INVITAŢI… INVITI51

Admiţând că Sebastien Zorn, Frascolin, Yvernes, Pinchinat ar fi fost oameni care nu se miră de nimic, tot le-ar fi venit greu să se împotrivească unui legitim acces de mânie, apucându-1 de gât pe Calistus Munbar. Să crezi că ai sub picioare solul Americii septentrionale şi să fii dus în largul oceanului! Să te crezi la douăzeci de mile de San Diego, unde eşti aşteptat a doua zi pentru un concert, şi să afli în mod brutal că te îndepărtezi de acest oraş pe bordul unei insule plutitoare! Într-adevăr, accesul de mânie ar fi fost îndreptăţit.

Din fericire pentru american, el s-a pus la adăpost de această primă ieşire violentă. Profitând de surpriza, mai bine-zis de năuceala cvartetului, el a părăsit platforma turnului, s-a suit în ascensor şi astfel e ferit deocamdată de reproşurile şi violenţele celor patru parizieni.

Ce pungaş! strigă violoncelul.

Ce animal! îi ţine isonul viola.

He! he!… Dacă, datorită lui, suntem martorii atâtor minuni… spune simplu vioara solo.

Vrei să-1 aperi? întreabă vioara a doua.

Nici o scuză! reia Pinchinat. Şi dacă există o justiţie pe Standard-Island, vom face să fie condamnat acest iancheu mistificator!

Iar dacă există un călău, urlă Sebastien Zorn, vom face să fie spânzurat!

Pentru a obţine aceste diverse rezultate, ar trebui mai întâi să coboare la nivelul locuitorilor insulei, poliţia nefuncţionând la o sută cincizeci de picioare în văzduh. Dar cum să coboare? Cuşca ascensorului n-a revenit şi nu există nimic care să semene cu o scară. Cvartetul se află deci în vârful turnului, fără comunicaţie cu restul umanităţii.

După prima lor izbucnire de ciudă şi mânie, Sebastien Zorn, Pinchinat, Frascolin, stăpâniţi de alte sentimente decât Yvernes, care a căzut în admiraţie, rămân tăcuţi şi nemişcaţi. Deasupra lor se desfăşoară pânza drapelului. Pe Sebastien Zorn îl încearcă o poftă sălbatică de a-i tăia frânghia şi de a-l da jos, ca pe drapelul unui vapor ce se predă. Dar camarazii săi socotesc că e mai bine să nu-şi atragă cine ştie ce neplăceri şi îl reţin în momentul în care agită un bowie knife52 bine ascuţit.

Să nu facem vreo greşeală, spune înţeleptul Frascolin.

Atunci… tu accepţi situaţia? întreabă Pinchinat.

Nu, dar să n-o complicăm.

Şi bagajele noastre care-şi continuă drumul spre San Diego? oftează alteţa-sa, încrucişându-şi braţele.

Şi concertul nostru de mâine?! exclamă Sebastien Zorn.

O să-1 dăm prin telefon! răspunde vioara întâi, a cărei glumă nu are darul să calmeze irascibilitatea înfîerbântatului violoncelist.

Observatorul, după cum ştiţi, ocupă mijlocul unui vast scuar, la care duce Bulevardul Unu. La cealaltă extremitate a acestei artere principale lungă de trei kilometri, care desparte cele două sectoare ale Milliard-City-ului, artiştii zăresc un palat monumental, cu un turn de o construcţie aeriană şi elegantă. Îşi spun că acolo trebuie să fie sediul administraţiei, reşedinţa municipalităţii, admiţând că Milliard-City are un primar şi adjuncţi. Nu se înşală. Ceasul din turn tocmai lasă să se facă auzit un vesel dangăt de clopote, ale cărui note ajung până la Observator odată cu ultimele adieri ale brizei.

— Ascultaţi!… E în re major, spune Yvernes.

— Şi în doua a patra! adaugă Pinchinat. Ceasul sună ora cinci.

— Şi masa, ţipă Sebastien Zorn, şi somnul…?! Oare din cauza acestui mizerabil Munbar o să ne petrecem noaptea pe platformă, la o sută cincizeci de picioare în văzduh?

Dacă ascensorul nu va oferi prizonierilor mijlocul de a-şi părăsi închisoarea, se pot aştepta şi la asta.

Amurgul nu ţine mult la aceste latitudini joase, şi astrul radios se prăbuşeşte ca un proiectil la orizont. Privirile pe care cvartetul le aruncă până la marginile cerului nu îmbrăţişează decât o mare pustie, fără o pânză, fără urmă de fum. Pe câmpie circulă tramvaiele, alergând către periferia insulei sau deservind cele două porturi.

La ora asta, parcul e încă animat. Din vârful turnului pare un imens paner de flori în care se deschid azalee, clematite, iasomii, glicine, begonii, salvii, iacinte, dalii, camelii, trandafiri de sute de feluri. Lumea se plimbă: oameni în toată firea, tineri, dar nu filfizonii care sunt ruşinea marilor oraşe europene, ci adulţi viguroşi şi bine făcuţi. Femei şi fete tinere, cele mai multe în toalete galben-pai, nuanţa preferată în zonele călduroase, plimbă ogari cu hăinuţe de mătase şi jartiere tivite cu aur. Ici şi colo, această protipendadă străbate aleile aşternute cu nisip mărunt, desenate capricios printre peluze. Unii sunt întinşi pe pernele carelor electrice, alţii sunt aşezaţi pe băncile adăpostite de verdeaţă. Mai departe, tineri gentlemeni joacă tenis, criket, golf, fotbal şi polo – acesta din urmă, călări pe ponei iuţi.

Grupuri de copii, copiii aceştia americani de o uimitoare exuberanţă, la care individualismul e atât de precoce, mai ales la fetiţe, se joacă pe iarbă. Câţiva călăreţi se plimbă pe piste întreţinute cu grijă, iar alţii se întrec în emoţionante curse de viteză.

Cartierele comerciale ale oraşului sunt încă frecventate şi ele.

Trotuarele mobile îşi poartă încărcătura de-a lungul arterelor principale. La poalele turnului, în scuarul Observatorului, e un du-te-vino de trecători. Prizonierii nu se sfiesc să le atragă atenţia, în mai multe rânduri, Pinchinat şi Frascolin scot strigăte răsunătoare. Sunt auziţi, căci braţele se ridică spre ei şi cuvintele le ajung la urechi. Dar nici un gest de surpriză. Se pare că nu-i miră simpaticul grup ce se agită pe platformă. Cât despre cuvinte, ele se rezumă la good bye, how do you do, bonjour şi alte formule pline de amabilitate şi politeţe. S-ar spune că populaţia miliardeză e informată de sosirea celor patru parizieni, cărora Calistus Munbar le-a făcut onorurile insulei.

Ei!… Îşi bat joc de noi! spune Pinchinat.

Aşa se pare! confirmă Yvernes.

