UN CICERONE VORBĂREŢ.

A doua zi la ora şapte, aceste cuvinte, mai bine-zis aceste strigăte răsună în cameră, după o strălucită imitaţie a sunetelor trompetei – ceva asemănător cu „deşteptarea” regimentului:

— Hai!… Hop!… Sus!… în doi timpi! vociferează Pinchinat. Yvernes, cel mai lenevos, ar fi preferat să se ridice dintre păturile calde în trei sau chiar patru timpi. Dar trebuie să urmeze pilda camarazilor săi şi să părăsească poziţia orizontală pentru cea verticală.

N-avem un minut de pierdut, nici măcar unul singur! continuă Pinchinat.

Aşa e, încuviinţează Sebastien Zorn, căci mâine trebuie să fim la San Diego.

O jumătate de zi ne va fi de ajuns ca să vizităm oraşul acestui american amabil, declară Yvernes.

Mă uimeşte existenţa unui oraş important în vecinătatea Freschalului! intervine Frascolin. Oare cum a uitat vizitiul să ne vorbească despre el…?

Esenţialul era să fim aici, bătrână cheie de sol! încheie Pinchinat. Şi iată-ne!

Prin două ferestre mari, lumina pătrunde în valuri şi privirea se pierde pe o stradă mărginită de un dublu şir de arbori.

Cei patru prieteni îşi fac toaleta într-o încăpere confortabilă – treabă rapidă şi uşoară, căci au la îndemână ultimele descoperiri în acest domeniu: robinete gradate termometrie pentru apă caldă şi apă rece, chiuvete care se golesc basculând automat, calorifere, pulverizatoare de esenţe parfumate, ventilatoare-morişcă acţionate de un curent voltaic, perii mişcate mecanic – unora ajunge să le prezinţi capul, altora hainele sau încălţămintea, pentru a obţine curăţirea sau lustruirea completă!

Apoi, în mai multe locuri, fără să punem la socoteală orologiul şi lămpile electrice răspândite pretutindeni, soneriile şi telefoanele fac legătura cu diversele servicii ale hotelului.

Sebastien Zorn şi tovarăşii săi pot să comunice nu numai cu interiorul, dar şi cu diverse cartiere ale oraşului şi poate – asta-i părerea lui Pinchinat – cu oricare alt oraş din Statele Unite ale Americii. Sau chiar din cele două lumi, adaugă Yvernes.

Până să aibă ocazia de a face această experienţă, la ora şapte şi patruzeci şi şapte de minute li se telefonează în englezeşte: „Calistus Munbar prezintă respectele sale matinale onorabililor membri ai Cvartetului Concertant şi îi roagă să coboare, îndată ce vor fi gata, în restaurantul hotelului Excelsior, unde îi aşteaptă micul dejun”.

Excelsior!28 repetă Yvernes. Numele acestui caravanserai e superb!

Calistus Munbar este îndatoritorul nostru american, remarcă Pinchinat, şi numele este splendid!

Prieteni, strigă violoncelistul – al cărui stomac e la fel de poruncitor ca şi stăpânul său – pentru că dejunul e pe masă, să mergem sădejunăm şi apoi…

Să străbatem oraşul, îi ia vorba din gură Frascolin. Dar ce oraş poate fi ăsta…?

Toaleta parizienilor noştri fiind aproape terminată, Pinchinat răspunde telefonic că în mai puţin de cinci minute vor răspunde invitaţiei domnului Calistus Munbar.

Într-adevăr, după acest răstimp, ei se îndreaptă către un ascensor care se pune în mişcare şi-i lasă în holul monumental al hotelului. În fund se zăreşte uşa restaurantului, o încăpere vastă, strălucind de aurării.

— Sunt al dumneavoastră, domnilor, cu totul al dumneavoastră! Cel care a pronunţat această frază de opt cuvinte e omul din ajun.

El aparţine acelui tip de personaje despre care se poate spune că se prezintă singure. Ţi se pare că le cunoşti de multă vreme sau, ca să întrebuinţăm o formulă mai fericită, „dintotdeauna”.

Calistus Munbar trebuie să aibă între cincizeci şi şaizeci de ani, dar nu i-ai da decât patruzeci şi cinci. E înalt; are un pic de burtă; membrele îi sunt mari şi puternice; e viguros şi sănătos, cu mişcări ferme: „crapă de sănătate”, dacă ni se permite această expresie.

