CVARTETUL CONCERTANT DECONCERTAT.

La ora unsprezece, după o plimbare atât de lungă, ţi-e îngăduit să fii flămând. Artiştii noştri uzează de această îngăduinţă. Stomacurile lor strigă la unison şi ei sunt de acord că trebuie să mănânce cu orice preţ.

Este şi părerea lui Calistus Munbar, nu mai puţin supus necesităţilor refacerii cotidiene decât oaspeţii săi. Se vor întoarce deci la Excelsior-Hotel?

Da, căci restaurantele nu par să fie numeroase în acest oraş unde fiecare preferă să stea mai mult acasă – şi care nu prea e vizitat de turiştii celor două lumi.

În câteva minute, un tramvai îi transportă pe înfometaţi la hotel. Iată-i aşezaţi în faţa unei mese îmbelşugate. Este un contrast izbitor cu obişnuitele prânzuri americăneşti, în care mulţimea felurilor nu răscumpără insuficienţa lor. Aici, carnea de vită sau de miel este excelentă; carnea de pasăre, fragedă şi parfumată; peştele de o prospeţime îmbietoare. Apoi, în locul apei la gheaţă din restaurantele americane, bere şi vinuri pe care soarele Franţei le-a distilat înainte cu zece ani pe colinele Medocului şi ale Burgundiei.

Pinchinat şi Frascolin onorează acest dejun cel puţin tot atât cât Sebastien Zorn şi Yvernes. E de la sine înţeles că sunt invitaţii lui Calistus Munbar – şi nu se făcea să-1 refuze.

Dealtfel, acest iancheu, căruia nu i-a pierit cheful de vorbă, e de o încântătoare bună dispoziţie. El răspunde la orice întrebare, în afară de ceea ce ar fi vrut să afle musafirii săi – numele acestui oraş independent. Puţină răbdare, îl vor afla când vor termina explorarea. Oare are de gând să îmbete cvartetul, ca să-1 facă să piardă trenul de San Diego? Nu, dar se bea zdravăn, după ce s-a mâncat din gros, şi masa e pe cale să se încheie cu ceai, cafea şi lichioruri, când o detunătură zguduie geamurile hotelului.

Ce-ai asta? întreabă Yvernes, tresărind.

Nu vă neliniştiţi, domnilor, răspunde Calistus Munbar. Este tunul observatorului.

Dacă vesteşte amiaza, atunci întârzie! constată Frascolin, consultându-şi ceasul.

Nu, domnule! Soarele nu întârzie aici, după cum nu întârzie în altă parte.

Un surâs ciudat se iveşte pe buzele americanului, ochii îi strălucesc în dosul lentilelor şi îşi freacă mâinile. S-ar putea crede că se felicită pentru reuşita unei farse grozave.

Frascolin, pe care prânzul ales 1-a toropit mai puţin decât pe colegii săi, îl priveşte bănuitor, fără să ştie prea bine ce să creadă.

Haideţi, prieteni – îmi veţi îngădui, sper, să vă spun astfel… Trebuie să vizităm al doilea sector al oraşului, şi-aş muri de desperare dacă v-ar scăpa un singur amănunt! N-avem timp de pierdut.

La ce oră pleacă trenul către San Diego? se interesează Sebastien Zorn, mereu preocupat să-şi îndeplinească angajamentele.

Da, la ce oră? insistă Frascolin.

O, seara, răspunde Calistus Munbar, clipind din ochiul stâng. Veniţi, dragi oaspeţi, veniţi… N-o să vă pară rău că m-aţi acceptat drept călăuză!

Cum să nu asculţi de o persoană atât de îndatoritoare? Cei patru artişti părăsesc sala hotelului şi pornesc la drum. Într-adevăr, probabil că au băut cam mult, căci un fel de fior le trece prin corp. Pământul are o uşoară tendinţă de a le fugi de sub picioare. Şi totuşi, nu se află pe vreunul din trotuarele mobile laterale.