Se scurge o oră – o oră în care toate chemările au fost inutile. Invitaţiile insistente ale lui Frascolin n-au mai mult succes decât invectivele multiplicate ale lui Sebastien Zorn. Ora mesei apropiindu-se, parcul începe să se golească de plimbăreţi şi străzile de leneşii care le străbat. Asta devine înnebunitor, până la urmă.

— Fără îndoială, spune Yvernes, evocând amintiri livreşti, suntem asemenea acelor profani atraşi de un geniu rău într-o incintă sacră şi condamnaţi să piară pentru că au văzut ceea ce ochii lor nu trebuiau să vadă…

— Şi vom fi lăsaţi să pierim torturaţi de foame! adaugă Pinchinat.

Asta nu se va întâmpla înainte de a fi epuizat toate mijloacele pentru a ne prelungi existenţa! strigă Sebastien Zorn.

Şi dacă vom ajunge să ne mâncăm unii pe alţii… vom începe cu Yvernes! reia Pinchinat.

Când veţi binevoi! suspină prima vioară cu o voce înduioşată, plecându-şi capul ca să primească lovitura mortală.

În această clipă, în adâncurile turnului se aude un zgomot. Cuşca ascensorului urcă şi se opreşte la nivelul platformei. Crezând că-1 vor vedea apărând pe Calistus Munbar, prizonierii se pregătesc să-1 primească aşa cum merită.

Cuşca e goală.

Fie! Dar asta nu înseamnă decât o amânare. Mistificaţii vor şti să-1 găsească pe mistificator. Acum trebuie să coboare şi mijlocul cel mai indicat este să ia loc în ascensor.

Asta şi fac.

De îndată ce violoncelistul şi tovarăşii săi sunt în cuşcă, ea se pune în mişcare şi-n mai puţin de un minut ajunge la parter.

— Şi când te gândeşti că nu suntem pe un sol natural53! exclamă Pinchinat, bătând din picior.

Momentul nu e prea bine ales pentru astfel de calambururi. Nimeni nu-i răspunde. Ies tuspatru pe poarta larg deschisă. Curtea interioară este pustie. O traversează şi pornesc pe aleile scuarului.

Trecătorii nu par să dea vreo atenţie acestor străini. În urma intervenţiei Iui Frascolin, care recomandă prudenţă, Sebastien Zorn trebuie să renunţe la un scandal inutil. Ca să li se facă dreptate, trebuie să se adreseze autorităţilor. Deocamdată nu e nici un pericol. Se hotărăsc să se întoarcă la hotel şi să aştepte până a doua zi pentru a-şi cere drepturile de oameni liberi. Iată-i deci pornind pe jos de-a lungul Bulevardului Unu.

Parizienii noştri au cel puţin privilegiul de a atrage atenţia publică? Da şi nu. Sunt priviţi, dar tară prea multă insistenţă – ca şi cum ar fi unii dintre acei rari turişti care vizitează câteodată Milliard-City. Cât despre ei, în aceste împrejurări extraordinare, nu se simt prea la largul lor şi-şi închipuie că trezesc interesul mai mult decât se întâmplă în realitate. Pe de altă parte, nu e de mirare că aceşti insulari mobili, aceşti oameni care s-au izolat de semenii lor şi rătăcesc pe suprafaţa celui mai mare din oceanele sferoidului nostru, li se par artiştilor nişte fiinţe bizare. Cu un pic de imaginaţie, s-ar putea crede că aparţin unei alte planete din sistemul solar. Este părerea lui Yvernes, pe care fantezia sa aprinsă îl poartă spre lumi imaginare.

Cât despre Pinchinat, el se mulţumeşte să spună:

— Toţi aceşti trecători au un aer foarte milionar, pe cinstea mea, şi-mi face impresia că au, ca şi insula lor, o mică elice mai jos de şale.

Foamea li se înteţeşte. Dejunul a trecut de mult şi stomacul îşi cere drepturile cotidiene. Aşadar, trebuie să se întoarcă repede la Excelsior-HoteL De a doua zi vor începe demersuri hotărâte, cerând să fie reconduşi la San Diego pe una din navele insulei cu elice, după plătirea unei despăgubiri pe care va trebui să o suporte, cum se şi cuvine, Calistus Munbar.

Dar iată că, urmând Bulevardul Unu, Frascolin se opreşte în faţa unui edificiu somptuos, pe frontonul căruia se etalează cu litere de aur inscripţia: Cazinou. La dreapta superbei arcade de deasupra porţii principale, un restaurant lasă să se zărească, prin geamurile înfrumuseţate cu arabescuri, un şir de mese, dintre care unele sunt ocupate şi împrejurul cărora circulă un personal numeros.

— Aici se mănâncă! spune vioara a doua, consultând din priviri pc camarazii săi înfometaţi.

Ceea ce determină răspunsul laconic al lui Pinchinat:

— Să intrăm!

Şi iată-i intrând în restaurant, unul după altul. Prezenţa lor nu pare să fie remarcată în chip deosebit în această întreprindere frecventată de obicei de străini. După cinci minute, înfometaţii noştri atacă primele feluri ale unui excelent dineu, comandat de Pinchinat, care se pricepe. Din fericire, portmoneul cvartetului este bine garnisit şi, dacă se goleşte la Standard-Island, câteva reţete la San Diego nu vor întârzia să-1 umple din nou.

Bucătăria excelentă, superioară celei a hotelurilor din New York sau din San Francisco, foloseşte maşini electrice la fel de bune pentru gătit la foc moale sau la foc iute. Supă de stridii conservate, tocană cu grăunţe de porumb, ţelină crudă, tradiţionalele turte de revent, apoi peşti foarte proaspeţi, ramsteak-uri de o incomparabilă frăgezime, vânat provenit fără îndoială din preriile şi pădurile californiene, legume din culturile bogate ale insulei. Ca băutură, nu apă rece după moda americană, ci bere şi vinuri variate, pe care podgoriile din Burgundia, din Bordelais şi de pe Rin le-au expediat pe bani grei pivniţelor din Milliard-City.

Masa îi întremează şi le schimbă gândurile. Poate că văd într-o lumină mai puţin întunecată aventura în care s-au angajat. Se ştie că orchestranţii beau zdravăn. Dar ceea ce este natural la nişte oameni care-şi cheltuiesc energia gonind undele sonore de-a lungul instrumentelor de suflat pare mai puţin scuzabil la mânuitorii instrumentelor cu coarde. N-are importanţă! Yvernes, Pinchinat, Frascolin încep să vadă viaţa în roz şi chiar în auriu, în acest oraş al miliardarilor. Numai Sebastien Zorn, deşi ţine piept camarazilor săi, nu-şi lasă mânia să se înece în vinurile franţuzeşti.

Pe scurt, cvartetul este destul de bine „făcut”, cum se spune în bătrâna Galie54, când vine nota de plată. Ea este înmânată casierului Frascolin de către un maître d'hotel în haine negre.

A doua vioară îşi aruncă ochii asupra totalului, se ridică, se aşază, se ridică iar, se freacă la ochi, se uită în tavan…

Ce te-a apucat? întreabă Yvernes.

Un tremur din cap până în picioare! răspunde Frascolin.

