INSULELE MARCHIZE.

În dimineaţa zilei de 29 august, Bijuteria Pacificului se află în preajma insulelor Marchize, situate între 7°55' şi 10°30' latitudine sudică şi 141° şi 143° 6' longitudine vestică, după meridianul Parisului

[86]. Ea a străbătut o distanţă de trei mii cinci sute de kilometri de la plecarea din insulele Sandwich.

Dacă acest grup se numeşte Mendana, este pentru că spaniolul cu acest nume a descoperit, în 1595, partea meridională. Dacă se numeşte Insulele Revoluţiei, este pentru că partea sa de nord-vest a fost vizitată de căpitanul Marchand în 1791. Dacă se numeşte arhipelagul Nuka-Hiva, este pentru că a luat acest nume de la cea mai importantă dintre insulele care-1 alcătuiesc. Ar fi putut să ia şi numele de Cook, pentru că celebrul navigator a fost aici în recunoaştere în 1744. Este ceea ce subliniază Simcoe într-o discuţie cu Frascolin, care găseşte observaţia foarte întemeiată, adăugând:

— S-ar putea numi tot atât de bine şi Arhipelagul Francez, căci în Marchize ne aflăm oarecum în Franţa.

Într-adevăr, un francez are dreptul să privească acest grup de unsprezece insule sau insuliţe ca pe o escadră a ţării sale, ancorată în apele Pacificului. Cele mai mari sunt navele de linie Nuka-Hiva şi Hiva-Oa; cele mijlocii sunt crucişătoarele de diferite ranguri Hiau, Uapu, Uauka; cele mai mici sunt avizourile Montane, Fatu-Hiva, Tau-Ata, în timp ce insuliţele sau atolurile ar fi vedetele rapide ale escadrei. E adevărat, aceste insule nu se pot deplasa, aşa cum face Standard-Island.

La 1 mai 1842, comandantul staţiunii navale din Pacific, contraamiralul Dupetit-Thouars, a pus stăpânire pe arhipelag, în numele Franţei. O mie până la două mii de leghe îl despart coasta americană, fie de Noua Zeelandă, fie de Australia, fie de China, insulele Moluce sau Filipine. În aceste condiţii, actul contraamiralului era demn de laudă sau de dezaprobare? L-a dezaprobat opoziţia, l-au lăudat cercurile guvernamentale. Oricum, Franţa dispune de un domeniu insular, în care vapoarele noastre de pescuit pot să se adăpostească şi să se aprovizioneze şi căruia canalul Panama, dacă va fi vreodată deschis87, îi va da o reală importanţă comercială. Acest domeniu trebuia să fie întregit prin luarea în stăpânire sau declaraţia de protectorat asupra insulelor Pomotu şi a Insulelor Societăţii, prelungirea lui naturală. Deoarece influenţa britanică e preponderentă în regiunile de nord-vest ale acestui imens ocean, e bine că influenţa franceză vine s-o contrabalanseze în regiunile de sud-est.

Dar avem acolo forţe militare cât de cât însemnate? îl întreabă Frascolin pe îndatoritorul său cicerone.

Până în 1859, răspunde comandorul Simcoe, exista la Nuka-Hiva un detaşament de soldaţi de marină. De când acest detaşament a fost retras, garda pavilionului e încredinţată misionarilor, şi ei nu l-ar preda tară să-1 apere.

Şi acum?

Nu veţi găsi la Taio-Hae decât un rezident, câţiva jandarmi şi soldaţi indigeni, sub ordinele unui ofiţer care e totodată şi judecător…

Pentru procesele băştinaşilor?

Ale băştinaşilor şi ale coloniştilor.

Aşadar, în Nuka-Hiva se află colonişti?

Cam două duzini.

N-ajung nici măcar pentru o orchestră… poate doar pentru o fanfară!

Acest arhipelag, care se întinde pe o sută nouăzeci şi cinci de mile în lungime şi patruzeci şi opt de mile în lăţime, acoperind o suprafaţă de treisprezece mii kilometri pătraţi, nu cuprinde nici douăzeci şi patru de mii de indigeni. Asta înseamnă un colonist la o mie de locuitori.

