STANDARD-ISLAND ŞI MILLIARD-CITY.

În acea epocă se aştepta încă statisticianul îndrăzneţ, dublat de un geograf, care să calculeze cifra exactă a insulelor răspândite pe suprafaţa globului. Nu e prea temerar din partea noastră să admitem că această cifră se ridică la mai multe mii. Nu se găsea oare printre ele măcar una corespunzătoare dorinţei celor care au întemeiat Standard-Island şi exigenţelor viitorilor săi locuitori? Nu, nici una! De aici ideea „americamecaniceşte” practică de a crea o insulă pe de-a-ntregul artificială, care să constituie ultimul cuvânt al industriei metalurgice moderne.

Standard-Island – ceea ce s-ar putea traduce prin „Insula-tip” – este o insulă cu elice. Capitala ei se numeşte Milliard-City. De ce acest nume? Pentru că este oraşul miliardarilor, un oraş gouldian, vanderbildtian şi rotschildian39. Dar, veţi spune, cuvântul „miliard” nu există în limba engleză. Anglo-saxonii vechiului şi noului continent spun întotdeauna: a thousand millions40. Miliard e un cuvânt francez. De acord, şi cu toate astea, de câţiva ani el a intrat în limbajul curent al Marii Britanii şi al Statelor Unite, fiind folosit, pe bună dreptate, pentru a denumi capitala „Insulei-tip”.

Ideea unei insule artificiale n-are nimic extraordinar în sine. Nu e mai presus de puterea oamenilor să o realizeze, cu ajutorul unei mase suficiente de materiale cufundate într-un fluviu, într-un lac sau într-o mare. Dar asta n-ar fi fost de ajuns. Dată fiind destinaţia sa, cerinţele pe care urma să le satisfacă, insula trebuia să se poată deplasa şi, în consecinţă, să fie plutitoare. În asta consta dificultatea, dar o dificultate care nu întrecea posibilităţile uzinelor metalurgice, înzestrate cu maşini de o putere, ca să zicem aşa, infinită.

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu pasiunea lor pentru big, cu admiraţia lor pentru tot ce este „enorm”, americanii au hotărât să instaleze la câteva sute de leghe în larg o plută gigantică fixată cu ancore puternice. Ar fi fost dacă nu un oraş, cel puţin o staţiune oceanică cu restaurante, hoteluri, cluburi, teatre etc., unde turiştii ar fi găsit toate distracţiile staţiunilor balneare la modă. Ei bine, acesta e proiectul care a fost realizat şi desăvârşit. Numai că, în loc de o plută fixă, a fost creată o imensă insulă plutitoare.

Cu şase ani înainte de epoca în care se situează începutul acestei povestiri, fusese fondată Standard-Island Company Limited, cu un capital de cinci sute de milioane de dolari. Acest capital, împărţit în cinci sute de părţi, era destinat fabricării unei insule artificiale care să ofere nababilor din Statele Unite diversele avantaje de care sunt lipsite regiunile sedentare ale globului terestru. Capitalul a fost găsit fără osteneală, căci averile uriaşe erau numeroase atunci în America, datorită fie exploatării căilor ferate, fie operaţiunilor bancare, fie randamentului regiunilor petrolifere, fie comerţului cu conserve de carne de porc.

După patru ani, insula era construită. Vom indica mai jos principalele ei dimensiuni, amenajările interioare, mijloacele de locomoţie care-i îngăduie să utilizeze cea mai frumoasă parte a imensei suprafeţe a Pacificului. Vom da aceste dimensiuni în kilometri, nu în mile – sistemul decimal biruind, în sfârşit, inexplicabila repulsie pe care o inspirase odinioară rutinei anglo-saxone.

Sate plutitoare există în China, pe fluviul Yang-tse-Kiang, în Brazilia, pe fluviul Amazoanelor, în Europa, pe Dunăre. Dar nu sunt decât construcţii efemere, câteva căsuţe aşezate pe plute. Odată ajunsă la destinaţie, pluta se desface, căsuţele se demontează, satul dispare.

Insula despre care vorbim e cu totul altceva: ea e făcută pentru a fi lansată pe mare, ea trebuie să dureze… atât cât pot dura operele făurite de mâna omului.