E scump?

Mai mult decât scump: două sute de franci!

Toţi patru?

Nu, fiecare.

Asta înseamnă o sută şaizeci de dolari, nici mai mult, nici mai puţin; zarzavaturile costă cincisprezece dolari, peştele douăzeci, ramsteak-urile douăzeci şi cinci, medocul şi bourgogne-ul treizeci de dolari sticla – iar restul cam la fel.

Ei, drace! exclamă Pinchinat.

Hoţii! strigă Sebastien Zorn.

Discuţia, purtată în franţuzeşte, nu e înţeleasă de superbul maître d'hotel. Totuşi, acest personaj pricepe oarecum ceea ce se petrece. Dar dacă un surâs uşor i se desenează pe buze, este surâsul surprizei şi nu al dispreţului. Lui i se pare foarte natural ca o masă să coste o sută şaizeci de dolari. Aşa sunt preţurile pe Standard-Island.

Să nu facem scandal, reia Pinchinat. Franţa ne priveşte! Să plătim.

Şi, cu orice mijloc, să pornim spre San Diego! spune Frascolin. Poimâine n-o să mai avem cu ce să cumpărăm nici măcar un sandviş!

Acestea fiind zise, el scoate din portmoneu un teanc respectabil de dolari, care au, din fericire, curs la Milliard-City şi e gata să achite nota, când se aude o voce:

Aceşti domni nu datorează nimic.

E vocea lui Calistus Munbar.

Iancheul tocmai a intrat în sală, vesel şi bine dispus, ca de obicei.

El! strigă Sebastien Zorn, care simte dorinţa de a-1 apuca de gât şi de a-1 strânge cum strânge gâtul violoncelului său la pasajele forte.

Calmează-te, dragul meu Zorn! spune americanul. Mai bine să trecem în salon, unde ne aşteaptă cafeaua. Acolo vom putea vorbi în voie, iar la sfârşit…

Am să te sugrum! mugeşte Sebastien Zorn.

Nu, ai să-mi săruţi mâinile.

Pentru nimic în lume! ripostează violoncelistul, roşu de mânie. După o clipă sunt întinşi pe divanuri moi, în timp ce iancheul se leagănă într-un balansoar. Iată cum se prezintă el oaspeţilor:

Calistus Munbar, din New York, cincizeci de ani, urmaş al celebrului Barnum

[56] actualmente supraintendent al Artelor Frumoase pe Standard-Island, însărcinat cu tot ceea ce priveşte pictura, sculptura, muzica şi – în general – cu toate plăcerile oraşului. Şi acum, că mă cunoaşteţi…

Nu eşti cumva şi agent de poliţie, însărcinat să atragă oamenii în cursă şi să-i reţină fără voia lor? întreabă Sebastien Zorn.

Nu te grăbi să mă judeci, violoncel supărăcios. Aşteaptă sfârşitul.

Aşteptăm şi ascultăm, spune Frascolin pe un ton grav.

Domnilor, continuă Calistus Munbar, luînd o poziţie graţioasă, nu doresc să tratez cu dumneavoastră în cursul acestei întrevederi decât despre muzică, aşa cum este ea înţeleasă în insula noastră cu elice. Milliard-City nu posedă încă teatre; când vom dori aceasta, vor ieşi din pământ ca prin farmec. Până acum, concetăţenii noştri şi-au satisfăcut înclinaţiile muzicale cerând unor aparate perfecţionate să-i ţină la curent cu capodoperele lirice şi dramatice. Compozitorii vechi şi moderni, marii comedieni ai zilei, artiştii cei mai la modă îi ascultăm, când avem chef, cu ajutorul fonografului…

O flaşnetă, fonograful dumitale! exclamă dispreţuitor Yvernes.

Nu chiar atât cât ţi se pare! ripostează supraintendentul. Avem aparate care au comis nu numai o dată indiscreţia de a vă asculta când vă produceaţi la Boston sau la Filadelfia. Şi, dacă vă face plăcere, veţi putea să vă aplaudaţi cu propriile dumneavoastră mâini.

În această epocă, invenţiile ilustrului Edison au atins ultima treaptă a perfecţiunii. Fonograful nu mai este acea „cutie cu muzică” cu care semăna foarte bine la origine. Graţie admirabilului său inventator, talentul efemer al comedienilor, al instrumentiştilor sau al cântăreţilor este păstrat admiraţiei generaţiilor viitoare cu tot atâta precizie ca opera sculptorilor şi a pictorilor. Un ecou, dacă vreţi, dar un ecou fidel ca o fotografie, reproducând nuanţele şi fineţea cântecului sau a jocului în întreaga lor puritate.

Calistus Munbar spune acestea cu atâta căldură, încât auditorii săi sunt impresionaţi. El vorbeşte despre Saint-Safins, Reyer, Ambroise Thomas, Gounod, Massenet, Verdi şi despre capodoperele nepieritoare ale lui Berlioz, Meyerbeer, Halevy, Rossini, Beethoven, Haydn, Mozart, ca un om care le cunoaşte bine, care le apreciază, care şi-a consacrat întreaga existenţă de impresar răspândirii lor pretutindeni. Totodată, nu pare deloc să fie atins de epidemia wagneriană, în descreştere, dealtfel, în acea epocă!

Când se opreşte ca să-şi tragă răsuflarea, Pinchinat profită de acalmie.

Toate bune, spune el. Dar, după câte văd eu, Milliard-City n-a ascultat niciodată decât muzică în cutie, conserve melodice, care-i sunt expediate ca şi conservele de sardele sau de carne de bou.

Iartă-mă, domnule violă.

Alteţa-mea te iartă, insistând asupra acestui punct: fonografele voastre nu închid decât trecutul şi niciodată nu poate fi ascultat la Milliard-City un artist în aceeaşi clipă în care concertează.

O să mă ierţi încă o dată.

Prietenul nostru Pinchinat o să te ierte de câte ori vei voi, domnule Munbar, spune Frascolin. El are buzunarele pline de iertăciuni.

Dar observaţia sa e întemeiată. Dacă aţi putea să vă puneţi în legătură cu teatrele din America sau din Europa…

— Şi crezi că-i imposibil, dragul meu Frascolin? strigă supraintendentul, oprind legănarea balansoarului său.

— Ce spui?

— Spun că n-ar fi decât o chestiune de preţ – şi oraşul nostru e destul de bogat ca să-şi satisfacă toate capriciile, toate aspiraţiile în domeniul artei lirice! Iată de ce a şi facut-o.

— Cum?

— Cu ajutorul teatrofoanelor care sunt instalate în sala de concerte a acestui cazinou. Oare nu posedă Compania un număr de cabluri submarine scufundate în apele Pacificului? Oare nu pornesc ele din golful Madeleine, fiind susţinute la celălalt capăt de geamanduri puternice? Ei bine, când concetăţenii noştri vor să asculte pe unul din cântăreţii vechii sau noii lumi, pescuim unul din aceste cabluri şi trimitem un ordin telefonic agenţilor din golful Madeleine. Aceşti agenţi stabilesc legătura fie cu America, fie cu Europa. Firele sau cablurile sunt racordate cu oricare teatru sau sală de concerte şi amatorii noştri, instalaţi în sala cazinoului, asistă realmente la aceste spectacole îndepărtate şi aplaudă…

Dar aplauzele lor nu sunt auzite de nimeni! strigă Yvernes.

