Capitolul III

Seara la orele cinci. Unul este dat lipsă. Deznădejdea lui Nab. Cercetările se îndreaptă spre nord. Insula. O noapte tristă şi plină de griji. Ceţurile dimineţii. Nab înoată. Pământ În zare. Trecerea canalului prin vad.

Inginerul fusese smuls de valuri dintre ochiurile destrămate ale plasei. O dată cu el dispăruse şi câinele. Credinciosul animal sărise din propriu imbold în ajutorul stăpânului său.

— Înainte! strigă reporterul.

Şi toţi patru – Gédéon Spilett, Harbert, Pencroff şi Nab – începură cercetarea, uitând că erau sfârşiţi de oboseală.

Bietul Nab plângea de furie şi desperare la gândul că pierduse tot ce-i era mai scump pe lume.

Nu trecuseră nici două minute din clipa în care. dispăruse Cyrus Smith până la aceea în care acostaseră tovarăşii lui. Puteau deci nădăjdui că vor sosi la timp spre a-l salva.

— Să-l salvăm! Să-l căutăm! strigă Nab.

— ÎI căutăm, Nab, răspunse Gédéon Spilett, şi-l vom găsi!

— ÎI vom regăsi oare în viaţă?

— Desigur, Nab!

— Ştie să înoate? întrebă Pencroff.

— Da! răspunse Nab. De altfel îl are şi pe Top. Auzind mugetul valurilor, marinarul dădu însă neîncrezător din cap.

Inginerul dispăruse în dreptul părţii de nord a ţărmului, la o jumătate de milă de locul unde acostaseră naufragiaţii. Dacă izbutise să ajungă cât mai aproape de acea parte a litoralului mării, locul respectiv ar fi trebuit să se afle la cel mult o jumătate de milă de locul unde se aflau naufragiaţii.

Se făcuse aproape şase. Ceaţa se lăsase din nou, ceea ce făcea noaptea foarte întunecoasă, Naufragiaţii se îndreptară spre nord, rnergând de-a lungul coastei răsăritene a pământului pe care se nimerise să fie azvârliţi de furtună, ţinut necunoscut pentru ei, a cărui poziţie-geografică nici n-o puteau bănui. Călcau pe un teren nisipos, presărat cu pietriş, lipsit de orice fel de vegetaţie. Solul foarte inegal, accidentat, era pe alocuri ciuruit de gropi mici care îngreuiau mersul. Din aceste găuri ţâşneau la tot pasul nişte păsări mari, care zburau greoi de colo până colo, dar pe care nu le vedeau desluşit din cauza întunericului. Alte păsări mai sprintene se ridicau în stoluri, trecând ca nişte nori. Judecând după ţipetele lor stridente, marinarului i se părea că sunt goelanzi şi pescăruşi, care se luau la întrecere cu vuietul mării.

Din când în când, naufragiaţii se opreau, scoteau strigăte puternice şi ascultau dacă nu se aude vreo chemare dinspre apele oceanului. Socoteau pe drept cuvânt că dacă s-ar fi aflat în apropierea locului unde ar fi putut să cadă inginerul, ar fi ajuns la urechile lor cel puţin lătratul lui Top, presupunând că Cyrus Smith n-ar fi fost în stare să dea nici un semn de viaţă. Dar nici un strigăt nu se auzea în afară de vuietul mării şi clocotul talazurilor care se spărgeau de ţărm. Alicul grup îşi continua drumul, cercetând cele mai mici cotituri ale litoralului.

După ce înaintaseră vreo douăzeci de minute, cei patru naufragiaţi dădură în calea lor de o fâşie de valuri spumegânde, dincolo de care nu se mai zărea pământul. Se aflau la extremitatea unei limbi ascuţite de pământ, de care se izbeau cu furie valurile.

— Asta-i un promontoriu, spuse marinarul. Trebuie să ne întoarcem rnergând pe partea dreaptă şi astfel vom ajunge să simţim din nou pământ sub picioare.

— Dar dacă inginerul este acolo? răspunse Nab, arătând oceanul, ale cărui talazuri uriaşe şi înspumate se zăreau prin întuneric.

— Atunci să-l strigăm!

Şi toţi deodată scoaseră un strigăt răsunător, dar nu primiră nici un răspuns. Aşteptară o clipă mai liniştită şi strigară din nou. Nici de astădată nu răspunse nimeni.