Sebastien Zorn şi prietenii săi au întâlnit de multe ori oameni aparţinând acestui tip, care nu este rar în Statele Unite. Capul lui Calistus Munbar e enorm, rotund, cu păr încă blond şi buclat, care se agită ca frunzele răsucite de vânt; tenul este foarte colorat; barba gălbuie, destul de lungă, despărţită în smocuri ascuţite; mustaţa e rasă; gura, ridicată la colţuri, e surâzătoare, ba chiar ironică; dinţii îi sunt din fildeş strălucitor; nasul, un pic cam gros la capăt, cu nări fremătătoare, solid înrădăcinat la baza frunţii între două cute verticale, suportă o pereche de ochelari legaţi cu un fir de argint fin şi suplu ca un fir de mătase. În spatele lentilelor strălucesc nişte ochi vii, cu irisul verzui, cu pupila ca de jeratic. Capul acesta e legat de umeri printr-un gât de taur; trunchiul este aşezat zdravăn pe coapse cărnoase, cu pulpe drepte şi cu labele întoarse puţin în afară.

Calistus Munbar e îmbrăcat cu o haină foarte largă, din stofă în dungi de culoarea tutunului. Din buzunarul lateral se strecoară colţul unei batiste. Vesta e albă, foarte scrobită, la trei nasturi de aur. Un lanţ masiv, ca o ghirlandă, de la un buzunar la altul, având la un capăt un cronometru, la celălalt un podometru

[29] fără să mai vorbim de brelocurile care zornăie la mijloc. Această aurărie e completată de un şir de inele cu care-i sunt împodobite mâinile grase şi roze. Cămaşa de o albeaţă imaculată, înstelată cu trei diamante, are un guler răsfrânt sub al cărui fald e înnodată o cravată imperceptibilă, un simplu şiret auriu. Pantalonii largi din stofă reiată se îngustează către ghetele de lac cu agrafe de aluminiu.

Cât despre fizionomia iancheului, ea este expresivă în cel mai înalt grad, cu totul deschisă – fizionomia oamenilor care nu se îndoiesc de nimic şi care „au văzut multe”. Acest om e, desigur, un descurcăreţ şi de asemeni un energic, ceea ce se recunoaşte după elasticitatea muşchilor săi, după contracţia vizibilă a sprâncenelor şi a maxilarelor, în sfârşit, el hohoteşte adesea, dar râsul său e mai degrabă nazal decât oral, un fel de nechezat, numit de fiziologi hennitus.

Acesta este Calistus Munbar. La intrarea cvartetului, el îşi scoate pălăria cu boruri largi, căreia nu i-ar sta rău o pană Ludovic al XIII-lea, strânge mâna celor patru artişti şi-i conduce în faţa unei mese pe care clocoteşte ceainicul şi aburesc tradiţionalele felii de pâine prăjită. Vorbeşte tot timpul, neîngăduind o singură întrebare – poate pentru a ocoli un răspuns – lăudând frumuseţile oraşului său, monologând ftră întrerupere şi, când dejunul ia sfârşit, isprăvindu-şi monologul cu aceste cuvinte:

— Vă rog să mă urmaţi, domnilor. Trebuie să vă fac însă o recomandare…

Care anume? întreabă Frascolin.

Este cu totul interzis să scuipaţi pe stradă.

N-avem asemenea obiceiuri! protestează Yvernes.

Foarte bine! Asta o să vă scutească de amendă!

— Să nu scuipi… în America! murmură Pinchinat, pe un ton în care surpriza se amestecă cu neîncrederea.

Ar fi fost greu de găsit un ghid dublat de un cicerone mai complet decât Calistus Munbar. Cunoaşte oraşul la perfecţie. Nici un palat despre care să nu poată spune cui îi aparţine, nici o casă în care să nu ştie cine locuieşte, nici un trecător care să nu-1 salute cu familiaritate.