Şi dealtfel, cine ştie dacă pământul nu va fi prea mic într-o zi pentru locuitorii săi al căror număr va atinge aproape şase miliarde în 2072. După Ravenstein42, savanţii afirmă acest lucru cu o precizie uimitoare. Nu va trebui să se clădească pe mare, atunci când continentele vor fi prea aglomerate.

Standard-Island e o insulă de oţel şi rezistenţa scheletului ei a fost calculată pentru enorma greutate pe care trebuie s-o suporte. Ea este compusă din două sute şaptezeci de mii de chesoane având fiecare şaisprezece metri şi şaizeci şi cinci de centimetri înălţime, zece metri lungime şi zece lăţime. Suprafaţa lor orizontală reprezintă un pătrat cu latura de zece metri, deci o sută de metri pătraţi. Toate aceste chesoane, înşurubate şi nituite între ele, fac ca insula să aibă circa douăzeci şi şapte de milioane de metri pătraţi, adică douăzeci şi şapte de kilometri. Având o formă ovală, ea măsoară şapte kilometri lungime şi cinci kilometri lăţime, iar circumferinţa sa este de optsprezece kilometri în cifre rotunde.

Partea scufundată a insulei este de treizeci de picioare, partea care iese la suprafaţă de douăzeci de picioare. Asta înseamnă că se cufundă în apă zece metri când poartă întreaga ei încărcătură. Volumul se cifrează la patru sute treizeci şi două de milioane de metri cubi şi are o deplasare egală cu trei cincimi din volum, adică două sute cincizeci şi nouă de milioane de metri cubi.

Toată partea scufundată a chesoanelor a fost acoperită cu un preparat găsit după lungi căutări, care l-a făcut miliardar pe inventatorul său. Acest preparat împiedică scoicile să se lipească de pereţii aflaţi în contact cu apa mării.

Subsolul noii insule nu se teme nici de deformaţii, nici de rupturi, atât de straşnic sunt împreunate tăbliile de oţel, atât de bine au fost înşurubate şi nituite.

Trebuiau create şantiere speciale pentru fabricarea giganticului aparat maritim. Este ceea ce a făcut Standard-Island Company după ce a cumpărat golful Madeleine şi litoralul său, la capătul lungii peninsule a vechii Californii, aproape de Tropicul Cancerului.

În acest golf au fost executate lucrările sub conducerea inginerilor Companiei, având ca şef pe celebrul William Tersen, mort la câteva luni după desăvârşirea operei, asemeni lui Brummel după lansarea infructuoasă a Great-Eastern-ului său. Şi ce-i altceva Standard-Island decât un Great-Eastern modernizat şi de mii de ori mai mare?

Se înţelege că nu putea fi vorba de a lansa insula pe suprafaţa oceanului. Ea a fost fabricată în bucăţi, în compartimente, împreunate apoi pe apele golfului Madeleine. Această porţiune a ţărmului american a devenit portul de ataş al insulei plutitoare, care vine aici când are nevoie de reparaţii.

Scheletul insulei, chila, dacă vreţi, formată din două sute şaptezeci de mii de compartimente, a fost acoperită cu un strat gros de pământ vegetal, afară de partea rezervată oraşului, unde este puternic întărită. Acest humus satisface nevoile unei vegetaţii mărginite la peluze, parcuri şi arbuşti, masive de arbori, păşuni, câmpuri de legume. Ar fi fost nepractic să se ceară acestui sol artificial să producă cereale şi hrana necesară animalelor de tăiere care sunt importate cu regularitate. Dar au fost create instalaţiile necesare pentru ca laptele şi păsările de curte să nu depindă de import.

Trei sferturi din solul insulei, adică aproximativ douăzeci şi unu de kilometri pătraţi, sunt acoperite cu vegetaţie. Peluzele parcului sunt mereu înverzite, câmpurile cultivate intensiv abundă în legume şi în fructe, iar pe păşunile artificiale pasc câteva turme. Este mult întrebuinţată electrocultura, adică influenţa curenţilor continui, care determină o acceleraţie extraordinară a creşterii şi apariţia unor legume de dimensiuni de necrezut: ridichi de patruzeci şi cinci de centimetri şi morcovi de trei kilograme

[44]. Parcurile, grădinile de zarzavaturi, livezile pot să rivalizeze cu cele mai frumoase surori ale lor din Virginia şi Louisiana. Nu trebuie să ne mirăm: cheltuielile nu contează în această insulă, numită pe bună dreptate „Bijuteria Pacificului”.