Hi! Hi! Să ne sprijinim, Chatillon! strigă alteţa-sa, bălăbănindu-se.

Cred că am băut cam mult! murmură Yvernes, ştergându-şi fruntea.

Nu-i nimic, domnilor parizieni, îi linişteşte americanul, asta nu-nseamnă că sunteţi nişte beţivi! Trebuia doar să stropim sosirea dumneavoastră…

Şi am golit stropitoarea! completează Pinchinat, care a băut şi el destul şi nu s-a simţit niciodată mai bine dispus.

Sub îndrumarea lui Calistus Munbar, o stradă îi poartă spre unul dintre cartierele celui de-al doilea sector. Aici e mai multă animaţie şi o atmosferă mai puţin puritană. Te-ai crede transportat deodată din nordul Statelor Unite în sud, de la Chicago la New Orleans, din Illinois în Louisiana. Magazinele sunt mai pline de clienţi, clădirile sunt împodobite cu mai multă fantezie, casele sunt mai confortabile, palatele la fel de magnifice ca în celălalt sector, dar având o înfăţişare mai plăcută. Populaţia se deosebeşte de asemenea prin aspectul ei, prin felul de a merge şi de a se purta. Îţi vine să crezi că acest oraş e dublu, ca unele stele, cu deosebirea că sectoarele nu se învârtesc unul în jurul celuilalt. Două oraşe alăturate.

Ajuns aproape de centrul sectorului, grupul se opreşte pe la mijlocul Bulevardului Cincisprezece şi Yvernes strigă:

Straşnic palat, pe cinstea mea!

Palatul familiei Coverley, spune Calistus Munbar. Nat Coverley, egalul lui Jem Tankerdon…

Mai bogat decât el? întreabă Pinchinat.

Tot atât de bogat, răspunde americanul. Un fost bancher din New Orleans, care are mai multe sute de milioane decât degetele celor două mâini!

Frumoasă pereche de mănuşi, dragă domnule Munbar!

Adevărat!

Şi aceşti doi notabili, Jem Tankerdon şi Nat Coverley, sunt inamici… desigur?

În orice caz rivali, care încearcă să-şi asigure întâietatea în treburile oraşului şi se invidiază.

Vor sfârşi prin a se mânca? întreabă Sebastien Zorn.

Poate că da… şi dacă unul îl înghite pe celălalt…

O să aibă o indigestie grozavă! completează alteţa-sa. Calistus Munbar pufneşte în râs, într-atât i s-a părut de nostim răspunsul.

Biserica catolică se înalţă într-o piaţă largă, care îngăduie să i se admire proporţiile armonioase. E clădită în stil gotic, acel stil care nu-ţi cere să te depărtezi prea mult pentru a-1 aprecia, liniile lui verticale caracteristice pierzându-şi din frumuseţe când sunt privite de la distanţă. Saint-Mary Church merită toată admiraţia pentru zvelteţea turnurilor, fineţea rozetelor34, eleganţa ogivelor strălucitoare, graţia ferestrelor îngemănate.

O frumoasă mostră a stilului gotic anglo-saxon! spune Yvernes, care se pricepe la arhitectură. Aveţi dreptate, domnule Munbar, cele două sectoare ale oraşului dumneavoastră seamănă tot atât de puţin cât seamănă templul unuia cu catedrala celuilalt!

Şi cu toate astea, domnule Yvernes, cele două sectoare au aceeaşi mamă.

Dar nu acelaşi tată? se interesează Pinchinat.

Ba şi acelaşi tată, scumpii mei prieteni. Numai că au fost crescute în chip diferit. Au fost modelate astfel încât să răspundă gusturilor celor care veneau să caute aici o existenţă liniştită, fericită, scutită de orice griji… o existenţă pe care nu o poate oferi nici un oraş din vechiul sau noul continent.

Pe Apolo, domnule Munbar, exclamă Yvernes, ai grijă şi nu ne pune prea mult la încercare curiozitatea! E ca şi cum ai cânta o frază muzicală care nu mai ajunge la tonica…

Şi asta sfârşeşte prin a obosi urechea! explică Sebastien Zorn. N-a venit oare momentul să aflăm numele acestui oraş extraordinar?