Naufragiaţii se întoarseră, urmând latura opusă a promontoriului şi păşind pe acelaşi teren nisipos şi accidentat. Totuşi, Pencroff observă că litoralul începe să se transforme aici într-un povârniş stâncos şi înclinat. El trase concluzia că partea aceasta a lercnului formează o pantă destul de lungă, ajungând până la creasta înaltă a unui masiv ce se profila nedesluşit în umbră. Pe ţărmul acesta păsările erau mai rare. Şi marea era mai puţin zgomotoasă, mai puţin zbuciumată şi se părea chiar că valurile se potolesc. Zgomotul talazurilor ce se spărgeau de mal de-abia se auzea. Probabil că partea aceasta a promontoriului forma un mic golf în semicerc, apărat de capul ce înainta în mare, oprind curenţii din larg.

Continuând să înainteze în aceeaşi direcţie, naufragiaţii se îndreptau spre sud, depărtându-se tot mai mult de partea de ţărm pe care s-ar fi putut să se afle Cyrus Smith. Cale de o milă şi jumătate, litoralul nu avea nici un fel de cotitură care să le îngăduie să revină spre nord. Totuşi era cu neputinţă ca vârful promontoriului, pe care călătorii noştri îl înconjuraseră, să nu fie legat de pământ. Cu toate că erau istoviţi, naufragiaţii mergeau curajoşi mai departe, trăgând mereu nădejde să găsească o cotitură bruscă, care să-i readucă pe calea cea bună.

Mare fu dezamăgirea lor când, după ce străbătuseră cale de două mile, se pomeniră din nou în faţa mării. Se aflau de data aceasta pe un cap destul de înalt, format din stânci alunecoase.

— Suntem pe o mică insulă, spuse Pencroff, pe care am cutreierat-o de la un capăt la celălalt!

Observaţia marinarului era adevărată. Naufragiaţii noştri nu fuseseră zvârliţi pe un continent, ci pe o insulă mică, a cărei lungime nu trecea de două mile şi care era desigur destul de îngustă.

Oare această insulă aridă, pietroasă, lipsită de vegetaţie, care părea să adăpostească doar câteva păsări de mare face parte dintr-un arhipelag mai important? Iată o întrebare la care nu găseau răspuns. Călătorii balonului zăriseră pământul de la înălţime şi prin ceaţă, aşa că nu-şi dăduseră bine seama de întinderea lui. Dar lui Pencroff, ai cărui ochi de marinar erau obişnuiţi cu întunericul, i se părea că zăreşte spre vest o masă nedesluşită, care ar fi putut să fie o coastă înaltă.

Prin întunericul ce domnea, nu puteau însă să-şi dea seama cărui sistem, simplu sau complex, îi aparţinea insula pe care se aflau. Nu puteau să plece de. pe ea, fiind înconjurată de apă, aşa că se văzură nevoiţi să amâne pe a doua zi căutarea inginerului care, din păcate, nu dăduse nici un semn de viaţă până la ora aceea.

— Nu dovedeşte nimic tăcerea lui Cyrus, spuse reporterul. S-ar putea să fie leşinat sau rănit, în imposibilitate de a răspunde în clipa de faţă. Dar nu trebuie să pierdem nădejdea!

Reporterul fu de părere să aprindă într-un punct oarecare al insulei un foc, care să servească drept punct de orientare inginerului. Zadarnic însă căutară naufragiaţii lemne sau ierburi uscate. Pe insulă găsiră numai nisip şi pietre.

E uşor de înţeles durerea lui Nab şi a tovarăşilor săi, care erau atât de legaţi de curajosul Cyrus Smith, când îşi dădură seama că nu puteau întreprinde nimic pentru a-l salva. Trebuiau să aştepte ivirea zorilor. Poate că inginerul izbutise să se salveze singur şi atunci îşi şi găsise un adăpost undeva, pe coastă, sau dispăruse pentru totdeauna!

Orele treceau anevoie, chinuitor de lungi. Se lăsase un frig pătrunzător. Naufragiaţii sufereau cumplit, dar fără să ia în seamă lucrul acesta, nici nu se gândeau să se odihnească o clipă. Uitând de ei, cu gândul numai la conducătorul lor, nădăjduind mereu, oamenii umblau de colo până colo pe ostrovul pustiu, întorcându-se mereu spre capul de la nord, punctul cel mai apropiat de locul catastrofei. Trăgeau cu urechea, strigau, căutau să prindă vreo chemare desperată. Vocile lor răsunau desigur destul de departe, căci atmosfera se mai liniştise şi o dată cu furtuna se potolise şi vuietul mării.

Într-un rând, li se păru chiar că aud un fel de ecou care răsfrângea strigătul lui Nab. Harbert îi atrase atenţia lui Pencroff asupra acestui fenomen, adăugând:

Aceasta ar putea dovedi existenţa unui ţărm destul de apropiat, aşezat înspre apus.