Va creşte oare populaţia marchizană când se va deschide o nouă cale de comunicaţie între cele două Americi? Viitorul o va spune. Dar în ceea ce priveşte populaţia insulei cu elice, ea a crescut prin salvarea malaiezilor de pe cuter, înfăptuită în seara zilei de 5 august.

Sunt zece la număr, în afară de căpitan – un bărbat cu o figură energică, cum am mai spus, în vârstă de patruzeci de ani, şi al cărui nume este Sarol. Mateloţii săi sunt oameni vânjoşi, aparţinând rasei originare din insulele cele mai îndepărtate ale Malaieziei occidentale. Cu trei luni în urmă, Sarol îl condusese la Honolulu cu o încărcătură de copra. Când Standard-Island s-a oprit acolo pentru zece zile, apariţia ei le-a stârnit interesul, aşa cum se întâmplă pretutindeni. N-au vizitat-o – autorizaţia se obţine foarte greu – dar micul lor cuter s-a învârtit deseori în jurul ei, ca s-o observe mai de-aproape. Prezenţa lui stăruitoare n-a trezit nici o bănuială, ca şi plecarea din Honolulu la numai câteva ore după insula cu elice. Dealtfel, ar fi trebuit să neliniştească pe cineva un bastiment de o sută de tone, cu o duzină de oameni la bord? Nu, fără îndoială că nu – şi poate că a fost o greşeală…

Când lovitura de tun a atras atenţia ofiţerului de la Tribord-Harbour, cuterul nu se găsea decât la două, trei mile distanţă. Şalupa de salvare a ajuns la timp ca să culeagă pe căpitan şi echipajul său.

Malaiezii aceştia vorbesc curent limba engleză – ceea ce nu-i de mirare din partea unor indigeni din vestul Pacificului unde, aşa cum am menţionat, preponderenţa britanică este un fapt de netăgăduit. Cei de pe Standard-Island află, astfel, că malaiezii au suferit un accident maritim. Şi dacă şalupa ar fi întârziat câteva minute, toţi unsprezece ar fi dispărut în adâncurile oceanului.

După spusele lor, cu douăzeci şi patru de ore mai înainte, în timpul nopţii de 4 spre 5 august, cuterul fusese abordat de un steamer în plină viteză, cu toate că avea focurile de poziţie aprinse. Ciocnirea fusese atât de uşoară pentru steamer, încât se pare că nu simţise nimic şi-şi continuase drumul, dacă nu cumva – şi faptul, din nenorocire, nu este rar – preferase să dispară pentru „a evita reclamaţii costisitoare şi neplăcute”.

Dar această lovitură, neînsemnată pentru un vas de mare tonaj, al cărui trup de fier e lansat cu o viteză considerabilă, fusese groaznică pentru cuterul malaiez. Tăiat în faţa catargului dinainte, era greu de explicat cum de nu se scufundase imediat. Se menţinuse la nivelul apei şi oamenii rămăseseră agăţaţi de bordurile vasului. Dacă marea ar fi fost agitată, nici unul n-ar fi rezistat valurilor. Din fericire, curentul îi îndreptase spre est, apropiindu-i de Standard-Island.

Totuşi, interogându-1 pe căpitanul Sarol, comandorul se miră cum a putut cuterul, pe jumătate scufundat, să deriveze până aproape de Tribord-Harbour.

Nici eu nu înţeleg, răspunde malaiezul. Poate că insula dumneavoastră a parcurs un drum scurt în ultimele douăzeci şi patru de ore…

Este singura explicaţie posibilă, încuviinţează comandorul Simcoe. În fond, n-are nici o importanţă. Esenţialul e că aţi fost salvaţi.

Dealtfel, era şi timpul. Înainte ca şalupa să se fi îndepărtat cu un sfert de milă, cuterul se scufundase.

