TREI SĂPTĂMÂNI ÎN POMOTU.

De fapt, cvartetul ar da dovadă de o revoltătoare ingratitudine faţă de Calistus Munbar, dacă nu i-ar mulţumi că 1-a atras pe Standard-Island. Ce importanţă are mijlocul folosit de supraintendent pentru a face din artiştii parizieni oaspeţii sărbătoriţi, linguşiţi şi bine remuneraţi ai capitalei Milliard-City? Sebastien Zorn nu încetează să se arate îmbufnat, căci un arici cu ţepi de oţel nu se va preface niciodată într-o pisică cu blană moale. Dar Yvernes, Pinchinat, Frascolin el însuşi n-ar fi putut să viseze o existenţă mai încântătoare. O excursie fără primejdii şi fără oboseală pe aceste minunate meleaguri ale Pacificului! Un climat care se păstrează totdeauna sănătos şi aproape totdeauna egal, graţie schimbării de poziţie…!

Şi pe urmă, nefiind siliţi să se amestece în rivalitatea dintre cele două tabere, socotiţi drept sufletul vieţii muzicale a insulei cu elice, primiţi în familia Tankerdon şi în cele mai distinse familii din sectorul babordez, ca şi în familia Coverley şi în cele mai de vază familii din sectorul tribordez; trataţi cu toată consideraţia de către guvernator şi adjuncţii săi la primărie, de către comandorul Simcoe şi ofiţerii săi de la Observator, de către colonelul Stewart şi miliţia sa, dându-şi concursul la sărbătorile templului ca şi la ceremoniile catedralei, întâlnind oameni simpatici în cele două porturi, în uzine, printre funcţionari şi angajaţi, întrebăm orice persoană rezonabilă: pot oare compatrioţii noştri să regrete perioada în care alergau de la un oraş la altul prin republica federală? Şi unde e omul care să-şi fie într-atât de duşman încât să nu-i invidieze?

— O să-mi sărutaţi mâinile! le-a spus supraintendentul la prima lor întâlnire.

Şi dacă n-au făcut-o, e pentru că o mână de bărbat nu trebuie să fie sărutată în nici o împrejurare.

Într-o zi, Athanase Doremus, cel mai norocos dintre muritori, le spune:

Mă aflu pe Standard-Island de aproape doi ani şi regret că nu sunt de şaizeci, dacă m-ar asigura cineva că peste şaizeci de ani voi fi încă aici.

Ştiu că-ţi merge bine, dacă pretinzi să ajungi centenar! comentează Pinchinat.

Ei, domnule Pinchinat, fii sigur că voi atinge suta! De ce să mori pe Standard-Island?

Pentru că se moare oriunde.

Nu aici, domnule, aşa cum nu se moare în paradis!

Ce se poate răspunde la asta? Şi totuşi, chiar şi pe această insulă încântătoare există persoane nesocotite care trec din când în când pe celălalt tărâm. Atunci steamerele le duc rămăşiţele pământeşti până în depărtatele cimitire din Madeleine-bay. Hotărât lucru, e scris să nu poţi fi pe deplin fericit în această lume…!

Adevărul e că există câteva puncte negre la orizont. Trebuie chiar să recunoaştem că aceste puncte negre se prefac încet, încet în nori puternic electrizaţi care, nu peste multă vreme, vor putea provoca furtuni, rafale şi vijelii. Este neliniştitoare regretabila rivalitate dintre Tankerdon şi Coverley, rivalitate care creşte din zi în zi. Partizanii lor îi sprijină cu trup şi suflet. Oare vor ajunge cele două sectoare să se încaiere? Milliard-City este ameninţat de tulburări, răscoale, răzvrătiri? Va avea oare administraţia braţul destul de energic şi guvernatorul Cyrus Bikerstaff mâna destul de puternică pentru a menţine pacea între aceşti Capuleţi şi Monteghi93 ai insulei cu elice…?

Greu de răspuns. Totul este posibil din partea unor rivali al căror amor propriu pare fără margini.