Marinarul dădu din cap în semn de încuviinţare. De altminteri ochii săi nu-l înşelau niciodată. Şi de vreme ce el zărise, oricât de şters, profilându-se un ţărm, era sigur că acel ţărm există.

Dar ecoul îndepărtat fu singurul răspuns la chemările lui Nab, imensele întinderi ce cuprindeau tot. răsăritul insulei rămânând cufundate în tăcere.

Totuşi, cerul se însenina cu încetul şi către miezul nopţii se iviră primele stele. Dacă inginerul ar fi fost alături de tovarăşii săi, ar fi observat de îndată că stelele nu semănau cu acele din emisfera boreală. Într-adevăr, Steaua Polară nu apărea pe acest nou orizont, constelaţiile zenitului nu erau acelea care se vedeau în mod obişnuit în nordul noului continent, iar la Polul Austral strălucea Crucea Sudului.

Trecu şi noaptea. Către orele cinci, în dimineaţa zilei de 25 martie, înălţimile se luminară uşor. Zarea mai era întunecată, iar o dată cu lumina zilei care abia mijea, o pâclă deasă se lăsă deasupra mării, astfel că nu se mai putea vedea decât cel mult la douăzeci de paşi. Trâmbe de ceaţă deasă se desfăşurau, târându-se greoi.

Vremea le rămânea potrivnică. Naufragiaţii nu puteau deosebi nimic în jurul lor. Nab şi reporterul cercetau oceanul, în timp ce Harbert şi marinarul răscoleau cu ochii partea de apus a insulei. Dar nicăieri nu se zărea vreo urmă de pământ.

— Ce are-a face? spuse Pencroff. Chiar dacă nu văd ţărmul, îl simt… simt că se află acolo… sunt sigur, tot atât de sigur cum ştiu că nu mai sunt la Richmond!

Curând ceaţa prinse să se destrame. Fusese doar o pâclă trecătoare, care vestea timp frumos. Soarele începu să încălzească straturile superioare de aer şi căldura lui pătrunse până deasupra insulei.

Şi, într-adevăr, pe la şase şi jumătate, trei sferturi de ceas după răsăritul soarelui, ceaţa începu să. fie din ce în ce mai străvezie. Se aduna tot mai sus,; pe măsură ce se risipea jos. Curând se arătă privi-: rilor întreaga insulă, ce părea să fi coborât pe neaşteptate dintr-un nor, apoi se contura în zare şi marea, întinzându-se nesfârşită spre răsărit şi mărginită spre apus de o stâncă înaltă şi abruptă.

Da! Era pământ în zare. Acolo îşi puteau găsi cel puţin deocamdată un adăpost. Insula era despărţită de coastă printr-un canal larg de o jumătate de milă, prin care vuia un curent.

Iată însă că, urmând doar imboldul inimii, unul dintre naufragiaţi se avântă de îndată în mijlocul curentului, fără să se sfătuiască cu tovarăşii săi, fără să fi spus un cuvânt. Era Nab care se grăbea să atingă partea de nord a ţărmului din faţă. Zadarnic strigă Pencroff după el, nimic nu putea să-l oprească. Marinarul se întoarse apoi spre reporter, care se pregătea să-l urmeze pe Nab, şi-l întrebă:

— Vrei să străbaţi canalul?

— Desigur, răspunse Gédéon Spilett.

— Ar fi bine să aştepţi, crede-mă, spuse marinarul. Nab este în stare să-şi salveze şi singur stăpânul. Dacă ne-am avânta în canal, s-ar putea să. fim târâţi în larg de curentul care pare deosebit de puternic. Dacă nu mă înşel, sunt curenţii refluxului. Priveşte, marea a şi început să se retragă de pe ţărm. Să avem deci răbdare şi cred că după ce scad apele vom găsi un vad…

— Ai dreptate, răspunse reporterul. Să ne răzleţim cât mai puţin cu putinţă…

Între timp, Nab lupta din răsputeri împotriva curentului, căutând să-l taie pieziş. La fiecare mişcare a.braţelor apăreau deasupra valurilor umerii lui negri. El se depărta extrem de repede de ţărmul de la care plecase şi se apropia de coasta opusă. îi trebuise mai bine de o jumătate de oră ca să străbată jumătatea de milă ce despărţea mica insulă de coastă şi nu izbuti să iasă la ţărm decât la câteva mii de picioare de locul de unde plecase.

Nab ieşi pe uscat la poalele unui bloc înalt de granit, se scutură cu putere şi dispăru de îndată după un grup de stânci care înaintau în mare cam în dreptul extremităţii de miază-noapte a insulei.