Căpitanul Sarol a povestit toate acestea mai întâi ofiţerului care-1 salvase, apoi comandorului Simcoe, apoi guvernatorului Cyrus Bikerstaff, după ce primise toate îngrijirile de care – ca, dealtfel, întregul său echipaj – părea să aibă urgentă nevoie.

Se pune problema repatrierii naufragiaţilor. Ei se îndreptau către Noile Hebride când s-a produs ciocnirea. Standard-Island, care coboară spre sud-est, nu poate să-şi modifice itinerarul, îndreptându-se spre vest. Cyrus Bikerstaff le propune naufragiaţilor să-i debarce la Nuka-Hiva. Acolo vor aştepta trecerea unui vas de comerţ care să-i ducă până în Noile Hebride.

Căpitanul şi oamenii săi se privesc. Ei par foarte dezamăgiţi. Această propunere îi loveşte dureros pe sărmanii oameni, fără resurse, lipsiţi de tot avutul lor prin pierderea cuterului şi a încărcăturii sale. Să aştepţi în insulele Marchize înseamnă să rişti să rămâi acolo un timp nesfârşit de lung. Cum şi din ce vor trăi?

— Domnule guvernator, spune căpitanul, ne-aţi salvat de la moarte şi nu ştim cum să vă dovedim recunoştinţa noastră. Vă rugăm, totuşi, să ne asiguraţi întoarcerea în condiţii mai bune.

— În ce fel?

La Honolulu se spunea că Standard-Island, după ce se va îndrepta spre regiunile din sud, va vizita insulele Marchize, Pomotu, Insulele Societăţii, apoi se va îndrepta spre vestul Pacificului.

E adevărat, încuviinţează guvernatorul. E chiar foarte posibil că vom înainta până la insulele Fidji, înainte de a ne întoarce la Madeleine-bay.

Fidji, reia căpitanul, este un arhipelag englez, unde vom găsi cu uşurinţă un mijloc de a ajunge în Noile Hebride, care nu-s prea departe de acolo; dacă aţi vrea să ne îngăduiţi…

Nu pot să vă promit nimic, răspunde guvernatorul. Ne este interzis să acordăm azil străinilor. Să aşteptăm sosirea noastră la Nuka-Hiva. Voi consulta administraţia din Madeleine-bay prin cablu şi, dacă ea consimte, vă vom conduce la Fidji, de unde repatrierea voastră va fi într-adevăr mai uşoară.

Aceasta e pricina pentru care malaiezii se află pe bordul insulei cu elice atunci când se zăresc insulele Marchize, la data de 29 august.

Arhipelagul este situat în drumul alizeelor. Aceeaşi aşezare o au şi insulele Pomotu şi Societăţii, cărora aceste vânturi le asigură o temperatură moderată şi un climat sănătos.

Ajungând în primele ore ale dimineţii în faţa grupului de nord-vest, Bijuteria Pacificului întâlneşte mai întâi un atol nisipos, trecut în hărţi cu numele de Insuliţa de Coral. Curenţii marini îl izbesc cu violenţă.

Acest atol rămâne în urmă, la babord, şi oamenii de veghe nu întârzie să semnaleze o primă insulă, Fetuu, foarte abruptă, încinsă de faleze verticale de patru sute de metri. Urmează insula Hiau, înaltă de şase sute de metri, având un aspect arid pe această parte, în timp ce cealaltă, răcoroasă şi înverzită, oferă două golfuleţe practicabile pentru vasele mici.

Frascolin, Yvernes, Pinchinat, lăsându-1 pe Sebastien Zorn pradă proastei sale dispoziţii, se instalează în turn, în compania lui Ethel Simcoe şi a câtorva dintre ofiţerii săi. Nu e de mirare că numele Hiau îl face pe alteţa-sa să emită câteva onomatopee bizare.

— Fără doar şi poate, spune el, acolo locuieşte o colonie de pisici, care au drept şef un cotoi…

Hiau rămâne la nord. Navigaţia continuă spre insula principală, având acelaşi nume ca arhipelagul căruia i se va adăuga pentru câtva timp această extraordinară insulă cu elice.