Nu încă, dragii mei oaspeţi, răspunde americanul, potrivindu-şi ochelarii de aur pe apendicele său nazal. Aşteptaţi sfârşitul plimbării noastre. Să continuăm…

Înainte de a continua, intervine Frascolin, a cărui curiozitate începe să se amestece cu o vagă nelinişte, vreau să vă fac o propunere.

Şi anume?

De ce n-am urca în clopotniţă? De acolo, am putea să vedem…

Nu! strigă Calistus Munbar, scuturându-şi coama încâlcită. Nu acum… mai târziu.

Şi când? întreabă violoncelistul, care începe să se enerveze în faţa atâtor subterfugii misterioase.

La sfârşitul excursiei, domnule Zorn.

Ne vom întoarce aici?

Nu, prieteni, plimbarea noastră se va încheia cu o vizită la Observator, al cărui turn este cu o treime mai înalt decât clopotniţa bisericii.

Dar, insistă Frascolin, de ce să nu profităm de faptul că ne aflăm aici?

Pentru că… mi-aţi strica poanta!

Şi nu-i nici un mijloc de a obţine un alt răspuns de la acest personaj enigmatic.

Fiind nevoiţi să se supună, străbat cu conştiinciozitate bulevardele celui de-al doilea sector. Apoi vizitează cartierele comerciale – reşedinţa croitorilor, cizmarilor, pălărierilor, măcelarilor, băcanilor, brutarilor, fructarilor etc. Salutat de cele mai multe din persoanele pe care le întâlnesc, Calistus Munbar răspunde cu o satisfacţie vanitoasă. El nu mai sfârşeşte cu reclama oraşului, asemeni unui circar iscusit, şi limba nu i se odihneşte nici o clipă, cum nu se odihneşte limba unui clopot într-o zi de sărbătoare.

Pe la ora două, cvartetul a ajuns la marginea oraşului, încins cu un superb grilaj împodobit cu flori şi plante agăţătoare. Dincolo se întinde câmpia, a cărei linie circulară se confundă cu linia orizontului.

Frascolin remarcă un lucru pe care nu socoteşte necesar să-1 comunice şi camarazilor săi. Explicaţia o vor găsi, fără îndoială, în vârful turnului Observatorului. Este vorba despre faptul că soarele, în loc să se afle la sud-vest, cum ar fi trebuit să fie la ora aceea, se află la sud-est.

Această nepotrivire nu poate să nu zdruncine un spirit atât de meditativ ca al lui Frascolin şi el începe să-şi „matagrabolizeze creierul”, cum spunea Rabelais, când Calistus Munbar îi distrage atenţia strigând:

Domnilor, tramvaiul pleacă peste câteva minute! La drum. către port!

Către port? se miră Sebastien Zorn.

Oh, o plimbare de cel mult o milă, care vă va îngădui să admiraţi parcul nostru!

Dacă există un port, trebuie să fie situat puţin mai sus sau puţin mai jos de oraş, pe coasta Californiei. Într-adevăr, unde ar putea să fie dacă nu într-un punct oarecare al acestui litoral?

Puţin cam buimăciţi, artiştii se aşază pe banchetele unui vagon elegant în care se află mai mulţi călători. Toţi dau mâna cu Calistus Munbar – acest diavol de om e cunoscut de toată lumea! – şi dinamurile tramvaiului îşi încep activitatea locomotoare.