Capitala, Milliard-City, ocupă aproximativ o cincime din cei douăzeci şi şapte de kilometri pătraţi, adică aproape cinci kilometri sau cinci sute de hectare, cu o circumferinţă de nouă kilometri. Aceia dintre cititorii noştri care au binevoit să-i întovărăşească pe Sebastien Zorn şi pe camarazii săi în timpul excursiei cunosc destul capitala pentru ca să nu se piardă în ea. Dealtfel, e greu să te rătăceşti în oraşele americane, atunci când au fericirea şi totodată nenorocirea de a fi moderne. Fericire pentru simplitatea comunicaţiilor urbane, nenorocire pentru latura artistică şi fantezistă, care le lipseşte cu desăvârşire.

Se ştie că Milliard-City, de formă ovală, este împărţit în două sectoare despărţite de o arteră centrală, Bulevardul Unu, lung de peste trei kilometri. Observatorul, care se înalţă la una din extremităţi, are ca pandant primăria a cărei masă impozantă se profilează la celălalt capăt. Acolo sunt centralizate toate serviciile publice – pentru starea civilă, apă şi căi de comunicaţie, plantaţii şi locuri de plimbare, poliţia municipală, vama, hale şi pieţe, înmormântări, ospicii, diverse şcoli, culte şi arte.

Şi acum, care este populaţia cuprinsă în această circumferinţă de optsprezece kilometri?

Se pare că pământul numără actualmente douăsprezece oraşe (dintre care patru în China) cu peste un milion de locuitori45. Ei bine, insula cu elice nu are decât aproximativ zece mii, originari din Statele Unite. S-a urmărit ca între cetăţenii care au venit aici să-şi caute liniştea şi odihna să nu se poată naşte niciodată discuţii pe teme internaţionale. E destul, e chiar prea mult că ei nu sunt uniţi sub acelaşi steag din punct de vedere religios. Ar fi fost însă dificil să se rezerve iancheilor din nord, care sunt babordezii insulei cu elice, sau americanilor din sud, care sunt tribordezii ei, dreptul exclusiv de a-şi fixa reşedinţa pe Standard-Island. Dealtfel, interesele Companiei ar fi suferit prea mult.

După ce s-a isprăvit construcţia solului metalic şi a fost hotărâtă partea rezervată oraşului, după ce planul străzilor şi al bulevardelor a fost aprobat, au început să se înalţe şi construcţiile: palate superbe, locuinţe mai simple, magazine, edificii publice, biserici şi temple, dar nici una dintre acele clădiri cu douăzeci şi şapte de etaje, acei sky-scrapers, adică „zgârie nori”, care se văd la Chicago. Materialele sunt în acelaşi timp uşoare şi rezistente. Este întrebuinţat mai ales aluminiul, un metal inoxidabil, de şapte ori mai uşor decât fierul la volum egal şi care corespunde tuturor cerinţelor unei construcţii solide – „metalul viitorului”, cum îl numise Sainte-Claire Deville46. I se adaugă piatra artificială, acele cuburi de ciment care se rânduiesc cu atâta uşurinţă. Se folosesc până şi cărămizile de sticlă, cioplite, suflate, mulate ca nişte butelii şi unite printr-o zeamă subţire de mortar, cărămizi transparente care pot să realizeze idealul casei de sticlă… Dar tot armătura metalică este cel mai des folosită, aşa cum se procedează în ultimul timp şi în arhitectura navală. Şi Standard-Island este oare altceva decât un imens vapor?

Aceste diverse proprietăţi aparţin Companiei. Cei care locuiesc în ele nu sunt decât chiriaşi, oricât de mare le-ar fi averea. În ceea ce priveşte confortul, el este la înălţimea cerinţelor acestor americani neverosimil de bogaţi, pe lângă care suveranii Europei şi nababii Indiei nu pot să facă decât o figură mediocră.

Într-adevăr, dacă statistica stabileşte că valoarea stocului de aur acumulat în lumea întreagă este de optsprezece miliarde şi cea a argintului de douăzeci de miliarde, trebuie să spunem că locuitorii Bijuteriei Pacificului deţin o bună parte a acestei valori.