A doua zi, 30 august, parizienii noştri îşi reiau postul, din zori. Înălţimile insulei Nuka-Hiva se zăriseră de cu seară. Pe timp frumos, lanţurile de munţi ale acestui arhipelag se văd de la o distanţă de optsprezece, douăzeci de leghe, căci altitudinea unor piscuri depăşeşte o mie două sute de metri, conturându-se ca o spinare gigantică pe toată lungimea insulei.

— Veţi remarca o caracteristică generală a întregului arhipelag, le spune comandorul Simcoe oaspeţilor săi. Crestele sale sunt de o goliciune cel puţin ciudată în această zonă, în timp ce vegetaţia, care începe să se arate cam pe la două treimi din înălţimea munţilor, pătrunde în adâncul râpelor şi trecătorilor şi se desfăşoară cu măreţie, până pe ţărmurile albe ale litoralului.

— Şi totuşi, observă Frascolin, se pare că Nuka-Hiva se sustrage de la această regulă, cel puţin în ceea ce priveşte zonele mijlocii. Pare stearpă.

Pentru că ne apropiem de ea dinspre nord-vest, explică Ethel Simcoe. Dar când o vom ocoli pe la sud, veţi fi surprinşi de contrast. Pretutindeni câmpii înverzite, păduri, cascade de trei sute de metri…

Oho! exclamă Pinchinat. O masă de apă care ar cădea din vârful Turnului Eiffel. Asta merită toată consideraţia! Niagara are de ce să fie geloasă…

Deloc! ripostează Frascolin. Ea se despăgubeşte prin lărgimea ei – nouă sute de metri, de pe ţărmul american până pe ţărmul canadian. Ştii asta, Pinchinat, doar am vizitat-o împreună!

E adevărat şi cer iertare Niagarei! declară alteţa-sa.

În acea zi, Standard-Island pluteşte de-a lungul coastei, la o distanţă de o milă. Mereu povârnişuri aride, urcând până la platoul central Tovii, faleze stâncoase ce par a nu avea nici o crăpătură. Totuşi, după spusele navigatorului Brown, ar exista locuri bune pentru acostări, care au fost descoperite ulterior.

În definitiv, aspectul insulei Nuka-Hiva, al cărei nume evocă privelişti plăcute, e destul de posomorât. Dar, aşa cum au arătat domnii V. Dumoulin şi Desgraz, însoţitorii lui Dumont d'Urville în timpul călătoriei sale la Polul Sud şi în Oceania, „toate frumuseţile naturale se găsesc în interiorul golfurilor, în văile formate de ramificaţiile lanţului de munţi care se înalţă în centrul insulei”.

După ce a urmat linia acestui litoral pustiu până dincolo de unghiul ascuţit pe care îl proiectează spre vest, Standard-Island îşi schimbă uşor direcţia, micşorând viteza elicelor de la tribord, şi ocoleşte capul Ciciagov88, denumit aşa de navigatorul rus Krusenstern. Coasta se adânceşte, descriind un arc alungit, în mijlocul căruia o strâmtoare îngustă permite intrarea în portul Taioa sau Akani. Unul dintre bazinele acestui port oferă un adăpost sigur împotriva celor mai nimicitoare furtuni ale Pacificului.

Comandorul Simcoe nu se opreşte aici. Există mai la sud alte două golfuri, Anna-Maria sau Taio-Hae în centru şi Comptroller sau Taipis în spatele capului Martin, aflat la extremitatea sud-estică a insulei. În faţa golfului Taio-Hae se va face un popas de douăsprezece zile.

La mică distanţă de ţărmul insulei Nuka-Hiva, sonda indică adevărate abisuri marine. În împrejurimile golfurilor se poate însă ancora la o adâncime de patruzeci sau cincizeci de braţe89. Standard-Island se opreşte deci foarte aproape de golful Taio-Hae, în după-amiaza zilei de 31 august.

