversate de Ecuator.

De când a părăsit arhipelagul hawaian, Standard-Island a străbătut o distanţă de aproape şase sute de kilometri. Este pentru a doua oară de la crearea sa că trece dintr-o emisferă într-alta, traversând linia echinoxială – întâi coborând spre sud, apoi urcând spre nord. Acest eveniment constituie o sărbătoare pentru populaţia miliardeză. Se vor organiza jocuri publice în parc, ceremonii religioase la templu şi în catedrala Saint-Mary Church, curse de trăsuri electrice împrejurul insulei. De pe platforma observatorului va ţâşni un magnific foc de artificii, ale cărui fuzee, rachete şerpuitoare, bombe cu culori schimbătoare vor rivaliza cu splendorile înstelate ale firmamentului.

După cum bănuiţi, e vorba de o imitaţie a scenelor fanteziste obişnuite pe navele care ating Ecuatorul – ceva asemănător cu Botezul Ecuatorului. Şi, de fapt, această zi este aleasă întotdeauna pentru a boteza copiii născuţi după plecarea din Madeleine-bay. Ceremonia botezului se săvârşeşte şi pentru străinii care n-au mai pătruns până acum în emisfera australă.

— E rândul nostru, spune Frascolin camarazilor săi. O să primim botezul…

Asta-i bună! sare Sebastien Zorn, protestând prin gesturi pline de indignare.

Da, bătrâne scârţâitor! întăreşte Pinchinat. Or să toarne peste noi găleţi cu apă nebinecuvântată, or să ne aşeze pe scânduri care or să ne dea peste cap, or să ne azvârle în camera cu surprize şi tropicul nu va întârzia să se prezinte, urmat de cortegiul său de bufoni, ca să ne mânjeascâ mutrele cu negreală!

Dacă îşi închipuie că mă voi supune acestei mascarade… mormăie Sebastien Zorn.

Trebuie neapărat, spune Yvernes. Fiecare ţară îşi are obiceiurile ei şi oaspeţii trebuie să se supună.

Nu atunci când sunt reţinuţi fără voia lor! strigă neînduplecatul şef al Cvartetului Concertant.

În privinţa carnavalului cu care se amuză unele echipaje când traversează Ecuatorul, poate să fie liniştit! N-are de ce să se teamă de sosirea simpaticului tropic! El şi camarazii săi nu vor fi stropiţi cu apă de mare, ci cu şampanie de cea mai bună calitate. Nici nu vor fi păcăliţi arătându-li-se linia Ecuatorului, desenată în prealabil pe obiectivul unei lunete. Asta poate fi pe placul unor mateloţi petrecăreţi, dar nu al persoanelor grave de pe Standard-Island.

Serbarea are loc în după-amiaza zilei de 5 august. În afară de vameşi, care nu-şi pot părăsi niciodată postul, funcţionarii au primit concediu. Orice activitate încetează în oraş şi în porturi. Elicele nu mai funcţionează. Cât despre acumulatori, ei au un voltaj care ajunge cu prisosinţă pentru iluminat şi pentru comunicaţiile electrice. Dealtfel, Standard-Island nu stă pe loc. Un curent uşor o poartă către linia care împarte cele două emisfere ale globului. În biserici se înalţă cântece, rugăciuni şi se aud sunete de orgă. În parc domneşte o voioşie generală şi exerciţiile sportive sunt executate cu o remarcabilă însufleţire. Participă toate straturile sociale. Cei mai bogaţi gentlemeni, în frunte cu Walter Tankerdon, fac minuni în partidele de golf şi tenis. Când soarele va cădea perpendicular la orizont, nelăsând în urmă decât un scurt amurg, rachetele multicolore ale focurilor de artificii îşi vor lua zborul prin spaţiu şi o noapte fără lună va fi tocmai potrivită desfăşurării acestor minunăţii.

În marea sală a cazinoului, membrii cvartetului sunt botezaţi chiar de mâna lui Cyrus Bikerstaff. Guvernatorul le oferă cupele spumegânde şi şampania curge în valuri.

Artiştii se înfruptă din şampania Cliquot şi Roederer. Sebastien Zorn ar fi nedrept dacă s-ar plânge de un botez care nu-i aminteşte deloc apa sărată picurată pe buzele sale la câteva zile de la naştere.

Parizienii răspund acestor dovezi de simpatie prin interpretarea celor mai frumoase opere din repertoriul lor: Cvartetul Nr. 7 în fa major. Op. 59 de Beethoven; Cvartetul Nr. 4 în mi bemol major. Op. 10 de Mozart; Cvartetul Nr.4 în re minor. Op. 17 de Haydn: Cvartetul Nr. 7, andante, scherzo capriccioso şi fuga. Op. 81 de Mendelsohn. Da! Toate aceste minuni ale muzicii concertante, şi audiţia este gratuită. Lumea se striveşte la uşi, se înăbuşă în sală. Bucăţile trebuie să fie bisate, trişate şi guvernatorul înmânează executanţilor o medalie de aur încercuită cu diamante respectabile prin numărul caratelor lor, având pe o faţă emblema oraşului Milliard-City, iar pe cealaltă aceste cuvinte în limba franceză:

Oferită Cvartetului Concertant de către Compania, Municipalitatea şi populaţia de pe Standard-Island.