Or, de la incidentul care s-a produs cu prilejul trecerii Ecuatorului, cei doi miliardari sunt duşmani declaraţi. Prietenii lor îi susţin de o parte şi de alta. Legăturile dintre cele două sectoare au încetat. Membrii lor se evită şi orice întâlnire e un prilej de a schimba gesturi ameninţătoare şi priviri crunte. S-a răspândit chiar zvonul că fostul comerciant din Chicago şi câţiva babordezi ar vrea să întemeieze o casă de comerţ, că ar cere companiei autorizaţia de a crea o mare uzină, că ar importa o sută de mii de porci cu gândul de a-i tăia şi a-i săra, pornind apoi să-i vândă în diversele arhipelaguri ale Pacificului…

După toate acestea, e uşor de înţeles că palatul Tankerdon şi palatul Coverley sunt ca două pulberării. Ajunge o scânteie pentru a le face să sară în aer, împreună cu Standard-Island. Şi să nu uităm că aparatul pluteşte deasupra celor mai adânci abisuri! E adevărat, explozia n-ar putea să fie decât „pe de-a-ntregul morală”, dacă ne este permis să ne exprimăm astfel, dar ea ar risca să aibă drept consecinţă expatrierea notabililor. Iată o hotărâre care ar compromite viitorul şi, foarte probabil, situaţia financiară a Companiei Standard-Island.

Se pot prevedea complicaţii ameninţătoare, dacă nu catastrofe materiale. Şi cine ştie dacă acestea din urmă nu sunt şi ele de temut…?

Poate că autorităţile, mai puţin adormite într-o siguranţă înşelătoare, ar fi trebuit să supravegheze îndeaproape pe căpitanul Sarol şi pe malaiezii săi, primiţi cu atâta ospitalitate în urma naufragiului!

Aceşti oameni nu se dedau la acţiuni suspecte, nefiind vorbăreţi, trăind oarecum izolaţi, în afara oricăror relaţii, bucurându-se de o bunăstare pe care o vor regreta în sălbaticele lor insule. E deci cazul să fie bănuiţi? Da şi nu. Totuşi, un observator mai atent ar constata că ei cutreieră fără încetare Standard-Island, studiind Milliard-City, aşezarea bulevardelor sale, amplasamentul palatelor şi hotelurilor, ca şi cum ar încerca să întocmească un plan exact. Pot fi întâlniţi în parc şi pe câmpie, se duc des la Babord-Harbour şi Tribord-Harbour, observând sosirile şi plecările navelor. Sunt văzuţi explorând litoralul, pe care vameşii îl păzesc zi şi noapte, ori vizitând bateriile dispuse la prova şi la pupa insulei. În definitiv, de ce să ni se pară toate acestea nefireşti? Cum ar putea să-şi petreacă timpul nişte malaiezi fără lucru? De ce să fie comportarea lor suspectă…?

În vremea asta, insula cu elice înaintează puţin câte puţin spre sud-vest. Yvernes, ca şi când întreaga lui fiinţă s-ar fi transformat de când a devenit un insular mişcător, se dăruieşte plăcerii acestei navigaţii. Pinchinat şi Frascolin fac la fel. Câte ceasuri plăcute petrecute la cazino în aşteptarea concertelor chenzinale şi a seratelor muzicale plătite în aur! În fiecare dimineaţă, graţie jurnalelor din Milliard-City, aprovizionate cu ultimele noutăţi prin cabluri şi cu fapte diverse, datând de câteva zile, prin steamerele serviciului permanent, artiştii sunt la curent cu tot ceea ce interesează cele două continente, din cvadruplul punct de vedere modern, ştiinţific, artistic, politic. Şi, în această din urmă privinţă, trebuie semnalat faptul că presa engleză de toate nuanţele nu încetează să cârtească împotriva existenţei insulei ambulante, care a ales Pacificul drept teatru al excursiilor sale. Dar asemenea cârteli nu sunt luate în seamă nici pe Standard-Island, nici la Madeleine-bay.