De cum ajung în dreptul portului, din dreapta răsună detunături şi un vârtej de fum se înalţă deasupra falezelor estice.

Ei, spune Pinchinat, uite că se trage cu tunul în cinstea noastră!

Nu, îl dezamăgeşte comandorul Simcoe, nici tais, nici happas, cele două triburi principale ale insulei, nu au o artilerie capabilă măcar de un salut. Ceea ce auziţi e zgomotul oceanului care se prăbuşeşte în adâncimile unei caverne aflate la jumătatea drumului spre capul Martin şi acest fum nu este decât pulberea de stropi a valurilor aruncate afară.

Păcat, reia alteţa-sa: o lovitură de tun înseamnă o ridicare de pălărie.

Insula Nuka-Hiva are mai multe nume. S-ar putea spune mai multe nume de botez, datorite diferiţilor naşi care au botezat-o pe rând: Ingraham – Insula Federală, Marchand – Insula Frumoasă, Hergert – insula Sir Henry Martin, Roberts – insula Adam, Porter – insula Madison. Ea măsoară şaptesprezece mile de la est la vest şi zece mile de la nord la sud, adică o circumferinţă de circa cincizeci şi patru de mile. Climatul său este sănătos. Temperatura seamănă cu aceea a zonelor intertropicale, cu moderaţia pe care o aduc vânturile alizee.

Standard-Island nu va trebui să se teamă de vijelii şi ploi torenţiale, căci ea nu se opreşte aici decât în perioada aprilie-octombrie, când domină vânturile uscate bătând dinspre est spre sud-est, pe care indigenii le numesc tuatuka. Cea mai mare căldură e tot în octombrie; cât despre noiembrie şi decembrie, sunt cele mai secetoase. Din aprilie până în octombrie, curenţii aerieni domnesc din est până în nord-est.

În ceea ce priveşte populaţia arhipelagului Marchizelor, a trebuit să se revină asupra exagerărilor primilor descoperitori, care o apreciaseră la o sută de mii de locuitori.

Întemeindu-se pe documente serioase, Elisee Reclus90 o evaluează la mai puţin de şase mii de suflete pentru întregul grup, dintre care majoritatea pe Nuka-Hiva. Dacă în vremea lui Dumont d'Urville existau opt mii de nukahivieni, împărţiţi în tais, happas, taionas, taipis, numărul lor n-a încetat să se micşoreze. Cărui fapt i se datoreşte această depopulare? Exterminării indigenilor în războaie, răpirii bărbaţilor pentru plantaţiile peruviene, abuzului de băuturi tari şi, în sfârşit (pentru ce să nu mărturisim?), tuturor relelor pe care le aduce cotropirea, chiar atunci când cotropitorii aparţin raselor civilizate.

În cursul acestei săptămâni de repaus, miliardezii fac numeroase vizite la Nuka-Hiva. Europenii cei mai de vază le reîntorc vizitele, graţie autorizaţiei guvernatorului care le dă liber acces pe Standard-Island.

În ceea ce îi priveşte, Sebastien Zorn şi camarazii săi întreprind lungi excursii, ale căror plăceri răscumpără din plin oboseala.

Golful Taio-Hae descrie un cerc, tăiat de o mică strâmtoare, în care Standard-Island n-ar fi avut loc, cu atât mai mult cu cât golful este îngustat de două plaje de nisip. Ele sunt despărţite printr-un fel de deal cu povârnişuri abrupte pe care se înalţă încă rămăşiţele unui fort construit de Porter în 1812. Era în epoca în care acest marinar cucerea insula, aşezându-şi tabăra pe plaja răsăriteană – cucerire care n-a fost încuviinţată de guvernul federal.