Calistus Munbar are dreptate să numească parc câmpia care se întinde împrejurul oraşului. Alei cărora nu li se vede capătul, peluze înverzite, bariere pictate, drepte sau în zigzag; tot felul de arbori – stejari, arţari, fagi, castani, micoculieri, ulmi, cedri, tineri încă, însufleţiţi de ciripitul nenumăratelor stoluri de păsărele. Este o adevărată grădină englezească cu fântâni ţâşnitoare, brazde de flori de o prospeţime primăvăratică, masive de arbuşti în care se amestecă soiurile cele mai diferite, muşcate uriaşe ca acelea din Monte-Carlo, portocali, lămâi, măslini, dafini roşii, fistici, aloeşi, camelii, dalii, trandafiri de Alexandria cu flori albe, hortensii, lotuşi albi şi roşii, floarea-patimii din America de Sud, bogate colecţii de cerceluşi, salvii, begonii, zambile, lalele, narcise, renonculi de Persia, stânjenei, toporaşi, orhidee, ferigi arborescente şi apoi esenţe specifice zonelor tropicale – trestii de India, palmieri, curmali, smochini, eucalipţi, mimoze, bananieri, goyavieri, calebasieri, cocotieri, într-un cuvânt tot ce poate pretinde un amator de la cea mai bine înzestrată grădină botanică.

Cu obiceiul lui de a evoca amintirile vechii poezii, Yvernes se crede pesemne transportat în mijlocul peisajelor bucolice din romanul Astreei. Oile nu lipsesc de pe aceste păşuni, vacile roşcate pasc printre bariere, ciutele, căprioarele şi alte graţioase patrupede ale faunei forestiere sar printre boschete… Numai păstorii lui d'Urfe35 şi încântătoarele lui păstoriţe sunt, din păcate, lipsă. Cât despre Lignon36, el e reprezentat printr-un râu, Serpentine-river, care-şi plimbă apele dătătoare de viaţă de-a lungul vâlcelelor acestei câmpii…

Numai că totul pare artificial, ceea ce îl face pe Pinchinat să strige:

Ia te uită! Asta-i tot ce aveţi în materie de râuri?

Râuri? se miră Calistus Munbar. La ce bun?

Ei na! Ca să aveţi apă!

Apă… adică o substanţă în general nesănătoasă, microbiană şi tifoidică?

Poate fi purificată.

Şi pentru ce să-ţi dai osteneala, când e aşa de uşor să fabrici o apă igienică, lipsită de orice impurităţi şi chiar gazoasă sau feruginoasă, după plac…

Dumneavoastră fabricaţi apa? întreabă Frascolin.

Fără îndoială, şi o distribuim caldă sau rece la domiciliu, după cum distribuim lumina, sunetul, ora exactă, căldura, frigul, forţa motrice, agenţii antiseptici, electricitatea prin autoconducţie…

Vreţi să mă faceţi să cred că fabricaţi şi ploaia pentru a uda peluzele şi florile? intervine Yvernes.

Americanul încuviinţează, făcând să scânteieze inelele de pe degetele cu care-şi mângâie barba.

Ploaie la comandă! exclamă Sebastien Zorn.

Da, dragi prieteni, ploaie pe care conductele aşezate sub pământ o răspândesc la timp şi după toate regulile. Nu-i mai bine aşa decât să aştepţi bunul plac al naturii şi să te supui capriciilor climei? Nu-i mai bine decât să tuni şi să fulgeri împotriva intemperiilor, fără să poţi înlătura când arşiţa prelungită, când umiditatea prea persistentă?

Până aici, domnule Munbar! declară Frascolin. Să puteţi produce ploaie la comandă, fie! Dar s-o împiedicaţi să cadă din cer…

Cerul?… Ce amestec are cerul în toate astea?

Cerul, sau, dacă preferaţi astfel, norii plini de apă, curenţii atmosferici cu cortegiul lor de cicloane, tornade, vijelii, rafale, uragane… Astfel, când e vreme rea…

Vreme rea? repetă Calistus Munbar.

Da, iarna…

Iarna?… Ce înseamnă asta?

Brumele, zăpezile, gheţurile! scandează Sebastien Zorn, pe care răspunsurile ironice ale iancheului îl înfurie.

N-am auzit! spune liniştit Calistus Munbar.

Cei patru parizieni se privesc. Au de-a face cu un nebun, sau cu un mistificator?