Să nu uităm să pomenim că, de câteva săptămâni, Sebastien Zorn şi camarazii săi au putut să citească la rubrica „Informaţii din străinătate” că dispariţia lor a fost semnalată în ziarele americane. Celebrul Cvartet Concertant, atât de sărbătorit în Statele Uniunii, atât de aşteptat de cei care n-au avut încă fericirea să-1 asculte, nu putea să dispară fară ca dispariţia lui să facă mare vâlvă. San Diego nu i-a văzut în ziua hotărâtă, şi San Diego a dat strigătul de alarmă. S-au luat informaţii şi din anchetă a rezultat că artiştii francezi s-ar afla pe bordul insulei cu elice, în urma unei răpiri operate pe litoralul Californiei de Jos. În definitiv, cum ei n-au protestat împotriva acestei răpiri, nu s-au schimbat note diplomatice între Companie şi Republica federală. Când cvartetul va dori să reapară pe scena succeselor sale, va fi binevenit.

Se înţelege că viorile şi viola i-au impus să tacă violoncelistului, care n-ar fi fost supărat să constituie motivul unei declaraţii de război între Noul Continent şi Bijuteria Pacificului.

Dealtfel, după îmbarcarea lor forţată, instrumentiştii noştri au scris de mai multe ori în Franţa. Familiile lor, liniştite acum, le trimit adesea scrisori şi corespondenţa se efectuează cu aceeaşi regularitate ca prin serviciile poştale dintre Paris şi New York.

Într-o dimineaţă – la 17 septembrie – Frascolin, instalat în biblioteca de la cazinou, este cuprins de dorinţa foarte firească de a consulta harta arhipelagului Pomotu, către care se îndreaptă. Cum deschide atlasul, cum îşi îndreaptă privirea asupra acestei zone a Oceanului Pacific, el strigă:

— Mii de corzi! Cum o să se descurce Ethel Simcoe în, haosul acesta?… N-o să găsească niciodată un drum prin asemenea îngrămădire de insule şi insuliţe!… Sunt sute!… Un adevărat morman de pietricele în mijlocul unei bălţi!… Se va izbi, va eşua, îşi va agăţa aparatul de un vârf, şi-1 va sfărâma de altul!… O să sfârşim prin a încremeni în acest arhipelag mai înghesuit decât Morbihanul94 nostru din Bretagne!

Înţeleptul Frascolin are dreptate, Morbihanul nu numără decât trei sute şaizeci şi cinci de insule, câte zile are anul – or, în arhipelagul Pomotu am număra cu uşurinţă încă pe atâtea. E adevărat, marea care le scaldă e prinsă într-o centură de recifuri coraligene, a căror circumferinţă, după Elisee Reclus, nu e mai mică de şapte sute cincizeci de leghe.

Iată de ce, studiind harta arhipelagului, e îngăduit să te miri că o navă, şi a fortiori95 un aparat marin ca Standard-Island, îndrăzneşte să se aventureze pe aici. Cuprins între paralelele sudice şaptesprezece şi douăzeci şi opt, între meridianele vestice o sută treizeci şi patru şi o sută patruzeci şi şapte, el este alcătuit dintr-o mie de insule şi insuliţe – din ochi, s-a spus că ar fi şapte sute – de la Mata-Hiva până la Pitcain.

Nu este deci de mirare că aceste insule au primit diferite calificative, printre altele cel de Arhipelagul Periculos sau Marea Rea. Graţie marii bogăţii geografice al cărei privilegiu îl are Oceanul Pacific, ele se mai numesc de asemenea insulele Basses, insulele Tuamotu, ceea ce înseamnă „insulele îndepărtate”, Insulele Meridionale, Insulele Nopţii, Ţinuturile misterioase. Cât despre numele Pomotu sau Pamautu, care înseamnă Insulele Supuse, o adunare reprezentativă a arhipelagului, reunită în 1850 la Papeete, capitala insulei Tahiti, a protestat împotriva acestei denumiri. Dar cu toate că guvernul francez, răspunzând în 1852 acestui protest, a ales dintre toate numele pe cel de Tuamotu, e mai bine să păstrăm în povestirea noastră denumirea mai cunoscută de Pomotu.

Totuşi, oricât de primejdioasă ar fi navigaţia, comandorul Simcoe nu ezită. El cunoaşte atât de bine aceste mări, încât i se poate acorda încredere deplină. Îşi manevrează insula ca pe o barcă. O face să vireze pe loc. S-ar zice că o cârmuieşte cu vâsla. Frascolin poate să fie liniştit: ascuţişurile insulelor Pomotu nu vor zgâria carena de oţel a insulei cu elice.