Tovarăşii lui Nab urmăriseră cu adâncă nelinişte îndrăzneaţă lui încercare şi după ce dispăru în dosul stâncilor, ei îşi întoarseră privirile spre pământul pe care se aflau şi unde aveau de gând să se adăpostească. Între timp mâncaseră din scoicile care se găseau din belşug pe nisip. Era cam sărăcăcios prânzul lor, dar tot era ceva.

Coasta ce se zărea în faţa lor forma un golf larg, care se termina în partea de sud printr-un cap ascuţit cu o înfăţişare sălbatică, pe care nu creştea nici un fel de vegetaţie. Acest cap se unea cu litoralul, urmând o curbă capricioasă şi sprijinindu-se pe stânci înalte de. granit. Spre nord, dimpotrivă, golful se lărgea mult, mărginit de o coastă rotunjită, care se întindea de la nord-vest la sud-est, terminându-se printr-un cap alungit. Deschizătura golfului putea să măsoare vreo opt mile.

La o jumătate de milă de ţărmul acesta era situată insula, care ocupa o fâşie îngustă din apele oceanului, semănând cu o balenă uriaşă. Partea cea mai largă a insulei nu avea mai mult de o jumătate de milă.

Ţărmul care mărginea insula începea cu o întindere nisipoasă, presărată cu bolovani de stâncă negricioşi, pe care refluxul tocmai îi descoperea încetul cu încetul. Pe planul al doilea se ridica un fel de barieră abruptă şi dreaptă de granit, măsurând cel puţin trei sute de picioare şi care se întindea pe o lungime de trei mile. În dreapta, această cortină de piatră se isprăvea printr-o suprafaţă netedă, tăiată parcă de mâna omului. Dimpotrivă, în partea stângă, deasupra promontoriului, un fel de mal râpos, alcătuit din conglomerate de rocă şi de pe urma prăbuşirilor de teren, descreştea într-un fel de povârriiş alungit, care se contopea cu stâncile de la capul meridional al golfului.

Pe platoul superior al acestei coaste nu se zărea nici un copac. Părea să fie un podiş neted, asemănător aceluia care domină Cape-Town la capul Bunei Speranţe, dar de proporţii reduse; cel puţin aşa apărea văzut de pe insulă. Totuşi, în partea dreaptă, îndărătul suprafeţei netede a stâncii, se zărea şi verdeaţă. Se vedea destul de bine o masă nu prea desluşită de copaci mari, care se întindea în depărtare cât puteai cuprinde cu ochii. Verdeaţa aceasta îndulcea priveliştea posomorâtă din pricina paravanului colţuros de granit.

În sfârşit, în fund de tot, deasupra platoului, un pisc alb, aşezat la nord-vest, la o distanţă de cel puţin şapte mile, strălucea în bătaia soarelui. Era creştetul unui munte acoperit cu o căciulă de zăpadă.

Ar fi fost greu de spus dacă era ţărmul unei insule sau ai unui continent, dar stâncile care ţâşneau, schimonosindu-se parcă, în stânga, spuneau oricărui geolog, fără şovăire, că sunt de origine vulcanică, atât de ciudat erau îngrămădite…

Gédéon Spilett, Pencroff şi Harbert cercetau cu luare-aminte acest ţinut, unde s-ar fi putut să fie siliţi să trăiască ani îndelungaţi, poate chiar până la sfârşitul zilelor, dacă nu se afla cumva în calea vapoarelor.

— Ei, Pencroff, ce spui? întrebă Harbert.

— Ce să spun?… răspunse marinarul… Văd şi bune şi rele, ca peste tot. Vom vedea noi. Dar uite, începe refluxul. Peste trei ore, vom încerca să trecem dincolo şi odată ajunşi pe ţărmul celălalt, vom căuta să ne descurcăm şi să-l găsim şi pe domnul Smith.

Pencroff nu se înşelase în socotelile lui. Peste trei ore, marea se retrăsese, descoperind mai peste tot nisipurile de pe fundul albiei canalului. între insulă şi coasta din faţă rămăsese doar o fâşie îngustă de apă, prin care, desigur, aveau să poată trece cu uşurinţă.

Pe la ora zece, Gédéon Spilett şi cei doi tovarăşi ai săi îşi scoaseră hainele, pe care şi le aşezară pe cap, întrând apoi în canalul a cărui adâncime nu depăşea cinci picioare. Harbert, pentru care apa era prea adâncă, îl străbătu înotând ca un peşte. Ajunseră uşor pe malul opus. După ce se uscară la soare, cei trei naufragiaţi îşi îmbrăcară hainele pe care le feriseră de apă şi se aşezară la sfat.