De la început, afacerea s-a prezentat bine din punct de vedere financiar. Palatele şi clădirile au fost închiriate cu preţuri fabuloase, ajungând la câteva milioane pe an. Şi sunt unele familii care au putut să cheltuiască atât fără multă chibzuială. Compania obţine numai din chirii un venit frumos. Milliard-City îşi justifică numele…!

Lăsând deoparte aceste familii opulente, mai sunt câteva sute care plătesc o chirie de o sută până la două sute de mii de franci şi care se mulţumesc cu această situaţie modestă.

În rest, populaţia este alcătuită din profesori, furnizori, funcţionari, servitori şi foarte puţini străini în trecere, care nu sunt autorizaţi să se stabilească în oraş sau pe insulă. Sunt foarte puţini avocaţi, ceea ce face ca procesele să fie destul de rare; medici şi mai puţini, ceea ce a făcut ca mortalitatea să scadă până la o cifră derizorie. Fiecare locuitor îşi cunoaşte exact constituţia; forţa musculară, măsurată la dinamometru; capacitatea pulmonară, măsurată cu spirometrul; puterea de contracţie a inimii, măsurată cu sfigmometrul; în sfârşit, gradul de forţă vitală, măsurat cu magnetometrul. Dealtfel, în acest oraş nu există nici baruri, nici cafenele, nici cabarete, nimic care să provoace alcoolismul. Nu se cunoaşte nici un caz de dypsomanie – să spunem de beţie, pentru a fi înţeleşi de cei care nu ştiu limba greacă. Afară de asta, să nu uităm că serviciile orăşeneşti distribuie energie electrică, lumină, forţă mecanică şi căldură, aer comprimat, aer rarefiat, aer rece, apă sub presiune, ca şi telegramele şi audiţiile telefonice. În această insulă cu elice, ferită metodic de intemperii, pusă la adăpost de toate influenţele microbiene, se moare numai pentru că trebuie să mori, dar numai după ce resorturile vieţii s-au uzat până la o bătrâneţe centenară.

Există soldaţi pe Standard-Island? Da! Un corp de cinci sute de oameni sub ordinele colonelului Stewart, căci regiunile Pacificului nu sunt totdeauna sigure. În apropierea anumitor grupuri de insule este prudent să fii pregătit împotriva piraţilor de tot felul. Că această miliţie e foarte bine plătită, că fiecare om capătă un salariu mai bun decit cel al generalilor bătrânei Europe, asta nu poate să ne surprindă. Recrutarea soldaţilor, găzduiţi, hrăniţi, îmbrăcaţi pe cheltuiala administraţiei, se face în condiţii excelente, sub controlul unor şefi având veniturile lui Cresus47. Nu există decât greutatea alegerii.

Există poliţie pe Standard-Island? Da! Câteva grupe – destul pentru a garanta securitatea unui oraş care n-are nici un motiv să fie tulburat. Pentru a locui aici e nevoie de o autorizaţie a administraţiei municipale. Ţărmurile sunt păzite de un corp de agenţi de vamă, care veghează zi şi noapte. Nu se poate debarca decât în porturi. Şi atunci, cum ar putea ajunge pe insulă niscaiva răufăcători? Cât despre cei care, printr-o excepţie, s-ar transforma chiar aici în pungaşi, ar fi prinşi imediat, condamnaţi şi deportaţi în vestul sau estul Pacificului, în vreun colţ oarecare al noului sau vechiului continent, fără posibilitatea de a mai reveni vreodată pe Standard-Island.

Am spus: porturi. Există deci mai multe? Da, două, situate pe laturile insulei cu elice. Unul e numit Tribord-Harbour, celălalt Babord-Harbour, după terminologia folosită în marina franceză.

În nici un caz nu trebuie să fie primejduit importul – aceasta e raţiunea construirii celor două porturi, orientate în direcţii opuse. Dacă vremea rea face ca unul să fie inabordabil, celălalt rămâne deschis bastimentelor, care pot acosta astfel în orice condiţii.

Prin Babord-Harbour şi Tribord-Harbour se face aprovizionarea cu diverse mărfuri – petrol adus de nave speciale, făină şi cereale, vinuri, bere şi alte băuturi, ceai, cafea, ciocolată, coloniale, conserve etc. Aici sosesc de asemenea boii, berbecii, porcii cumpăraţi de pe cele mai bune pieţe ale Americii pentru a asigura consumul de carne proaspătă – în sfârşit, toate articolele comestibile pe care şi le-ar putea dori cel mai pretenţios gurmand. Tot pe aici se importă stofele, lenjeria, articolele de modă pe care le poate pretinde cel mai rafinat dandy48 sau cea mai elegantă femeie. Aceste obiecte sunt cumpărate de la furnizori – cu ce preţ, nu îndrăznim să spunem.