În chip de oraş, pe plaja opusă, parizienii noştri nu găsesc decât un sat modest, locuinţele marchizanilor fiind în cea mai mare parte risipite pe sub arbori. Dar ce văi minunate duc până la el! Între altele, cea de la Taio-Hae, pe care nukahivienii au ales-o cu precădere pentru a-şi construi locuinţele. E o plăcere să te plimbi printre cocotieri, bananieri, causarini, goyavieri, arbori de pâine, ibiscuşi şi atâtea alte esenţe bogate în sevă. Turiştii sunt primiţi cu ospitalitate. Acolo unde ar fi fost mâncaţi poate acum mai puţin de un secol, pot aprecia prăjiturile făcute din banane şi din cocă de mei, arborele de pâine, această feculă gălbuie de taro, dulce când e proaspătă, acrişoară când e stătută, rădăcinile comestibile de tacca. Cât despre haua, un fel de calcan mare care se mănâncă crud, şi fileurile de rechin, cu atât mai preţuite cu cât sunt mai putrezite, ei refuză categoric să le guste.

Athanase Doremus îi însoţeşte câteodată în plimbările lor. El a vizitat acest arhipelag cu un an în urmă şi le serveşte de ghid. Poate că nu e prea tare nici în istoria naturală, nici în botanică, poate că uneori confundă superbul spondias cyniera, ale cărui frunze seamănă cu mărul, cu pandanus odoratissimus, care justifică acest epitet superlativ, cu casuarina al cărui lemn are tăria fierului, cu ibiscus a cărui coajă furnizează vestmintele indigenilor, cu papaver, cu gardenia florida? E adevărat, membrii cvartetului n-au nevoie să recurgă la ştiinţa sa puţin cam suspectă când flora marchizană le înfăţişează ferigi minunate, polipode superbe, trandafiri de China cu flori roşii şi albe, graminee, solanee, printre altele tutunul, labiatele cu ciorchini violeţi, care alcătuiesc podoaba tinerilor din Nuka-Hiva, ricinii mai înalţi de douăsprezece picioare, dracenas, trestia de zahăr, portocalii, lămâii a căror importare destul de recentă a reuşit de minune pe aceste meleaguri pătrunse de căldura verii şi scăldate de numeroasele râuri coborâte din munţi.

Şi într-o dimineaţă, când cvartetul a urcat până deasupra satului Tais, pe lângă albia unui torent, ajungând în creştetul lanţului muntos, când la picioarele sale şi în faţa ochilor săi se desfăşoară văile Tais, Taipis şi Happas, artiştii scot un strigăt de admiraţie. Dacă ar fi avut instrumentele cu ei, n-ar fi rezistat dorinţei de a răspunde prin execuţia unei capodopere lirice spectacolului acestor capodopere ale naturii. E adevărat că executanţii n-ar fi fost ascultaţi decât de câteva perechi de păsări. Dar e atât de frumos porumbelul kurukuru care zboară la aceste înălţimi, atât de încântătoare mica salangană, iar phaetonul, oaspetele obişnuit al acestor strâmtori nukahiviene, mătură văzduhul cu aripa lui capricioasă.

Dealtfel, în străfundurile acestor păduri nu există nici o reptilă veninoasă. Artiştii nu dau atenţie nici şerpilor boa, lungi abia de două picioare şi la fel de inofensivi ca o şopârlă, nici şerpilor simci ale căror cozi de azur se confundă cu florile.

Indigenii aparţin unui tip uman remarcabil. E uşor de recunoscut caracterul asiatic, ceea ce indică o origine foarte diferită de a celorlalte neamuri oceanice. Sunt de talie mijlocie, proporţionaţi în chip academic, foarte musculoşi, cu pieptul lat. Au membrele fine, chipul oval, fruntea înaltă, ochii negri cu gene lungi, nasul acvilin, dinţii albi şi regulaţi, tenul nici roşu, nici negru, ci bronzat ca al arabilor, o fizionomie plină de veselie şi de blândeţe în acelaşi timp.

Tatuajul a dispărut aproape cu totul – tatuaj care se obţinea nu prin crestături în piele, ci prin înţepături presărate cu cărbune din aleurites trilobas. El este înlocuit acum cu hainele de bumbac ale misionarilor.