Oraşul este construit cu multă regularitate. Bulevardele şi străzile, prevăzute cu verande deasupra trotuarelor, se întretaie în unghiuri drepte, ca pe o tablă de şah. Unitatea este vădită în planul acesta geometric. Cât despre varietate, atât în stil cât şi în amenajarea lor interioară, clădirile n-au urmat altă regulă decât fantezia arhitecţilor. În afară de câteva străzi comerciale, locuinţele par nişte palate, cu curţile lor de onoare mărginite de pavilioane elegante, cu armonia arhitectonică a faţadelor, cu luxul pe care-1 ghiceşti în interiorul apartamentelor, cu grădinile – ca să nu spunem parcurile – aşezate în spatele lor. E de remarcat totuşi că arborii, plantaţi de curând, nu s-au dezvoltat încă pe deplin. Acelaşi lucru se observă în scuarurile de la intersecţia principalelor artere ale oraşului, acoperite cu peluze de o prospeţime englezească. Boschetele lor, în care se amestecă plantele zonelor temperate şi toride, n-au supt din măruntaiele pământului destulă putere vegetativă. Această particularitate naturală prezintă un contrast izbitor cu regiunea din vestul Americii, unde, în vecinătatea marilor oraşe californiene, abundă păduri uriaşe.

Membrii cvartetului observă acest cartier al oraşului fiecare în felul său: Yvernes atras de ceea ce nu-1 atrage pe Frascolin, Sebastien Zorn interesându-se de ceea ce nu-1 interesează pe Pinchinat – toţi însă foarte curioşi să dezlege misterul care învăluie oraşul necunoscut. Din această diversitate de opinii va trebui să se închege un ansamblu de observaţii destul de întemeiate.

Dealtfel, Calistus Munbar este aici şi are un răspuns la toate. Răspuns?… El nici n-aşteaptă să fie întrebat, el vorbeşte, vorbeşte şi nu poţi decât să-1 laşi să vorbească. Aripile morii sale de cuvinte se învârt la cea mai uşoară adiere.

La un sfert de oră după ce au părăsit Excelsior Hotel, Calistus Munbar spune:

— Iată-ne pe Bulevardul Trei – şi în oraş sunt peste treizeci de bulevarde. Acesta de aici, cel mai comercial, este pentru noi Broadwayul, Regent Streetul, Boulevard des Italiens30… În magazine şi pieţe se găseşte tot ceea ce este necesar şi de prisos, tot ceea ce pot să pretindă oamenii cei mai doritori de bunăstare şi confort modern.

Văd magazinele, dar nu văd cumpărătorii, observă Pinchinat.

Poate că e prea devreme? adaugă Yvernes.

— Asta se datoreşte faptului că cea mai mare parte a comenzilor se fac telefonic sau chiar teleautografic, răspunde Calistus Munbar. Întrebuinţăm în mod obişnuit teleautograful, un aparat perfecţionat care transportă scrisul după cum telefonul transportă vorbirea31, fără să uităm kinetograful, care înregistrează mişcările, fiind pentru ochi ceea ce este fonograful pentru ureche32, şi telefotul care reproduce imaginile

[33]. Teleautograful prezintă o garanţie mai serioasă decât o simplă depeşă de care poate abuza oricine. Cu ajutorul lui sunt semnate electric mandate sau poliţe…

Chiar şi acte de căsătorie? întreabă Pinchinat, ironic.

Fără îndoială. De ce nu s-ar căsători oamenii prin fir telegrafic?

Atunci de ce n-ar şi divorţa?

Ba chiar şi divorţează!… Dealtfel, asta uzează cel mai mult aparatele noastre!

Şi aici un zgomotos hohot de râs al ciceronelui, care face să zăngăne toate zorzoanele atârnate de vesta lui.

Sunteţi vesel, domnule Munbar, spune Pinchinat împărtăşind ilaritatea americanului.

Ca un zbor de cintezoi într-o zi însorită!

Se arată acum o arteră transversală. Este Bulevardul Nouăsprezece, unde orice fel de comerţ este oprit. Linii de tramvai îl brăzdează ca şi pe celălalt. Carele electrice trec fără să ridice măcar un fir de praf, căci şoseaua, acoperită cu un parchet foarte rezistent din lemn de karry şi jarrah din Australia – de ce nu acaju din Brazilia? – este curată de parcă ar fi fost frecată cu glaspapir. Dealtfel, Frascolin, atent la fenomenele fizice, constată că şoseaua sună sub paşi ca o placă de metal.

„Grozavi sunt metalurgiştii ăştia! îşi spune el. S-au apucat să facă şosele de fier”.