Dragă domnule Yvernes, aplauzele sunt trimise şi ele pe fir.

Şi Calistus Munbar se lansează în consideraţii transcedentale asupra muzicii, privită nu numai ca una dintre manifestările artei, dar şi ca agent terapeutic. Miliardezii au putut constata extraordinarele rezultate ale acestei întrebuinţări a artei lirice, după sistemul lui J. Harford din Westminster-Abbey. Acest sistem îi menţine într-o stare de perfectă sănătate. Muzica exercitând o acţiune reflexă asupra centrilor nervoşi, vibraţiile armonice au ca efect dilatarea vaselor arteriale şi influenţează asupra circulaţiei, făcând-o să scadă sau să crească după nevoi. Muzica determină o accelerare a bătăilor inimii şi a mişcărilor respiratorii, în virtutea tonalităţii şi a intensităţii sunetelor, fiind totodată un auxiliar al nutriţiei ţesuturilor. Iată de ce la Milliard-City funcţionează posturi de energie muzicală, care transmit undele sonore la domiciliu, prin telefon.

Membrii cvartetului ascultă cu gura căscată. N-au auzit vreodată discutându-se arta lor din punct de vedere medical şi probabil că asta nu le face mare plăcere. Totuşi, iată-1 pe fantezistul Yvernes gata să se ambaleze în legătură cu aceste teorii, care, dealtfel, circulau şi pe vremea regelui Saul, conform reţetei şi după formula celebrului harpist David57.

Da! da! exclamă el după ultima tiradă a supraintendentului. E foarte indicat! Trebuie doar să alegi după diagnostic: Wagner sau Berlioz pentru temperamentele anemiate…

Şi Mendelsohn sau Mozart pentru temperamentele sanguine, ceea ce înlocuieşte în mod avantajos bromura de stronţiu! răspunde Calistus Munbar.

Sebastien Zorn intervine atunci şi aruncă o notă brutală în mijlocul acestei cozerii de înaltă calitate.

Să lăsăm toate astea, spune el. Pentru ce ne-ai adus aici?

Pentru că instrumentele cu coarde exercită acţiunea cea mai puternică.

Nu zău! Şi pentru a vă calma nevrozele şi nevrozaţii ne-ai întrerupt călătoria, ne împiedici să ajungem la San Diego, unde trebuia să dăm mâine un concert…

Pentru asta, scumpii mei prieteni!

Şi n-ai văzut în noi decât nişte felceri muzicali, nişte farmacişti lirici? strigă Pinchinat.

Nu, domnilor! răspunde Calistus Munbar, ridicându-se. N-am văzut în dumneavoastră decât artişti de mare talent şi de mare renume. Uralele cu care a fost primit Cvartetul Concertant în turneele sale din America au ajuns şi pe insula noastră. Standard-Island Company socoteşte că a venit vremea să înlocuiască fonografele şi teatrofoanele cu virtuoşi palpabili, tangibili, în carne şi oase, oferind miliardezilor inexprimabila bucurie de a asculta execuţia directă a capodoperelor artistice. Compania a vrut să înceapă cu muzica de cameră înainte de a aduce trupe de operă. Ea s-a gândit la dumneavoastră, reprezentanţii recunoscuţi ai acestui gen muzical, şi m-a însărcinat să vă obţin cu orice preţ, să vă răpesc dacă trebuie. Sunteţi deci primii artişti care au acces pe Standard-Island şi vă imaginaţi ce primire vă aşteaptă!

Yvernes şi Pinchinat se simt toarte mişcaţi de frazele entuziaste ale supraintendentului. Nici nu le dă prin gând c-ar putea să fie o mistificare. Frascolin, om chibzuit, se întreabă dacă e cazul să ia în serios această aventură. La urma urmei, într-o insulă atât de neobişnuită e firesc ca lucrurile să apară sub un aspect neobişnuit. Cât despre Sebastien Zorn, el e hotărât să nu se predea.

Nu, domnule! strigă el. Nu se pune stăpânire pe oameni fără a li se cere consimţământul! Vom depune o plângere împotriva dumitale!

O plângere… când ar trebui să mă copleşiţi de mulţumiri, ingraţilor! ripostează supraintendentul.

Şi vom obţine o despăgubire, domnule, continuă violoncelistul.

O despăgubire… când vă ofer de o sută de ori mai mult decât aţi putea spera.

Despre ce este vorba? întreabă Frascolin.

Calistus Munbar scoate din portmoneu o foaie de hârtie cu emblema insulei şi o prezintă artiştilor, spunând:

Semnăturile dumneavoastră pe acest act şi afacerea este încheiată.

Să semnăm fără să citim? se miră vioara a doua. Asta nu se obişnuieşte nicăieri!

N-aţi avea de ce să vă căiţi! spune Calistus Munbar într-un acces de ilaritate care-i cutremură tot trupul. Dar să procedăm conform obiceiului. Este un angajament pe care vi-1 propune Compania, un angajament de un an, începând de astăzi, care are ca obiect interpretarea muzicii de cameră aşa cum o prevedeau programele dumneavoastră în America. După douăsprezece luni, Standard-Island se va întoarce în golful Madeleine, unde veţi ajunge la timp…

Pentru concertul nostru de la San Diego, nu-i aşa? strigă Sebastien Zorn. San Diego, unde vom fi primiţi cu fluierături…

Nu, domnilor, cu urale! Diletanţii sunt totdeauna preaonoraţi şi preafericiţi când artişti ca dumneavoastră binevoiesc să se facă ascultaţi… chiar cu o întârziere de un an.

Cum să mai fii supărat pe un asemenea om? Frascolin ia hârtia şi o citeşte cu atenţie.

Ce garanţie vom avea? întreabă el.

Garanţia Companiei, acoperită de semnătura domnului Cyrus Bikerstaff, guvernatorul nostru.

Şi salariile vor fi cele pe care le văd trecute în act?

Exact, adică un milion de franci…

Pentru toţi! exclamă Pinchinat.

Pentru fiecare, răspunde surâzând Calistus Munbar, şi nici măcar această cifră nu e pe măsura talentului dumneavoastră, pe care nimic n-ar putea să-1 recompenseze la justa sa valoare!

Ar fi greu să fii mai amabil şi totuşi Sebastien Zorn protestează. El nu vrea să accepte cu nici un preţ. El vrea să plece la San Diego şi Frascolin reuşeşte să-1 calmeze cu destulă greutate.

Dealtfel, faţă de propunerea supraintendentului, o oarecare neîncredere nu e deloc deplasată. Un angajament de un an, cu un salariu de un milion de franci pentru fiecare, poate fi un lucru serios? Foarte serios, după cum constată Frascolin când întreabă:

Aceste salarii sunt plătibile…?