— Frumoşi, nimic de zis, constată Yvernes. Mai puţin poate ca în epoca în care erau îmbrăcaţi cu şorţuri, se acopereau doar cu părul lor şi-şi agitau arcul şi săgeţile.

El spune asta în timpul unei excursii în golful Comptroller, în tovărăşia guvernatorului. Cyrus Bikerstaff a dorit să-şi conducă oaspeţii în acest golf împărţit în mai multe porturi, ca şi La Valette91, şi fără îndoială că, în mâinile englezilor, Nuka-Hiva ar fi devenit o Malta a Oceanului Pacific. Aici e concentrată populaţia happas, pe o câmpie fertilă, cu un mic râu alimentat de o cascadă răsunătoare – principalul teatru de luptă între americanul Porter şi indigeni.

Afirmaţia lui Yvernes cere un răspuns şi guvernatorul i-1 dă:

Poate că aveţi dreptate, domnule Yvernes. Marchizanii aveau un aer mai impunător îmbrăcaţi cu şorţul, cu maro şi pareo în culori strălucitoare, cu ahu bun, un fel de eşarfă zburătoare şi cu tiputa, un fel de poncho mexican! Costumele moderne nu le vin bine deloc. Ce vreţi? Decenţa şi consecinţele civilizaţiei! Instruindu-i pe indigeni, misionarii noştri îi încurajează totodată să se îmbrace într-un chip mai puţin rudimentar.

Şi nu au dreptate?

Din punctul de vedere al convenienţelor, da! Din punct de vedere igienic, nu! De când sunt îmbrăcaţi mai decent, nukahivienii şi alţi insulari au pierdut fără îndoială din vigoarea şi din veselia lor naturală. Ei se plictisesc şi sănătatea lor suferă. Altădată n-aveau habar de bronşite, pneumonii, tuberculoză…

Şi de când nu mai umblă complet goi, fac guturai! exclamă Pinchinat.

Exact! E chiar un motiv serios de împuţinare a populaţiei.

De unde trag concluzia că Adam şi Eva n-au strănutat decât în ziua în care şi-au pus rochie şi pantaloni, reia alteţa-sa, după ce au fost goniţi din Paradis – ceea ce ne-a adus nouă, copiii lor degeneraţi şi răspunzători de păcatele lor, congestii pulmonare!

Domnule guvernator, intervine Yvernes, mi se pare că femeile din acest arhipelag sunt mai puţin frumoase decât bărbaţii.

La fel ca şi în celelalte, răspunde Cyrus Bikerstaff, şi cu toate astea, vedeţi aici tipul cel mai desăvârşit din Oceania. Nu este dealtfel o lege a naturii?… Nu e la fel ca regnul animal, unde, din punct de vedere al frumuseţii fizice, masculii sunt aproape totdeauna superiori femelelor?

Trebuie să vii la antipozi ca să faci astfel de observaţii, exclamă Pinchinat, şi frumoasele noastre pariziene nu vor fi niciodată de acord.

Populaţia Nuka-Hiva este împărţită doar în două clase, supuse legii tabuului. Această lege a fost născocită de cei puternici împotriva celor slabi, de cei bogaţi împotriva celor săraci, pentru a-şi apăra privilegiile şi avuţiile.

Culoarea tabuului este albul şi oamenii de rând n-au dreptul să atingă obiectele declarate tabu, locul sacru, monumentul funerar, casele şefilor. De aici, o clasă tabu, căreia îi aparţin preoţii, vrăjitorii sau tuaşii, akarkişii sau şefii civili – şi o clasă neocrotită de tabu, în care intră cea mai mare parte a femeilor, precum şi poporul de jos. Acestora le este oprit nu numai să atingă un obiect tabu, dar şi să-şi arunce ochii asupra lui.

Şi această regulă, adaugă Cyrus Bikerstaff, este atât de severă în Marchize ca şi în Pomotu sau Insulele Societăţii, încât nu vă sfătuiesc s-o încălcaţi vreodată.