Intrigat, tocmai voia să-1 întrebe pe Calistus Munbar, când acesta exclamă:

— Priviţi, domnilor!

Şi le arată o clădire vastă, cu o înfăţişare grandioasă, ale cărei aripi, mărginind curtea de onoare, sunt unite printr-un grilaj de aluminiu.

Această clădire – s-ar putea zice acest palat – este locuită de familia unuia dintre principalii notabili ai oraşului. E vorba de Jem Tankerdon, proprietarul inepuizabilelor zăcăminte de petrol din Illinois, poate cel mai bogat şi, prin urmare, cel mai onorabil şi mai onorat dintre concetăţenii noştri.

E milionar? întreabă Sebastien Zorn.

Milionul este pentru noi monedă curentă şi se numără aici cu sutele! În acest oraş nu există decât nababi ultrabogaţi. Asta explică cum, în câţiva ani, negustorii din cartierele comerciale fac avere. Mă refer la negustorii cu amănuntul, căci, în acest microcosmos unic în lume, nu există nici un angrosist.

Nici industriaşi? se interesează Pinchinat.

Deloc!

Nici armatori? întreabă Frascolin.

Defel.

Rentieri atunci? intervine Sebastien Zorn.

Numai rentieri şi negustori pe cale să devină rentieri.

Ei bine… Şi muncitorii? întreabă Yvernes.

Când e nevoie de muncitori, sunt aduşi din afară şi îndată ce-şi isprăvesc munca se reîntorc… cu un câştig bun.

Totuşi, domnule Munbar, spune Frascolin, trebuie să aveţi câţiva săraci în oraşul dumneavoastră – chiar dacă ar fi numai pentru a nu lăsa să le piară sămânţa!

Săraci? Nu veţi întâlni unul singur!

Atunci cerşetoria e interzisă?!

N-avem de ce s-o interzicem atâta vreme cât oraşul nu e accesibil cerşetorilor. Astea sunt lucruri valabile doar pentru oraşele Americii, cu arestul, azilurile şi casele lor pentru săraci, cărora li se adaugă casele de corecţie.

O să-mi spuneţi acum că n-aveţi nici temniţe!

După cum n-avem nici întemniţaţi!

Dar criminalii?

Sunt rugaţi să rămână pe vechiul şi noul continent, unde găsesc condiţii mai avantajoase ca să-şi exercite vocaţia.

Într-adevăr, domnule Munbar, spune Sebastien Zorn, s-ar crede, ascultându-vă, că nu ne mai aflăm în America!

Ieri vă aflaţi încă acolo, domnule violoncelist, răspunde uluitorul cicerone.

Ieri? tresare Frascolin, care se întreabă ce poate să însemne această frază ciudată.

Fără îndoială! Astăzi vă aflaţi într-un oraş liber, asupra căruia Uniunea n-are nici un drept, care nu depinde decât de el însuşi.

Şi care e numele său? întreabă Sebastien Zorn, a cărui iritabilitate naturală începe să se facă simţită.

Numele său?… îngăduiţi-mi să nu vi-l spun încă.

Şi când îl vom şti?

La sfârşitul vizitei, de care el se va simţi foarte onorat. Această rezervă a americanului este cel puţin curioasă. Dar, în definitiv, n-are nici o importanţă. Înainte de prânz, cvartetul îşi va termina plimbarea şi, chiar dacă nu va afla numele oraşului decât în clipa plecării, asta-i va fi de ajuns. Singura întrebare care se pune este următoarea: cum poate un oraş atât de mare să ocupe un promontoriu al coastei californiene fără să aparţină Statelor Unite şi, pe de altă parte, cum se explică faptul că vizitiul nu le-a spus nimic? La urma urmei, în douăzeci şi patru de ore instrumentiştii se vor afla la San Diego, unde vor afla cheia acestei enigme dacă Munbar nu se învredniceşte să-i lămurească.

Bizarul personaj s-a lăsat din nou pradă vorbăriei, nu fără a da de înţeles că doreşte să nu i se ceară explicaţii prea categorice:

Domnilor, spune el, iată-ne la capătul Bulevardului Treizeci şi şapte. Contemplaţi această admirabilă perspectivă! Nici în acest cartier nu se află magazine, pieţe, acea mişcare a străzilor care indică viaţa comercială. Numai palate şi locuinţe particulare, dar averile sunt mai mici decât cele de pe Bulevardul Nouăsprezece. Rentieri cu zece, douăsprezece milioane.