În după-amiaza zilei de 19, oamenii de veghe de la Observator au semnalat primii soli ai arhipelagului la o distanţă de douăsprezece mile. Aceste insule sunt foarte joase. Dacă unele depăşesc nivelul mării cu patruzeci de metri, şaptezeci şi patru nu ies din valuri decât cu o jumătate de stânjen şi ar fi înecate de două ori în douăzeci şi patru de ore dacă mareele n-ar fi aproape inexistente. Celelalte nu sunt decât atoli înconjuraţi de stânci, bancuri coraligene cu totul sterpe, simple recifuri orientate în aceeaşi direcţie ca şi arhipelagul.

Standard-Island pătrunde în arhipelag prin est, pentru a ajunge la insula Anaa, vechea capitală. Fakarava i-a luat locul de când Anaa a fost parţial distrusă de groaznicul ciclon din 1878 – care a făcut să piară un mare număr dintre locuitorii săi şi şi-a extins ravagiile până la insula Kaukura.

La trei mile în larg, se arată mai întâi Vahitahi. În aceste locuri, cele mai primejdioase din arhipelag datorită curenţilor şi întinderii recifurilor spre est, sunt luate cele mai amănunţite măsuri de precauţie. Vahitahi nu e decât o îngrămădire de corali, flancată de trei insuliţe împădurite. Satul principal se află în cea din nord.

A doua zi se zăreşte Akiti, cu stâncile sale tapiţate cu prionia, cu purpier, cu o iarbă agăţătoare de culoare gălbuie, cu acăţel păros. Ea se deosebeşte de celelalte prin faptul că nu are lagună interioară. Dacă e vizibilă de la distanţă destul de mare, e pentru că înălţimea ei deasupra nivelului oceanului depăşeşte media.

În ziua următoare altă insulă, ceva mai importantă: Amanu, a cărei lagună comunică cu marea prin două trecători situate pe coasta de nord-vest.

În timp ce populaţia miliardeză nu vrea decât să se plimbe nepăsătoare prin acest arhipelag pe care 1-a vizitat şi anul trecut, mulţumindu-se să-i admire minunăţiile în treacăt, Pinchinat, Frascolin, Yvernes ar fi dorit să se şi oprească pentru a explora aceste insule create de munca polipierilor, deci artificiale… ca şi Standard-Island.

— Numai că insula noastră se poate deplasa, observă comandorul Simcoe.

Chiar prea mult, ripostează Pinchinat, pentru că nu se opreşte nicăieri!

Se va opri în insulele Hao, Anaa, Fakarava şi veţi putea să le cercetaţi în voie.

Întrebat despre modul de formare al acestor insule, Ethel Simcoe susţine teoria admisă de cei mai mulţi şi anume că, în această parte a Pacificului, fundul submarin a coborât încetul cu încetul cam cu treizeci de metri. Zoofiţii, polipii au găsit pe culmile scufundate o bază îndeajuns de solidă pentru a-şi stabili construcţiile lor de coral. Puţin câte puţin, construcţiile s-au etajat, datorită activităţii acestor infuzoare, care nu pot trăi la o adâncime mai mare. Ele au urcat la suprafaţă, au format acest arhipelag, ale cărui insule se pot clasa în bariere, ciucuri şi atoloni sau mai bine atoli – nume indian dat acelora care posedă lagune interioare. Apoi rămăşiţele azvârlite de valuri au format un humus. Vântul a adus seminţe; pe aceste inele coraligene a apărut vegetaţia. Sub influenţa climatului intertropical, terenul calcaros s-a îmbrăcat cu iarbă şi plante, cu arbuşti şi copaci.

Şi cine ştie, spune Yvernes într-un elan de entuziasm profetic, cine ştie dacă continentul înghiţit odinioară de apele Pacificului nu va reapare într-o zi la suprafaţă, reconstruit de aceste miriade de animalcule microscopice! Şi atunci, pe aceste meleaguri străbătute acum de corăbii şi vapoare, vor goni cu toată viteza trenuri expres, care vor lega vechea şi noua lume…

Uşor, uşor, bătrâne Isaia! îl domoleşte necuviinciosul de Pinchinat.