Dacă toate aceste onoruri nu pătrund până în adâncul inimii neîmpăcatului violoncelist, asta se datoreşte faptului că are un caracter groaznic, după cum îi repetă camarazii săi.

— Să aşteptăm sfârşitul! se mulţumeşte el să răspundă, chinuindu-şi barba cu o mână febrilă.

La ora zece şi treizeci şi cinci de minute seara, după calculul făcut de astronomii de pe Standard-Island, insula cu elice va tăia linia echinoxială. Exact în această clipă, una dintre piesele bateriei Pintenului va trage o lovitură de tun. Un fir leagă bateria cu aparatul electric aşezat în centrul pieţei Observatorului. Ce satisfacţie pentru acela dintre notabili căruia îi va reveni onoarea să trimită curentul declanşator al formidabilei detunături!

Două personaje importante pretind această onoare. Sunt – e uşor de ghicit – Jem Tankerdon şi Nat Coverley. De aici, marea încurcătură a lui Cyrus Bikerstaff. Tratativele duse anterior de primărie cu cele două sectoare ale oraşului n-au dat nici un rezultat. La rugămintea guvernatorului, s-a amestecat şi Calistus Munbar. Dar, în ciuda îndemânării binecunoscute şi a resurselor spiritului său diplomatic, supraintendentul a eşuat. Jem Tankerdon nu vrea să-i cedeze lui Nat Coverley, care refuză să se dea în lături în faţa lui Jem Tankerdon. Se aşteaptă o ciocnire.

Ciocnirea n-a întârziat să se producă în întreaga-i violenţă, când cei doi şefi s-au întâlnit faţă în faţă. Aparatul e la cinci paşi de ei. E destul să fie atins cu vârful degetului…

Răscolită din pricina acestei chestiuni de întâietate, mulţimea a invadat grădina.

După concert, Sebastien Zorn, Yvernes, Frascolin, Pinchinat s-au dus şi ei în scuar, curioşi să observe evoluţia rivalităţii. Dată fiind dispoziţia babordezilor şi tribordezilor, ea prezintă o gravitate excepţională pentru viitor.

Cei doi notabili înaintează, fără să se salute măcar cu o uşoară înclinare a capului.

Cred, domnule, spune Jem Tankerdon că nu-mi veţi disputa onoarea…

Este exact ceea ce aştept de la dumneavoastră, răspunde Nat Coverley.

Nu voi îngădui să fiu insultat în public.

Nici eu.

Vom vedea! strigă Jem Tankerdon, facând un pas către aparat. Nat Coverley înaintează şi el. Partizanii celor doi notabili încep să se amestece în dispută. Dintr-o parte şi din cealaltă se iscă provocări necuviincioase. Walter Tankerdon este gata să susţină drepturile tatălui său şi totuşi, când o vede pe miss Coverley, care stă mai la o parte, e vizibil încurcat.

Cât despre guvernator, cu toate că-1 are pe supraintendent alături, gata să joace rolul de tampon, e supărat că nu poate să reunească într-un singur buchet trandafirul alb de York şi trandafirul roşu de Lancaster. Şi cine ştie dacă această ceartă nu va avea consecinţe la fel de regretabile cum a avut aceea din secolul al XV-Iea pentru aristocraţia engleză?

Se apropie totuşi clipa în care pintenul insulei cu elice va tăia linia echinoxială. Stabilit cu o precizie de un sfert de secundă, calculul comportă o eroare de cel mult opt metri. Semnalul nu mai poate să întârzie.

Am o idee! murmură Pinchinat.

Care? întreabă Yvernes.

Am să trântesc un pumn în butonul aparatului, şi aşa am să-i împac.

Să nu faci asta! spune Frascolin, oprindu-1 cu un braţ viguros.

Nu se ştie cum ar fi luat sfârşit incidentul, dacă nu s-ar fi auzit o detunătură.

Această detunătură nu vine de la bateria Pintenului. Este o lovitură de tun din larg, auzită foarte limpede.

Mulţimea rămâne în aşteptare.

Ce semnificaţie poate să aibă descărcarea unei guri de foc care nu aparţine artileriei insulei?

O telegramă trimisă de Tribord-Harbour dă aproape imediat explicaţia.

La două sau trei mile depărtare, o navă în primejdie şi-a semnalat prezenţa şi a cerut ajutor.

Fericită şi neaşteptată diversiune! Nimeni nu se mai gândeşte să se certe în faţa butonului electric sau să salute trecerea Ecuatorului.

Nici nu mai e timp, dealtfel. Linia a fost depăşită şi lovitura reglementară a rămas în ţeava tunului. În definitiv, e mai bine aşa, pentru onoarea familiilor Tankerdon şi Coverley.

Publicul părăseşte scuarul şi, cum tramvaiele nu mai funcţionează, se îndreaptă repede pe jos către digurile de la Tribord-Harbour.

Ofiţerul portului a luat măsurile necesare. Una din şalupele electrice s-a avântat în larg. În clipa în care soseşte mulţimea, ambarcaţia se întoarce cu naufragiaţii culeşi de pe nava înghiţită îndată după aceea de abisurile Pacificului.

Această navă este cuterul malaiez care a urmărit Standard-Island de la plecarea sa din arhipelagul Sandwich.