În primul caz, trebuie închis; în al doilea, trebuie pedepsit zdravăn pentru aerele lui.

În acest timp, tramvaiul străbate încet grădinile vrăjite. Lui Sebastien Zorn şi camarazilor săi li se pare că, dincolo de graniţele acestui parc imens, bucăţi de pământ cultivate metodic îşi etalează culorile diverse, ca eşantioanele de stofă expuse altădată la uşile croitorilor. Sunt, fără îndoială, câmpuri cultivate cu legume: cartofi, varză, morcovi, napi, praz, în sfârşit, tot ceea ce e necesar pentru a alcătui o supă desăvârşită.

Artiştii noştri abia aşteaptă să ajungă în plin câmp, unde vor putea să-şi dea seama dacă această regiune ciudată produce şi grâu, ovăz, porumb, orz, secară, hrişcă şi alte cereale.

Dar iată că apare o uzină, dominând cu coşurile ei metalice acoperişurile joase de sticlă mată. Aceste coşuri, susţinute cu odgoane de fier, seamănă cu acelea ale unui vapor în mers, ale unui Great-Eastern37, ai cărui o sută de mii de cai putere ar face să se mişte elicele puternice. Dar în locul unui fum des şi negru, gurile lor nu scot decât fuioare subţiri de aburi, care nu întinează văzduhul.

Uzina acoperă o suprafaţă de zeci de mii de yarzi pătraţi, aproape un hectar. E prima întreprindere industrială pe care o vede cvartetul de când „excursionează” – să ne fie iertat acest cuvânt – sub conducerea americanului.

Ce-i cu întreprinderea asta? întreabă Pinchinat.

Este o fabrică şi are aparate evaporatoare cu petrol, răspunde Calistus Munbar, a cărui privire ascuţită ameninţă să străpungă lentilele ochelarilor.

Şi ce fabrică… fabrica dumneavoastră?

Energie electrică pe care o distribuie oraşului, parcului, câmpiei, producând forţă motrice şi lumină. Uzina alimentează totodată telegrafele, teleautografele, telefoanele, telefoturile, soneriile, sobele de bucătărie, maşinile-unelte, aparatele cu arc şi cu incandescenţă, lunile de aluminiu, cablurile submarine…

Cablurile submarine? îl întrerupe Frascolin.

Da! Cele care leagă oraşul cu diversele puncte de pe litoralul american.

Şi a fost necesar să se creeze o uzină atât de importantă?

Cred şi eu… cu consumul nostru de energie electrică… şi morală! replică Calistus Munbar. Vă rog să credeţi, domnilor, că ne-a trebuit o doză incalculabilă de energie pentru a întemeia acest oraş incomparabil, fără rival în lume!

Se aud sforăiturile surde ale giganticei uzine, puternicele erupţii ale vaporilor, zgomotele maşinilor, mărturii ale unui efort mecanic superior faţă de tot ce-a dat până acum industria modernă. Cine şi-ar fi putut închipui că e nevoie de atâta forţă pentru a pune în mişcare dinamurile sau pentru a încărca acumulatorii?

După un sfert de milă, tramvaiul se opreşte în staţia portului.

Călătorii coboară şi călăuza lor, revărsând mereu fraze laudative, îi plimbă pe cheiurile care mărginesc antrepozitele şi docurile. Portul poate adăposti cel mult o duzină de nave. E mai mult un bazin oval, terminat cu două diguri susţinute prin armături de fier şi luminate de două faruri care uşurează intrarea bastimentelor venind din larg.

Acum bazinul nu găzduieşte decât o jumătate de duzină de nave, unele destinate transportului petrolului, altele transportului mărfurilor necesare consumului cotidian şi câteva bărci de pescuit, prevăzute cu aparate electrice.