După cum a spus comandorul Simcoe, Standard-Island se opreşte la 23 septembrie în faţa insulei Hao, de care a putut să se apropie destul de mult datorită marii adâncimi a oceanului. Ambarcaţiile sale transportă câţiva vizitatori prin strâmtoarea al cărei ţărm drept e adăpostit sub o perdea de cocotieri. Satul principal e aşezat pe o colină, la o distanţă de cinci mile. El numără doar două, trei sute de locuitori, cei mai mulţi pescuitori de sidef, folosiţi ca atare de întreprinderile tahitiene. Abundă pandanuşii şi mirţii mikimikis, primii arbori ai unui sol pe care cresc acum trestia de zahăr, ananasul, taro, prionia, tutunul şi mai ales cocotierul, ale cărui imense plantaţii din arhipelag ocupă mai mult de patruzeci de mile.

Se poate spune că acest arbore „providenţial” creşte aproape fără îngrijire. Nuca lui serveşte la alimentaţia obişnuită a indigenilor, fiind mult superioară în substanţe nutritive fructului de pandanus. Cu ea îşi îngraşă porcii, păsările şi câinii, ale căror cotlete şi fileuri sunt gustate cu deosebită plăcere. Nuca de cocos mai dă şi un ulei preţios. Pentru aceasta e curăţată, păstrându-se numai miezul care e uscat la soare şi supus presiunii unei maşini destul de rudimentare. Navele transportă copra pe continent, unde uzinele o prelucrează într-un chip mai fructuos.

Populaţia pomotuană nu trebuie judecată după insula Hao, unde sunt foarte puţini indigeni. Cvartetul poate să o observe în condiţii mai avantajoase în insula Anaa. Standard-Island soseşte aici în dimineaţa zilei de 27 septembrie.

Anaa nu şi-a arătat decât de la mică distanţă superbele sale masive de arbori. Fiind una dintre cele mai mari insule din arhipelag, ea are optsprezece mile lungime pe nouă lăţime, măsurate la baza sa madreporică.

S-a spus că un ciclon a pustiit această insulă în 1878, ceea ce a determinat mutarea capitalei arhipelagului la Fakarava. E foarte adevărat, cu toate că, în condiţiile climatice atât de generoase ale zonei tropicale, se putea presupune că rănile vor fi vindecate în câţiva ani. Redevenind la fel de vie ca odinioară, Anaa are acum o mie cinci sute de locuitori. Cu toate acestea, e inferioară Fakaravei, rivala sa, dintr-un motiv care îşi are importanţa lui: comunicaţia dintre mare şi lagună nu se poate face decât printr-un canal îngust, plin de vâltori din interior spre exterior, datorită creşterii nivelului apei. La Fakarava, dimpotrivă, laguna e deservită de două trecători largi, la nord şi la sud. Principala piaţă a uleiului de cocos s-a mutat deci în această ultimă insulă, dar Anaa, având o înfăţişare mai pitorească, atrage mai mulţi vizitatori.

De îndată ce Standard-Island s-a instalat cu bine la locul de popas, un număr de miliardezi coboară pe uscat. Sebastien Zorn şi camarazii săi sunt printre primii, violoncelistul acceptând să ia parte la excursie.

La început, ei se îndreaptă spre satul Tuahora, după ce au studiat condiţiile în care s-a format insula – formaţie comună întregului arhipelag. Aici marginea calcaroasă – lărgimea inelului, dacă vreţi – este de patru, cinci metri, foarte abruptă către mare şi coborând în pantă dulce către laguna interioară, a cărei circumferinţă este cam de o sută de mile – ca şi a celor din Rairoa şi Fakarava. Pe acest inel sunt îngrămădiţi mii de cocotieri, principala – pentru a nu zice unica – bogăţie a insulei, al căror frunziş adăposteşte colibele indigenilor.

Satul Tuahora e traversat de un drum nisipos, strălucitor de albeaţă. Rezidentul francez al arhipelagului nu mai locuieşte aici de când Anaa a decăzut din rangul de capitală. Dar locuinţa lui a rămas, apărată de o împrejmuire modestă. Pe cazarma micii garnizoane, încredinţată pazei unui sergent de marină, flutură drapelul tricolor.