În sferturi – şi iată primul trimestru, răspunde supraintendentul.

Din teancurile de bancnote care-i burduşesc portmoneul, Calistus Munbar face patru pachete de câte cincizeci de mii de dolari (două sute cincizeci de mii de franci) şi le dă lui Frascolin şi camarazilor săi.

Iată un mod americănesc de a rezolva afacerile!

Sebastien Zorn este zguduit în oarecare măsură. Dar cum la el reaua dispoziţie nu-şi pierde niciodată drepturile, nu poate să-şi reţină această reflecţie:

În definitiv, la preţul cu care se vând lucrurile în insula voastră, dacă se plăteşte douăzeci şi cinci de franci o potârniche, fară îndoială că o pereche de mănuşi costă o sută de franci, iar o pereche de cizme cinci sute.

O, domnule Zorn, Compania nu se uită la asemenea fleacuri şi doreşte ca artiştii Cvartetului Concertant să fie scutiţi de orice cheltuială în timpul şederii lor pe insulă…

La asemenea oferte generoase, nu se poate răspunde decât prin iscălirea angajamentului. Este ceea ce fac Frascolin, Pinchinat şi Yvernes. Sebastien Zorn murmură că toate astea sunt absurde… Să te îmbarci pe o insulă ambulantă e un lucru lipsit de bun-simţ… O să vedem cum o să se sfârşească povestea asta… În sfârşit, se hotărăşte să semneze.

După îndeplinirea acestei formalităţi, dacă Frascolin, Pinchinat şi Yvernes nu sărută mâna lui Calistus Munbar, cel puţin i-o strâng cu căldură. Trei strângeri de mână valorând fiecare un milion!

Iată cum s-a lansat Cvartetul Concertant într-o aventură de necrezut şi în ce împrejurări au devenit membrii săi invitaţii fără voie ai insulei cu elice.

SPRE VEST.

Standard-Island lunecă încetişor pe apele Oceanului Pacific, care-şi îndreptăţeşte numele în această epocă a anului.

Sebastien Zorn şi camarazii săi s-au obişnuit cu această mişcare domoală şi nici nu-şi mai dau seama că navighează. Oricât de puternice ar fi sutele de elice, la care sunt înhămaţi zece milioane de cai, doar un freamăt uşor străbate trupul metalic. Milliard-City nu tremură pe temelia sa. Oraşul nu cunoaşte oscilaţiile hulei, căreia i se supun totuşi cele mai mari cuirasate ale marinei de război. În locuinţe nu se află nici mese, nici lămpi speciale contra balansului. La ce bun? Casele din Paris, din Londra, din New York nu sunt mai neclintite pe fundaţiile lor.

După câteva săptămâni de odihnă în Madeleine-bay, consiliul notabililor insulei, întrunit prin grija preşedintelui Companiei, hotarâse programul croazierei anuale. Aveau să viziteze principalele arhipelaguri din răsăritul Pacificului, respirând aerul atât de bogat în ozon, în oxigen condensat, electrizat, înzestrat cu particularităţi active pe care nu le posedă oxigenul în stare obişnuită.

Deoarece se bucură de libertatea mişcărilor sale, insula îşi îngăduie să plutească spre vest ca şi spre est, să se apropie de litoralul american sau să viziteze coastele orientale ale Asiei. Standard-Island merge încotro vrea, în aşa fel încât gustă din distracţiile unei navigaţii variate. Şi dacă ar avea chef să părăsească Oceanul Pacific pentru Oceanul Indian sau Oceanul Atlantic, să treacă de Capul Horn sau de Capul Bunei Speranţe, i-ar fi de ajuns să ia această direcţie şi puteţi fi convinşi că nici curenţii, nici furtunile n-ar împiedica-o să-şi atingă ţinta.

Dar nu e vorba să se avânte pe mări îndepărtate, unde Bijuteria Pacificului n-ar mai găsi acest şirag nesfârşit de insule. Este o regiune îndeajuns de vastă pentru itinerarii multiple. Insula cu elice poate s-o parcurgă de la un arhipelag la altul. Dacă nu are instinctul special al animalelor, acest al şaselea simţ al orientării care le călăuzeşte într-acolo unde le cheamă nevoile lor, ea este condusă de o mână sigură, urmând un program îndelung discutat şi aprobat în unanimitate. Până acum n-a existat nici un dezacord asupra acestui punct între tribordezi şi babordezi. În virtutea unei hotărâri comune, se merge spre vest, către grupul insulelor Sandwich.

Standard-Island va avea nevoie de o lună ca să străbată distanţa de circa o mie două sute de leghe care desparte aceste insule de locul unde a fost îmbarcat cvartetul. Apoi va poposi acolo până în ziua când va socoti nimerit să pornească spre alt arhipelag din emisfera meridională.

A doua zi, cvartetul părăseşte Excelsior-Hotel şi se instalează într-un apartament al cazinoului, pus la dispoziţia sa – apartament confortabil şi bogat mobilat. Bulevardul Unu se află în faţa ferestrelor sale. Sebastien Zorn, Frascolin, Pinchinat, Yvernes au fiecare camera lor, în jurul unui salon comun. În curtea centrală a clădirii pot găsi oricând umbra arborilor cu frunziş des şi răcoarea fântânilor ţâşnitoare. Într-o parte a acestei curţi se află muzeul oraşului, în cealaltă sală de concerte, unde artiştii parizieni vor înlocui în chip fericit ecoul fonografelor şi transmisiile teatrofoanelor. De două ori, de trei ori, de câte ori pe zi au chef, vor lua masa la restaurant, unde nu li se vor mai prezenta note de plată neverosimile. Dimineaţa, în timp ce se află în salon, câteva clipe înainte de a coborî pentru micul dejun, Pinchinat îi întreabă:

— Ei bine, violoniştilor, ce spuneţi despre tot ce ni se întâmplă?

Un vis, răspunde Yvernes, un vis în care suntem angajaţi cu un milion pe an.

Ba e realitate sută-n sută, ripostează Frascolin. Caută-te în buzunar şi vei găsi primul sfert de milion.

Rămâne de văzut cum se va sfârşi!… Foarte rău, îmi închipui! spune Sebastien Zorn.

Încăpăţânatul vrea cu tot dinadinsul să găsească un spin în patul de trandafiri pe care a fost culcat fără voia lui.

— Şi bagajele noastre? adaugă el.

Într-adevăr, bagajele au ajuns probabil la San Diego, de unde nu se pot întoarce şi unde proprietarii lor nu pot merge să le ia. Dealtfel, cuprind numai strictul necesar: lenjerie, obiecte de toaletă, haine de schimb şi de asemenea costumele cu care apar în faţa publicului.

N-ar trebui să se îngrijoreze în această privinţă. În patruzeci şi opt de ore, această garderobă, niţel cam învechită, va fi înlocuită de alta, pusă la dispoziţia celor patru artişti, fără să fie nevoie să plătească o mie cinci sute de franci îmbrăcămintea şi cinci sute de franci încălţămintea.