Vă veţi întreba poate cum se face legătura între litoralul american şi o insulă cu elice care, prin însăşi natura ei, este mişcătoare – o zi în cutare loc, a doua zi cu douăzeci de mile mai departe?

Răspunsul este foarte simplu. Standard-Island nu se deplasează la întâmplare, ci potrivit cu programul alcătuit de administraţia superioară, după avizul meteorologilor Observatorului. Este o plimbare susceptibilă totuşi de modificări, prin această zonă a Pacificului care cuprinde cele mai frumoase arhipelaguri, evitându-se pe cât cu putinţă variaţia de temperatură, cauza atâtor afecţiuni pulmonare. Faptul acesta i-a îngăduit lui Calistus Munbar să spună cu privire la iarnă: „N-am auzit!” Standard-Island nu se deplasează decât între a treizeci şi cincea paralelă la nord şi a treizeci şi cincea paralelă la sud de Ecuator. Şaptezeci de grade, adică o mie patru sute de leghe marine. Ce magnific câmp de navigaţie!… Navele ştiu deci totdeauna unde să găsească Bijuteria Pacificului, pentru că itinerarul său este stabilit dinainte între diversele grupuri de insule, care par tot atâtea oaze în imensul deşert al oceanului.

Ei bine, chiar în asemenea caz bastimentele nu sunt puse în situaţia de a căuta la întâmplare locul unde se află Standard-Island. Şi totuşi, Compania n-a vrut să recurgă la cele douăzeci şi cinci de cabluri de şaisprezece mii de mile pe care le posedă Eastern Extension Australasia and China Co. Nu! Insula cu elice nu vrea să depindă de nimeni. Dealtfel, a fost de ajuns să se aşeze la suprafaţa oceanului câteva sute de geamanduri de care sunt prinse extremităţile cablurilor electrice legate de Madeleine-bay. Standard-Island acostează lângă aceste geamanduri, firul este conectat la aparatele Observatorului, se lansează depeşele şi agenţii din golf ai Companiei sunt întotdeauna informaţi de poziţia insulei cu elice. Serviciul navelor de aprovizionare merge deci ca pe roate.

Există totuşi o problemă care merită osteneala de a fi lămurită. Cum se procură apa pentru multiplele nevoi ale populaţiei?

Apa?… Este fabricată prin distilare în două uzine speciale, situate în apropierea porturilor. Conductele o aduc până în oraş sau o plimbă pe sub păturile vegetale ale câmpiei. Ea slujeşte astfel tuturor serviciilor particulare şi publice şi recade ca o ploaie binefăcătoare pe câmpuri şi peluze, care nu mai sunt supuse capriciilor cerului. Şi această apă este nu numai dulce, dar şi distilată, electrizată, mai igienică decât cele mai curate izvoare ale celor două continente, în care o picătură de mărimea unei gămălii de ac poate cuprinde cincisprezece miliarde de microbi.

Rămâne de spus în ce condiţii se efectuează deplasarea acestui minunat aparat. El n-are nevoie de viteză mare, pentru că timp de şase luni nu trebuie sâ părăsească meleagurile cuprinse între tropice, pe de o parte, şi între meridianele o sută treizeci şi o sută optzeci, pe de altă parte. Standard-Island se mulţumeşte să străbată cincisprezece, douăzeci de mile în douăzeci şi patru de ore.

Această călătorie ar fi fost uşor de realizat dacă insula cu elice s-ar fi mişcat de-a lungul unui cablu făcut din planta indiană numită bastin, cablu rezistent şi uşor totodată, care ar fi plutit între două ape, în aşa fel încât să nu se destrame în contact cu fundul mării. Cablul s-ar fi înfăşurat pe cilindri acţionaţi de forţa aburilor şi Standard-Island ar fi fost trasă înainte şi înapoi, ca acele ambarcaţii care urcă şi coboară anumite fluvii ale vechiului şi noului continent. Dar acest cablu ar fi trebuit să fie de o grosime uriaşă pentru asemenea masă şi ar fi fost supus la numeroase avarii. Ar fi însemnat libertatea înlănţuită, obligaţia de a urma linia imperturbabilă a cablului, şi când e vorba de libertate, cetăţenii liberei Americi sunt de o superbă intransigenţă.