Trebuie să aducem elogii caselor din Tuahora. Ele nu mai sunt nişte simple colibe, ci construcţii confortabile şi sănătoase, mobilate satisfăcător şi aşezate, cele mai multe, pe temelii de coral. Acoperişul este făcut din frunze de pandanus. Lemnul acesui arbore preţios este folosit pentru uşi şi ferestre. Ici şi colo, casele sunt înconjurate de grădini, pe care mâna indigenilor le-a umplut cu pământ vegetal şi al căror aspect este cu adevărat încântător.

Dealtfel, aceşti băştinaşi, cu toate că aparţin unui tip mai puţin remarcabil, cu tenul mai negru, fizionomia mai puţin expresivă, caracterul mai puţin prietenos decât cei din insulele Marchize, sunt specimene reuşite ale populaţiei din Oceania ecuatorială.

După cum constată Frascolin, ocupaţia lor principală este fabricarea uleiului de cocos. Aşa se explică marele număr de cocotieri de pe plantaţiile arhipelagului. Aceşti arbori se reproduc la fel de uşor ca excrescenţele coraligene la suprafaţa atolilor. Dar ei au un duşman şi excursioniştii parizieni l-au cunoscut într-o zi când se întinseseră pe ţărmul lacului interior, ale cărui ape verzui contrastează cu azurul mării înconjurătoare.

La un moment dat, atenţia şi apoi oroarea instrumentiştilor e provocată de un foşnet în iarbă.

Ce văd? Un crustaceu de o mărime enormă.

Prima lor mişcare este de a se ridica, a doua de a privi intrusul.

Urât animal! exclamă Yvernes.

Chiar şi pentru un crab! adaugă Frascolin.

Un crab, într-adevăr – numit de indigeni birgo şi aflat în mare număr pe aceste insule. Labele lui dinainte formează o solidă pereche de cleşti sau de foarfeci, cu care reuşeşte să deschidă nucile – hrana lui preferată. Aceşti birgo trăiesc într-un fel de vizuini, săpate adânc între rădăcini, unde îngrămădesc fibre de cocos în chip de aşternut. Mai cu seamă în timpul nopţii, ei pornesc în căutarea nucilor căzute sau se caţără pe trunchiul şi ramurile cocotierului ca să-i doboare fructele. După cum observă Pinchinat, crabul în cauză a fost apucat, de o foame de lup, de vreme ce şi-a părăsit în plină zi ascunzişul.

E lăsat în voia lui, căci operaţia promite să fie deosebit de interesantă. Crabul zăreşte o nucă mare în mărăcinişuri; îi sfâşie puţin câte puţin fibrele cu ajutorul cleştilor; apoi, când coaja tare este dezgropată, o atacă lovind-o, ciocănind-o în acelaşi loc. După ce reuşeşte să facă o deschizătură, birgo scoate substanţa dinăuntru cu ajutorul cleştilor din spate, al căror capăt este foarte subţiat.

Natura a creat acest birgo pentru ca el să deschidă nuci de cocos, spune Yvernes.

Şi a creat nuca de cocos ca să-1 hrănească pe birgo, completează Frascolin.

Dar dacă ne-am împotrivi intenţiilor naturii, împiedicând acest crab să mănânce această nucă şi această nucă să fie mâncată de acest crab? propune Pinchinat.

Eu cer să nu fie tulburat! se opune Yvernes. Nici măcar un birgo nu trebuie să-şi facă o părere proastă despre nişte parizieni!

Toţi consimt şi crabul, care a aruncat fără îndoială o privire mânioasă lui Pinchinat, priveşte cu recunoştinţă spre prima vioară a Cvartetului Concertant.

După şaizeci de ore de popas în faţa insulei Anaa, Standard-Island porneşte spre nord. Ea pătrunde în hăţişul de insule şi insuliţe printre care comandorul Simcoe navighează cu o siguranţă desăvârşită. Se înţelege de la sine că, în aceste condiţii, Milliard-City este oarecum părăsit de locuitorii săi. Ei îşi petrec timpul pe litoral şi mai ales în regiunea care se învecinează cu bateria Pintenului. Mereu se ivesc noi insule, mai bine-zis grădini care par să plutească la suprafaţa apei. S-ar spune că e o piaţă de flori pe unul dintre canalele Olandei. Numeroase pirogi dau târcoale celor două porturi ale insulei cu elice, dar nu le este permis să acosteze, agenţii primind ordine formale în această privinţă. Când se trece la mică distanţă de falezele madreporice, femeile indigene se apropie înot. Dacă ele nu-i însoţesc pe bărbaţi în bărci, aceasta se datoreşte faptului că ambarcaţiile sunt tabu pentru sexul frumos pomotuan.