Dealtfel, Calistus Munbar, încântat de a se fi descurcat atât de bine în această afacere încurcată, vrea ca membrii cvartetului să-şi poată îndeplini orice dorinţă. Este imposibil să-ţi imaginezi un supra-intendent mai amabil. El ocupă unul dintre apartamentele cazinoului, ale cărui servicii sunt puse sub înalta lui Conducere şi Compania îi plăteşte un salariu demn de măreţia şi dărnicia lui. Preferăm să nu indicăm cifra…

Cazinoul cuprinde săli de lectură şi de joc; sunt interzise însă cu străşnicie baccaraua, treizeci şi unu, ruleta, pocherul şi alte jocuri de noroc. Există de asemenea un fumoar în care funcţionează transportul direct la domiciliu al fumului de tutun preparat de către o societate fondată recent. Tutunul arde în arzătoarele unei întreprinderi centrale, şi fumul purificat şi curăţat de nicotină este distribuit prin ţevi speciale fiecărui amator. N-ai decât să-ţi lipeşti buzele de capetele de chihlimbar ale ţevilor şi un contor înregistrează consumul zilnic.

Cazinoul, în care diletanţii pot veni să se îmbete cu muzica transmisă de pe continent, căreia i se vor adăuga acum concertele cvartetului, adăposteşte şi colecţiile de artă ale oraşului. Amatorilor de pictură, muzeul, bogat în tablouri vechi şi moderne, le oferă numeroase capodopere cumpărate cu aur greu, pânze ale şcolilor italiană, olandeză, germană, franceză, pe care le-ar putea invidia muzeele din Paris, Londra, Munchen, Roma, Florenţa, ale lui Rafael, da Vinci, Giorgione, Correggio, Dominiquin, Ribeira, Murillo, Ruysdael, Rembrandt, Rubens, Cuyp, Franz Hals, Hobbema, Van Dyck, Holbein etc. şi de asemenea, dintre moderni, ale lui Fragonard, Ingres, Delacroix, Scheffer, Cabat, Delaroche, Regnaut, Couture, Meissonier, Millet, Rousseau, Jules Dupre, Brascassat, Mackart, Turner, Troyon, Corot, Daubigny, Baudry, Bonnat, Carolus Duran, Jules Lefebvre, Vollon, Breton, Binet, Yon, Cabanei etc. Pentru a li se asigura o viaţă eternă, aceste tablouri sunt aşezate în interiorul unor vitrine în care s-a făcut vid. Este interesant de observat că impresioniştii, angoasaţii, futuriştii nu s-au aglomerat încă în acest muzeu, dar, fără îndoială, asta nu va întârzia şi Standard-Island nu va scăpa de invazia ciumei decadente. Muzeul posedă de asemenea statui de reală valoare, marmure ale marilor sculptori vechi şi moderni, aşezate în curţile cazinoului. Datorită climatului fără ploi şi neguri, grupurile, statuile, busturile rămân neatinse de curgerea timpului.

Ar fi riscant să pretindem că aceste minuni sunt vizitate foarte des, că nababii din Milliard-City, ar avea o înclinaţie deosebită pentru operele de artă, că simţul lor artistic ar fi foarte dezvoltat. Trebuie să remarcăm totuşi că sectorul tribordez numără mai mulţi amatori decât sectorul babordez.

Dealtfel, toţi sunt de acord când este vorba să dobândească o capodoperă şi atunci fantasticele preţuri pe care le oferă o răpesc oricărui duce d'Aumate sau Chauchard61 din vechiul şi noul continent.

Sălile cele mai frecventate ale cazinoului sunt cele de lectură, destinate revistelor şi jurnalelor europene şi americane aduse de vapoare care fac legătura între Standard-Island şi Madeleine-bay. După ce au fost răsfoite, citite şi recitite, revistele sunt aşezate pe rafturile bibliotecii, unde se aliniază mai multe mii de lucrări a căror clasare necesită prezenţa unui bibliotecar cu un salariu de douăzeci şi cinci de mii de dolari – şi el este poate cel mai puţin ocupat dintre funcţionarii insulei. În bibliotecă se află de asemenea un anumit număr de cărţi fonografice; în loc să-ţi dai osteneala să citeşti, apeşi pe un buton şi asculţi vocea unui excelent interpret – cum ar fi Fedra de Racine, citită de domnul Legouve62.

Cât despre jurnalele din „localitate”, ele sunt redactate, compuse, imprimate în atelierele cazinoului, sub conducerea a doi redactori-şefi. Unul este Starboard Chronicle, pentru sectorul tribordezilor; celălalt New Herald, pentru sectorul babordezilor. Cronica e alimentată de fapte diverse – sosirea vapoarelor, ştiri de pe mare, întâlniri maritime, mercuriale care interesează cartierul comercial, longitudinea şi latitudinea zilnică, decizii ale consiliului notabililor, ordonanţele guvernatorului, acte de stare civilă; naşteri, căsătorii, decese, acestea din urmă foarte rare. Niciodată nu sunt semnalate furturi sau asasinate, unicul tribunal funcţionând doar pentru procese civile, contestaţii între particulari. Niciodată articole despre centenari, deoarece longevitatea nu mai este aici privilegiul câtorva aleşi.

În ceea ce priveşte pagina de politică externă, ea e ţinută la zi prin convorbiri telefonice cu Madeleine-bay, unde se racordează cablurile scufundate în adâncurile Pacificului. Miliardezii sunt astfel informaţi despre tot ce se petrece în lumea întreagă, când faptele prezintă vreun interes oarecare. Adăugăm că Starboard Chronicle şi New Herald nu se tratează cu prea multă asprime. Ele au trăit până acum în destul de bună înţelegere, dar nu poţi să juri că acest schimb de discuţii curtenitoare va dura la nesfârşit. Foarte îngăduitoare, foarte împăciuitoare pe teren religios, protestantismul şi catolicismul duc casă bună cu Standard-Island. E adevărat că dacă se va amesteca odioasa politică, dacă îi va apuca pe vreunii nostalgia afacerilor, dacă vor intra în joc chestiuni de interes personal şi de amor propriu…

În afara acestor două jurnale, mai există reviste hebdomadare sau lunare, reproducând articolele publicaţiilor străine aparţinând succesorilor lui Sarcey, Lemaître, Charmes, Fournel, Deschamps, Fouquier, France şi alţi critici de mare renume; apoi magazine ilustrate, fără a mai pune la socoteală o duzină de foi de club, foi de seară şi bulevardiere, consacrate mondenităţilor curente. Ele nu au alt scop decât pe acela de a distra o clipă, adresându-se spiritului… şi chiar stomacului. Da! Unele sunt tipărite pe pastă comestibilă cu cerneală de ciocolată. După ce sunt citite, sunt mâncate la prima masă. Unele sunt astringente, altele uşor purgative şi organismul se acomodează foarte bine cu ele. Cvartetul găseşte această invenţie pe cât de agreabilă, pe atât de practică.

Iată o lectură care se digeră uşor! observă judicios Yvernes.