Frascolin observă că intrarea portului e orientată spre nord şi trage concluzia că trebuie să fie situat în partea septentrională a unuia dintre acele promontorii cu care litoralul Californiei de Jos împunge Pacificul. El constată, de asemenea, că curentul marin se propagă spre est cu oarecare viteză, lunecând pe lângă botul digurilor ca valurile de-a lungul laturilor unui vas în mers – efect datorat fără îndoială fluxului, cu toate că mareele sunt foarte slabe pe coastele de vest ale Americii.

Unde e oare fluviul pe care l-am trecut aseară? întreabă Frascolin.

Undeva în spate, se mulţumeşte să răspundă iancheul.

Dar e cazul să se grăbească, dacă vor să se întoarcă în oraş pentru a lua trenul de seară spre San Diego.

Sebastien Zorn îi aminteşte această condiţie lui Calistus Munbar, care răspunde:

N-aveţi nici o grijă, dragi prieteni. Avem tot timpul. Ne vom întoarce în oraş cu tramvaiul, după ce vom vizita litoralul. Aţi dorit să aveţi o privire de ansamblu a acestei regiuni şi o veţi avea, înainte de un ceas, din înaltul turnului Observatorului.

Ne asiguraţi? insistă violoncelistul.

Vă asigur că mâine la răsăritul soarelui nu veţi mai fi unde sunteţi în această clipă.

Nu pot decât să accepte acest răspuns destul de vag. Dealtfel, curiozitatea lui Frascolin, mai mult decât cea a camarazilor săi, e stârnită în cel mai înalt grad. De-abia aşteaptă să se afle în vârful acestui turn, de unde, după cum afirmă americanul, privirea îmbrăţişează un orizont cu o circumferinţă de cel puţin o sută de mile. Dacă nici atunci nu vor cunoaşte poziţia geografică a acestui oraş neverosimil, vor trebui să renunţe pentru totdeauna.

De cealaltă parte a bazinului începe o a doua linie de tramvai, care merge de-a lungul ţărmului. Tramvaiul are şase vagoane, în care s-au instalat mai mulţi călători. Aceste vagoane sunt trase de o locomotivă cu acumulatori având o capacitate de două sute amperi-ohmi, a cărei viteză atinge cincisprezece, optsprezece kilometri pe oră.

Calistus Munbar invită cvartetul să se urce în vehiculul care porneşte imediat, ca şi cum nu i-ar fi aşteptat decât pe ei.

Câmpia nu se deosebeşte prea mult de parcul situat între oraş şi port. Acelaşi şes întins, întreţinut cu grijă. Prerii verzi şi câmpuri în locul peluzelor – iată totul; câmpuri de legume, nu de cereale. În acest moment, ploaia artificială, ţâşnind din conductele subterane, recade ca o aversă binefăcătoare asupra acestor lungi dreptunghiuri trasate cu sfoara şi echerul. Natura n-ar fi putut s-o dozeze şi s-o distribuie mai precis şi mai la timp.

Linia tramvaiului urmează litoralul, avind de o parte marea şi de cealaltă câmpia. Vagoanele străbat astfel patru mile – aproximativ cinci kilometri. Apoi se opresc în faţa unei baterii de douăsprezece tunuri de marc calibru. Ia a cărei intrare stă scris: „Bateria Pintenului”.

— Tunuri care se încarcă, dar nu se descarcă niciodată prin culasă… cum se întâmplă atât de des în bătrâna Europă! le atrage atenţia Calistus Munbar.

În acest loc, coasta este tăiată neted. Se conturează un fel de cap foarte ascuţit, asemănător cu prova unui vapor sau chiar cu pintenul unui cuirasat, despicând valurile care-1 stropesc cu spuma lor albă. Efectul curentului, fără îndoială, căci hula din larg nu provoacă decât lungi încreţituri, din ce în ce mai slabe odată cu coborârea soarelui la orizont.

De aici porneşte o altă linie de tramvai, care coboară către centru, prima linie continuînd să urmeze sinuozităţile litoralului.

Calistus Munbar îi invită pe oaspeţii săi să schimbe linia, anunţându-i că se vor întoarce în oraş.