Din fericire, electricienii au progresat atât de mult în meseria lor, încât s-a putut cere totul de la electricitate, acest suflet al Universului

[49]. Ei i s-a încredinţat şi locomoţia insulei artificiale. Două uzine ajung pentru a face să se mişte dinamurile de o putere aproape infinită, furnizând energie electrică sub formă de curent continuu cu un voltaj moderat de două mii de volţi. Aceste dinamuri acţionează un puternic sistem de elice, aşezate în vecinătatea celor două porturi. Ele dezvoltă fiecare cinci milioane de cai-vapori, datorită sutelor de cazane încălzite cu brichete de petrol mai uşor de mânuit şi mai puţin murdare decât huila, fiind totodată mai bogate în calorii. Uzinele sunt conduse de doi ingineri-şefi, domnii Watson şi Somwah, ajutaţi de un numeros personal de mecanici şi fochişti, sub comanda supremă a comandorului Ethel Simcoe.

Din reşedinţa sa de la Observator, comandorul comunică telefonic cu uzinele, stabilite una aproape de Tribord-Harbour, cealaltă aproape de Babord-Harbour. El transmite instrucţiunile de navigaţie, urmărind itinerarul hotărât. De acolo a plecat în noaptea de 25 spre 26 ordinul de a pregăti de drum Standard-Island, care se găsea în vecinătatea coastei californiene la începutul campaniei sale anuale.

Aceia dintre cititorii noştri care vor vrea să ne însoţească cu gândul vor asista la diferitele peripeţii ale acestei călătorii pe suprafaţa Pacificului, şi poate că nu vor regreta.

Viteza maximă a insulei, când maşinile dezvoltă zece milioane de cai-putere, atinge opt noduri pe oră. Cele mai puternice valuri stârnite de vânt nu o clintesc din loc. Prin mărimea sa, ea se sustrage ondulaţiilor hulei. Răul de mare nu-i de temut. În primele zile petrecute pe bord, abia dacă se simte uşorul tremur imprimat subsolului de rotaţia elicelor. Având pinteni de şaizeci de metri la prova şi la pupa, insula despică apele fără efort şi străbate fără zdruncinături vastul spaţiu lichid oferit excursiilor sale.

Se înţelege de la sine că energia electrică fabricată de cele două uzine găseşte şi alte întrebuinţări decât locomoţia insulei cu elice. Ea este cea care luminează câmpia, parcul, oraşul. Ea este cea care produce, îndărătul lentilelor farurilor, acel puternic izvor luminos al cărui mănunchi de raze, proiectate în larg, semnalează de departe prezenţa insulei cu elice şi previne orice pericol de ciocnire. Ea este cea care furnizează curentul folosit de serviciile telegrafice, telefotice, teleautografice, telefonice, pentru nevoile caselor particulare şi ale cartierelor comerciale. În sfârşit, ea este cea care alimentează aceste luni artificiale, având fiecare o putere egală cu aceea a cinci mii de lumânări şi putând lumina o suprafaţă de cinci sute de metri.

Extraordinarul aparat marin se află la a doua călătorie în Oceanul Pacific. Cu o lună mai înainte, el a părăsit Madeleine-bay urcând către paralela treizeci şi cinci, ca să-şi reia itinerarul din dreptul insulelor Sandwich. Era încă în dreptul coastei Californiei de Jos când Calistus Munbar, aflând că vestitul Cvartet Concertant părăsise San Francisco şi se îndrepta spre San Diego, şi-a propus să-şi asigure concursul acestor eminenţi artişti. Se ştie cum a procedat faţă de ei, cum i-a îmbarcat pe insula cu elice, care staţiona atunci la câteva ancabluri50 de litoral, şi cum, graţie acestui tertip, muzica de cameră avea să-i încânte pe diletanţii din Milliard-City.

Aceasta este cea de-a noua minune a lumii, capodoperă a geniului uman demnă de secolul douăzeci, care-i poartă pe oaspeţii săi – doi violonişti, un violist şi un violoncelist – către meleagurile occidentale ale Oceanului Pacific.