Şi o literatură hrănitoare! adaugă Pinchinat. Patiserie şi literatură amestecate, asta se potriveşte de minune cu muzica igienică!63

E firesc să ne întrebăm dc ce resurse dispune insula cu elice, pentru a oferi populaţiei sale asemenea condiţii de care nu se apropie nici un alt oraş din cele două lumi. Judecând după creditele alocate diverselor servicii şi după lefurile atribuite celor mai modeşti slujbaşi, veniturile sale trebuie să se ridice la o sumă de necrezut.

Când îl întreabă pe supraintendent, el răspunde:

— Aici nu se fac afaceri. Noi n-avem nici Board of Trade

[64], nici bursă, nici industrie. În ceea ce priveşte comerţul, el se limitează la nevoile insulei şi nu vom oferi niciodată străinilor ceva care să semene cu World's Fair

[65] de la Chicago din 1893 sau cu Expoziţia de la Paris din 1900! Nu! Puternica religie a businessului nu există aici şi nu vom scoate strigătul go ahead66 decât pentru ca Bijuteria Pacificului să meargă tot înainte. Deci nu afacerile ne oferă resursele necesare întreţinerii insulei cu elice, ci vama. Da! Impozitele vamale ne permit să satisfacem toate exigenţele bugetului.

Şi acest buget? se interesează Frascolin.

E de treizeci de milioane de dolari, dragii mei.

O sută cincizeci de milioane de franci pentru o insulă cu zece mii de suflete…!

Aşa cum zici, dragul meu Frascolin, sumă care provine numai din taxele vamale. Noi n-avem taxe de barieră, produsele locale fiind aproape neînsemnate. Nu! Doar taxele de import percepute la Tribord-Harbour şi Babord-Harbour. Asta vă explică scumpetea bunurilor de consum – scumpete relativă, căci aceste preţuri, oricât de ridicate vi s-ar părea, sunt în raport cu mijloacele de care dispune fiecare.

Şi iată-l pe Calistus Munbar ambalându-se din nou, lăudându-şi oraşul, lăudându-şi insula – o bucată de planetă superioară căzută în plin Pacific, un Eden plutitor în care s-au refugiat înţelepţii, şi dacă adevărata fericire nu se află aici, înseamnă că nu există nicăieri! Seamănă grozav a reclamă! Parcă ar zice: „Intraţi, domnilor! Intraţi, doamnelor! Treceţi pe la control! Nu mai sunt decât două-trei locuri! În curând va începe. Cine nu şi-a luat bilet.” etc.

E adevărat, sunt locuri puţine şi biletele sunt scumpe! Ei şi? Supra-intendentul jonglează cu milioanele, care nu contează mai mult decât unităţile în capitala miliardeză!

În cursul acestei tirade, în care frazele se revarsă în cascade, în care cesturile se multiplică cu o frenezie semaforică, cvartetul este pus la curent cu diversele ramuri ale administraţiei. Mai întâi, şcolile. Instrucţia e gratuită şi obligatorie, iar profesorii sunt plătiţi ca nişte miniştri. Daca ar fi să-1 credem pe Calistus Munbar, se învaţă limbile vii şi moarte, istoria şi geografia, fizica şi matematica, artele, mai bine decât în orice universitate sau academie din lumea veche. Adevărul este că elevii nu se înghesuie deloc la cursurile publice şi, dacă generaţia actuală a rămas cu oarecare spoială în urma studiilor făcute în colegiile din Statele Unite, generaţia de mâine va avea mai multe rente decât învăţătură. Aici este punctul nevralgic şi poate că nişte fiinţe umane nu pot decât să piardă izolându-se astfel de umanitate.

Ei bine, dar locuitorii acestei insule artificiale nu călătoresc deloc în străinătate? Ei nu vizitează ţările de peste ocean, marile capitale ale Europei? Nu colindă ţinuturi în care trecutul a lăsat moştenire atâtea capodopere de tot felul? Ba da! Sunt unii pe care curiozitatea îi mână spre regiuni îndepărtate. Dar ei obosesc acolo; cei mai mulţi se plictisesc; nu găsesc nicăieri existenţa uniformă de pe Standard-Island; suferă de căldură; suferă de frig; în sfârşit, se îmbolnăvesc de guturai – or în Milliard-City nu există guturai. Şi astfel, imprudenţii care au avut nefericita idee de a-şi părăsi insula sunt grăbiţi şi nerăbdători să se întoarcă acasă. Cu ce-au rămas din aceste călătorii? Cu nimic! „Cum au plecat, aşa s-au întors”, spune o veche zicală a grecilor şi noi adăugăm: şi aşa vor rămâne.

Cât despre străinii atraşi de celebritatea insulei cu elice, această a noua minune a lumii, de când Tumul Eiffel – cel puţin aşa se spune – ocupă al optulea loc, Calistus Munbar crede că nu vor fi niciodată prea numeroşi. Dealtfel, nici nu prea sunt încurajaţi, cu toate că vămile celor două porturi ar avea o nouă sursă de venituri. Din cei veniţi anul trecut, cea mai mare parte erau americani. De altă naţionalitate, puţini sau deloc. Doar câţiva englezi, uşor de recunoscut după pantalonii lor veşnic suflecaţi, sub pretextul că la Londra plouă. Dealtfel, Marea Britanic nu vede cu ochi buni crearea insulei cu elice, care, după părerea ei, împiedică circulaţia maritimă. Iată de ce îi doreşte dispariţia. Cât despre germani, ei sunt primiţi cu răceală, căci dacă ar fi lăsaţi să se instaleze aici, ar face repede din Milliard-City un nou Chicago. Dintre toţi străinii, francezii sunt cei pe care Compania îi acceptă cu mai multă simpatie, deoarece ei nu aparţin statelor cotropitoare ale Europei. Dar s-a ivit vreodată un francez pe Standard-Island?

E puţin probabil, spune Pinchinat.

Nu suntem destul de bogaţi, adaugă Frascolin.

Pentru a fi rentieri, completează supraintendentul, dar pentru a fi funcţionari…

Vom întâlni deci compatrioţi? întreabă Yvernes.

Unul singur.

Şi cine este acest privilegiat?

Domnul Athanase Doremus.

Cu ce se ocupă acest domn? sare Pinchinat.

E profesor de dans, de graţie şi de ţinută, plătit cu dărnicie de către administraţie, fără să mai vorbim de lecţiile particulare…

Pe care numai un francez le poate da! exclamă alteţa-sa. Cvartetul ştie acum tot ceea ce îl interesează în legătură cu organizarea vieţii administrative pe Standard-Island şi poate să guste din plin farmecul acestei navigaţii care-1 poartă către vestul Pacificului. Dacă soarele n-ar răsări când dintr-o parte, când dintr-alta, după orientarea pe care o dă insulei comandorul Simcofi, Sebastien Zorn şi camarazii săi ar putea să creadă că se află pe uscat. În ultimele cincisprezece zile, s-au iscat de două ori furtuni cu rafale teribile, furtuni care izbucnesc uneori în Pacific, în ciuda numelui acestui ocean. Hula din larg se sparge de trupul metalic, acoperindu-1 cu o pulbere de stropi mărunţi, aşa cum se întâmplă pe coastele abrupte ale litoralului. Dar Standard-Island nici nu se-nfioară sub asalturile acestei mări dezlănţuite. Furiile oceanului sunt neputincioase.