La 4 octombrie, Standard-Island se opreşte în faţa insulei Fakarava, la deschizătura trecătorii sudice.

Înainte ca ambarcaţiile să fie coborâte pentru a-i transporta pe vizitatori, rezidentul francez se prezintă la Tribord-Harbour, de unde guvernatorul a dat ordin să fie condus la palatul municipal.

Întrevederea e foarte cordială. Cyrus Bikerstaff şi-a luat aerul său oficial – cerut de astfel de ceremonii. Rezidentul, un bătrân ofiţer de infanterie marină, nu rămâne mai prejos. E cu neputinţă de imaginat ceva mai grav, mai demn, mai potrivit, mai impunător, de o parte şi de cealaltă.

La sfârşitul întrevederii, rezidentul e autorizat să viziteze Milliard-City, călăuzit de Calistus Munbar. În calitatea lor de francezi, parizienii şi Athanase Doremus se alătură supraintendentului. Pentru rezident e o adevărată bucurie să întâlnească nişte compatrioţi.

A doua zi, guvernatorul întoarce vizita bătrânului ofiţer. Amândoi îşi reiau aerul din ajun. Coborând pe uscat, cvartetul se îndreaptă spre rezidenţă. E o locuinţă foarte simplă, ocupată de o garnizoană de doisprezece marinari. Pe acoperişul ei flutură drapelul Franţei.

Cu toate că a devenit capitala arhipelagului, Fakarava nu-i de talia rivalei sale, Anaa. Satul principal nu-i la fel de pitoresc sub verdeaţa arborilor şi, dealtfel, locuitorii sunt aici mai puţin sedentari, în afară de fabricarea uleiului de cocos, îndeletnicire al cărei centru se află la Fakarava, ei se ocupă cu pescuirea scoicilor perliere. Comerţul cu sideful pe care-1 obţin astfel îi obligă să frecventeze insula vecină, Toau, utilată special pentru această industrie. Cufundători îndrăzneţi, indigenii nu se codesc să coboare până la adâncimi de douăzeci şi chiar treizeci de metri, fiind obişnuiţi să suporte astfel de presiuni şi să-şi ţină răsuflarea mai mult de un minut.

Câţiva dintre aceşti pescuitori au fost autorizaţi să ofere produsele pescuitului lor, sidef sau perle, notabililor din Milliard-City. Desigur, nu bijuteriile le lipsesc bogatelor doamne ale oraşului. Dar perlele în stare brută nu se găsesc pe toate drumurile şi, prezentându-se această ocazie, pescuitorii sunt devalizaţi la preţuri de necrezut. În clipa în care doamna Tankerdon cumpără o perlă de mare valoare, este cu totul firesc ca doamna Coverley să-i urmeze exemplul. Din fericire, au la dispoziţie multe asemenea obiecte, căci altminteri nu se ştie unde s-ar fi oprit supralicitările. Alte familii îşi imită prietenii şi, în ziua aceea, cum se zice în limbaj marinăresc, fakaravienii „pescuiesc zdravăn”.

După zece zile, la 13 octombrie, Bijuteria Pacificului se pregăteşte de plecare dis-de-dimineaţă. Părăsind capitala insulelor Pomotu, ea atinge limita occidentală a arhipelagului. Comandorul Simcoe nu mai are grija fantasticei îngrămădiri de insule şi insuliţe, recifuri şi atoli. El a străbătut fără nici un incident aceste meleaguri ale Mării Rele. Acum, în faţa lui se întinde o regiune a Pacificului care, pe un spaţiu de patru grade, desparte arhipelagul Pomotu de Arhipelagul Societăţii. Îndreptându-se spre sud-vest sub impulsul celor zece milioane de cai putere ai maşinilor sale, Standard-Island porneşte către insula atât de poetic cântată de Bougainville96, încântătoarea Tahiti.