Auzi, bravul meu Zorn? spune Frascolin. Păzeşte-ţi mâinile, păzeşte-ţi ochii!

Violoncelistul se mulţumeşte să ridice din umeri, ca unul pe care aceste lucruri nu-1 interesează câtuşi de puţin.

La 5 septembrie, Standard-Island părăseşte golful Taio-Hae. Ea lasă în urmă spre est insula Hua Huna (Kahuga), cea mai răsăriteană din primul grup, căreia nu i se văd decât îndepărtatele înălţimi înverzite şi căreia îi lipsesc plajele, perimetrul său fiind alcătuit numai din faleze tăiate vertical. E de Ia sine înţeles că Standard-Island are grijă să-şi încetinească mersul. Altfel, imensa ei masă ar produce o ridicare a apelor mării, care ar arunca ambarcaţiile pe coastă şi ar inunda litoralul. Ea trece la câteva ancabluri de Uapu, o insulă împănată cu ascuţişuri de bazalt. Două golfuri, Possession şi Bon-Accueil, au avut ca naş un francez92: căpitanul Marchand a arborat acolo drapelul Franţei. Pătrunzând pe meleagurile celui de-al doilea grup, Ethel Simcoe se îndreaptă spre Hiva-Oa sau, după denumirea spaniolă, insula Dominica. De origine vulcanică, ea e cea mai mare din arhipelag, măsurând la periferie cincizeci şi şase de mile. I se pot vedea foarte distinct falezele, tăiate într-o stâncă negricioasă, şi cascadele care se prăvălesc de pe colinele centrale, acoperite cu o vegetaţie bogată.

O strâmtoare de trei mile desparte această insulă de Tau-Ata. Cum Standard-Island n-ar fi avut loc să treacă, ea trebuie să înconjoare Tau-Ata pe la vest, unde golful Madre de Dios – golful Resolution al lui Cook – a primit întâiele nave europene. Această insulă ar fi avut de câştigat dacă ar fi fost mai puţin apropiată de rivala ei Hiva-Oa. Poate că atunci, fiindu-le mai greu să ia contact, locuitorii lor n-ar putea să se decimeze cu zelul de care dau încă dovadă.

După ce trece la est de Motane, o insulă stearpă, fără adăposturi şi fără locuitori, comandorul Simcoe se îndreaptă către Fatu Hiva, vechea insulă a lui Cook. De fapt, nu-i decât o stâncă enormă pe care se prăsesc păsările zonei tropicale: un fel de căpăţână de zahăr cu o circumferinţă de trei mile!

Aceasta este ultima insuliţă din sud-est pe care miliardezii o pierd din vedere, în după-amiaza zilei de 9 septembrie. Conformându-se itinerarului său, Standard-Island porneşte spre sud-vest, pentru a ajunge în partea de mijloc a arhipelagului Pomotu.

Timpul este mereu prielnic, luna septembrie corespunzând aici lunii martie din emisfera boreală. În dimineaţa zilei de 11 septembrie, şalupa de la Babord-Harbour a cules una dintre geamandurile plutitoare de care sunt legate cablurile din golful Madeleine. Capătul acestui fir de aramă, izolat printr-un strat de gutapercă, este racordat cu aparatele Observatorului, stabilindu-se astfel comunicaţia telefonică cu coasta americană.

Administraţia Companiei Standard-Island este consultată în problema naufragiaţilor de pe cuterul malaiez. Îl autorizează ea pe guvernator să le acorde azil până în insulele Fidji, de unde repatrierea lor s-ar putea efectua în condiţii mai rapide şi mai puţin costisitoare?

Răspunsul este favorabil. Standard-Island are chiar permisiunea de a naviga spre vest până la Noile Hebride, pentru a-i debarca acolo pe naufragiaţi, dacă notabilii din Milliard-City nu au nimic împotrivă.

Cyrus Bikerstaff îl informează de această hotărâre pe căpitanul Sarol, care îl roagă pe guvernator să transmită mulţumirile sale administraţiei din Madeleine-bay.