După două săptămâni, la 11 iunie, are loc primul concert de muzică de cameră, al cărui afiş, scris cu litere electrice, e purtat de-a lungul marilor bulevarde. Se înţelege că instrumentiştii au fost prezentaţi guvernatorului şi municipalităţii. Cyrus Bikerstaff le-a tăcut cea mai călduroasă primire. Jurnalele au amintit succesele Cvartetului Concertant în Statele Unite ale Americii şi l-au felicitat pe supra-intendent că şi-a asigurat concursul acestor artişti – în chip cam arbitrar, după cum se ştie. Ce plăcere să-i vezi şi să-i auzi în acelaşi timp, interpretând operele maeştrilor! Ce regal pentru cunoscători!

Faptul că parizienii au fost angajaţi cu salarii fabuloase nu trebuie să ne facă să credem că vor concerta pe gratis. Dimpotrivă, administraţia înţelege să se aleagă cu un beneficiu serios, aşa cum fac acei impresari americani pe care cântăreţele îi costă un dolar măsura şi chiar nota. De obicei, concertele teatrofonice şi fonografice de la cazinou sunt cu plată. Amatorii vor plăti, deci, infinit mai mult pentru concertul cvartetului. Toate locurile costă la fel: două sute de dolari fotoliul, adică o mie de franci în monedă franceză – şi Calistus Munbar se laudă că va face săli pline.

Nu se înşală. S-au vândut toate locurile. Confortabila şi eleganta sală a cazinoului nu cuprinde, ce-i drept, decât o sută, şi dacă ar fi fost scoase la licitaţie nu se ştie la cât s-ar fi ridicat reţeta. Dar asta ar fi fost împotriva uzanţelor de pe Standard-Island. Mercurialele stabilesc dinainte valoarea comercială a tuturor lucrurilor, atât a celor necesare cât şi a celor de lux. Fără această precauţie, dat fiind bogăţiile de necrezut ale unora, s-ar putea produce acumulări nedorite. E adevărat că dacă bogătaşii tribordezi se duc la concert de dragul artei, e posibil ca bogătaşii babordezi să nu o facă decât pentru că „aşa se cade”.

Când Sebastien Zorn, Pinchinat, Frascolin, Yvernes apăreau în faţa spectatorilor din New York, Chicago, Filadelfia, Baltimore nu era o exagerare din partea lor să spună: iată un public care preţuieşte câteva milioane. Ei bine, în seara aceea ar fi rămas departe de adevăr dacă n-ar fi numărat cu miliardele. Gândiţi-vă numai! Jem Tankerdon, Nat Coverley şi familiile lor strălucesc în primul rând de fotolii. Pe celelalte locuri, un număr de amatori care, dacă sunt sub-miliardari, au totuşi o „pungă bine garnisită”, cum remarcă Pinchinat. „Haidem!”, spune şeful cvartetului când vine ora să apară pe scenă. Şi ei pornesc, fără să fie mai emoţionaţi – sau poate chiar mai puţin – decât în faţa unui public parizian, care nu are atâţia bani în buzunar, dar are mai mult simţ artistic.

Trebuie spus că, deşi n-au luat lecţii de la compatriotul lor Doremus, Sebastien Zorn, Yvernes, Frascolin, Pinchinat au o ţinută foarte corectă: cravată albă de douăzeci şi cinci de franci, mănuşi gris-perle de cincizeci de franci, cămaşă de şaptezeci de franci, ghete de o sută optzeci de franci, vestă de două sute de franci, pantalon negru de cinci sute de franci, frac negru de o mie cinci sute de franci – bineînţeles toate pe socoteala administraţiei. Sunt aclamaţi, sunt aplaudaţi – foarte călduros de mâinile tribordezilor, mai discret de mâinile babordezilor. Chestiune de temperament.

Programul concertului cuprinde patru numere care le-au fost furnizate de biblioteca de la cazinou, bine garnisită prin grija supra-intendentului.

Cvartetul Nr. 1 în mi bemol major. Op. 12 de Mendelsohn.

Cvartetul Nr. 2 în fa major. Op. 16 de Haydn.

Cvartetul Nr. 10 în mi bemol major,Op. 74 de Beethoven.

Cvartetul Nr. 5 în la major. Op. 10 de Mozart.

Interpreţii fac minuni în această sală înmiliardată, pe bordul acestei insule plutitoare, la suprafaţa unui abis a cărui adâncime depăşeşte cinci mii de metri în această parte a Pacificului. Ei obţin un succes considerabil şi justificat, mai ales în faţa amatorilor din sectorul tribordez.

Ar fi trebuit să-1 vedeţi pe supraintendent în timpul acestei seri memorabile: nu mai poate de bucurie. S-ar spune că el e cel care a cântat la două viori, o violă şi un violoncel în acelaşi timp. Ce fericit debut pentru campionii muzicii concertante şi pentru impresarul lor! Dacă sala-i plină, împrejurimile cazinoului sunt înţesate de lume. Foarte mulţi sunt cei care n-au putut să-şi procure un fotoliu sau o strapontină, fără să mai vorbim despre cei pe care i-a gonit preţul mare al locurilor. Auditorii de afară trebuie să se mulţumească cu firimiturile. Ei aud de departe, ca şi cum muzica ar ieşi din cutia unui fonograf sau din difuzorul unui telefon. Dar aplauzele lor nu sunt mai puţin vii.

Aceste aplauze izbucnesc şi mai puternic când, la sfârşitul concertului, Sebastien Zorn, Yvernes, Frascolin şi Pinchinat se prezintă pe terasa pavilionului din stânga. Bulevardul Unu este inundat de lumină. Din înălţimi, lunile electrice revarsă raze pe care palida Selene67 trebuie să fie geloasă.

În faţa cazinoului, pe trotuar, puţin mai la o parte, un cuplu atrage atenţia lui Yvernes. Bărbatul, de statură înaltă, cu o fizionomie distinsă, severă, tristă chiar, poate să aibă cincizeci de ani. Femeia, ceva mai tânără, cu aerul mândru, lasă să se vadă sub pălărie câteva şuviţe de păr alb. Yvernes, impresionat de atitudinea lor rezervată, îl întreabă pe Calistus Munbar:

— Cine sunt aceste persoane?

— Aceste persoane? răspunde supraintendentul, ale cărui buze schiţează o strâmbătură destul de dispreţuitoare. Sunt nişte melomani pătimaşi.

Şi de ce nu şi-au oprit locuri în sala cazinoului?

Erau prea scumpe pentru ei.

Atunci averea lor…?

Abia două sute de mii de franci rentă.

Pfui! se strâmbă Pinchinat. Şi cine sunt aceşti nenorociţi?

Regele şi regina Malecarliei.