S-au plimbat de ajuns. Calistus Munbar îşi scoate ceasul (capodoperă a lui Sivan din Geneva: un ceas vorbitor, un ceas fonografic), apasă pe buton şi deodată se aud distinct aceste cuvinte: „Patru şi treisprezece minute”.

N-aţi uitat ascensiunea pe care trebuie s-o facem la Observator? întreabă Frascolin.

Cum să uit, dragii şi de pe acum vechii mei prieteni!… Mi-aş uita mai curând propriul meu nume, care se bucură totuşi de oarecare celebritate! Încă patru mile şi ne vom afla în faţa magnificului edificiu clădit la extremitatea Bulevardului Unu, cel care desparte sectoarele oraşului nostru.

Tramvaiul a pornit. Dincolo de câmpurile pe care cade mereu ploaia „de după-amiază” – aşa îi spune americanul – călătorii regăsesc parcul închis cu bariere, peluzele, boschetele şi straturile de flori.

Sună patru şi jumătate. Minutarul şi orarul se mişcă pe un cadran gigantic, foarte asemănător cu cel al clădirii Parlamentului din Londra, aşezat pe un turn dreptunghiular.

La picioarele acestui turn se află clădirile afectate diverselor servicii ale Observatorului. Unele, acoperite de emisfere metalice cu deschizături transparente, permit astronomilor să studieze mersul stelelor. Ele sunt dispuse în jurul unei curţi centrale, în mijlocul căreia se înalţă turnul înalt de o sută cincizeci de picioare. Din galeria sa superioară, privirea poate cuprinde totul pe o rază de douăzeci şi cinci de kilometri, deoarece orizontul nu e limitat de nici o ridicătură, deal sau munte.

Luând-o înaintea oaspeţilor săi, Calistus Munbar pătrunde prin uşa deschisă de un portar îmbrăcat într-o superbă livrea. Împreună cu ghidul său, cvartetul se urcă în ascensorul electric din hol. Cuşca se înalţă cu o mişcare lină şi uniformă. După patruzeci şi cinci de secunde, ea se opreşte la nivelul platformei superioare a turnului.

Pe această platformă se ridică prăjina unui drapel gigantic, a cărui etamină fâlfâie sub adierea brizei nordice.

Ce naţionalitate indică drapelul? Nici unul dintre parizieni nu poate să răspundă. Parcă ar fi pavilionul american cu dungile sale roşii şi albe, dar în locul celor şaizeci şi şapte de stele care străluceau pe firmamentul confederaţiei în acea epocă, pe blazon nu se vede decât una singură: o stea, mai curând un soare de aur răsfirat pe albastrul blazonului şi întrecându-se parcă în strălucire cu astrul zilei.

— Drapelul nostru, domnilor! spune Calistus Munbar, descoperindu-se respectuos.

Sebastien Zorn şi camarazii săi nu pot decât să-1 imite. Apoi înaintează pe platformă până la balustradă şi aplecându-se…

Ce strigăt – la început de surpriză, apoi de mânie – ţâşneşte din piepturile lor!

Întreaga câmpie li se înfăţişează privirilor şi ea nu prezintă decât un oval perfect, mărginit de orizontul marin. Atât de departe cât pot să vadă în larg, nu se zăreşte nici o bucată de pământ.

Şi totuşi, noaptea trecută, după ce au plecat din Freschal cu vehiculul americanului, Sebastien Zorn, Frascolin, Yvernes, Pinchinat au urmat meandrele drumului pe o distanţă de două mile. Pe urmă au urcat cu carul electric pe un feribot, pentru a traversa cursul apei… Apoi au ajuns din nou pe pământ… Dacă ar fi părăsit litoralul californian pentru un mijloc oarecare de navigaţie, şi-ar fi dat desigur seama…

Frascolin se întoarce către Calistus Munbar:

Ne aflăm pe o insulă?

După cum vedeţi! răspunde iancheul, care schiţează cel mai amabil dintre surâsuri.

Şi care este această insulă?

Standard-Island.

Şi acest oraş?

Milliard-City.