Nişte cerşetori! comentează Pinchinat, strâmbându-se semnificativ.

Ei, domnule, totdeauna poţi să fii cerşetorul cuiva! Un milionar este bogat faţă de cel care n-are decât o sută de mii de franci şi nu e bogat faţă de cel care are o sută de milioane.

Artiştii noştri au băgat de seamă că, dintre toate cuvintele folosite de călăuza lor, cuvântul „milion” revine cel mai des – un cuvânt vrăjit, pe cât se pare! Munbar îl pronunţă umflându-şi obrajii, cu o sonoritate metalică. S-ar spune că bate monedă vorbind. Şi dacă dintre buzele sale nu cad diamante, ca din gura acelui fin al zânelor care semăna perle şi smaragde, atunci cad monezi de aur.

Sebastien Zorn, Pinchinat, Frascolin, Yvernes continuă să străbată acest oraş extraordinar, al cărui nume le este încă necunoscut. Străzile sunt însufleţite de neîncetatul du-te-vino al trecătorilor bine îmbrăcaţi. Nicăieri nu se zăresc zdrenţele vreunui cerşetor. Pretutindeni tramvaie, camioane, care electrice. Unele artere mari sunt înzestrate cu trotuare mobile, acţionate de un lanţ fără sfârşit şi pe care oamenii se plimbă cum ar face-o într-un tren în mers, mişcându-se odată cu el.

Circulă de asemenea trăsuri electrice, alunecând pe şosele ca o bilă pe postavul unei mese de biliard. Cât despre echipaje în adevăratul înţeles al cuvântului, adică vehicule trase de cai, nu se întâlnesc decât în cartierele bogate.

Ah, iată o biserică! exclamă Frascolin, arătând spre un edificiu cu o înfăţişare destul de greoaie, lipsit de vreun stil arhitectural, un fel de pateu de Savoia înfipt în mijlocul unei pieţe cu peluze.

Este templul protestant, precizează Calistus Munbar, oprindu-se în faţa clădirii.

Există şi biserici catolice în oraşul dumneavoastră? întreabă Yvernes.

Da, domnule! Dealtfel, trebuie să vă spun că, dintre cele aproape o mie de religii diferite existente pe glob, ne-am oprit doar la catolicism şi protestantism. La noi nu e ca în Statele Unite, neunite din punct de vedere religios, dacă nu şi politic, unde sunt tot atâtea secte câte familii – metodiste, anglicane, presbiteriene, anabaptiste, wesleiene etc. Aici veţi întâlni numai protestanţi fideli calvinismului sau romano-catolici.

Şi ce limbă vorbesc?

Engleza şi franceza.

Lucru pentru care vă felicităm, spune Pinchinat.

Oraşul este deci împărţit în două sectoare aproape egale. Ne aflăm aici în sectorul…

Vest, îmi închipui! îl întrerupe Frascolin, orientându-se după poziţia soarelui.

Vest, dacă vreţi…

Cum, dacă vreau? ripostează Frascolin, destul de surprins de acest răspuns. Oare punctele cardinale ale acestei aşezări se schimbă după placul fiecăruia?

Da… şi nu… Vă voi explica asta mai târziu. Să revenim la sectorul… vest, dacă vreţi să-i spunem aşa, care este locuit numai de protestanţi, rămaşi chiar şi aici oameni practici, în vreme ce catolicii, mai intelectuali, mai rafinaţi, ocupă celălalt sector. În faţa dumneavoastră e templul protestant!

Se cunoaşte, observă Yvernes. Cu o asemenea arhitectură greoaie, rugăciunea trebuie să fie nu o înălţare către cer, ci o strivire de pământ.

Frumoase cuvinte! sare Pinchinat. Domnule Munbar, într-un oraş cu atâtea instalaţii moderne, desigur că predica şi slujba religioasă pot fi ascultate la telefon…

Fără îndoială.

Şi spovedania de asemeni?

Tot aşa cum poţi să te căsătoreşti prin teleautograf – şi veţi conveni că e un lucru practic.

De necrezut, domnule Munbar, răspunde Pinchinat, de necrezut!