Capitolul IV

Scoicile lithodome. Gura râului. Hornurile. Cercetările continuă. Pădurea de conifere. Provizia de combustibil. În aşteptarea refluxului. De pe înălţimea coastei. Pluta cu lemne. Întoarcerea la ţărm.

Reporterul hotărî că cel mai potrivit lucru era ca marinarul să-l aştepte pe loc, unde urma să se întoarcă şi el după ce-şi va fi isprăvit cercetările. Apoi, fără să piardă o clipă, porni de-a lungul litoralului, în direcţia în care o luase şi Nab cu câteva ore mai înainte. Curând, reporterul dispăru după o cotitură a ţărmului, grăbit să ştie ce i se întâmplase inginerului.

Harbert ar fi vrut să-l întovărăşească.

— Rămâi aici, băiete, se împotrivi marinarul. Trebuie să pregătim un adăpost şi să vedem dacă putem face rost de o mâncare mai săţioasă decât scoicile astea. Prietenii noştri trebuie să mai prindă puteri la întoarcere. Fiecare cu munca lui Bine, Pencroff, sunt gata să-ţi ajut, răspunse Harbert.

— Ei, aşa îmi placi! zise marinarul. O să ne descurcăm noi. Trebuie să lucrăm cu rost, băiete! Suntem obosiţi, ne este frig, suntem flămânzi. Prin urmare trebuie să găsim un adăpost, să facem foc şi să ne procurăm de-ale mâncării. Lemne sunt în pădure, ouă – câte vrei prin cuiburile de pe aici, mai rămâne să căutăm un adăpost.

— Bine, răspunse Harbert, am să caut o peşteră printre stâncile astea, şi până la urmă găsesc eu vreun cotlon în care să ne adăpostim. Chiar aşa, răspunse Pencroff. Ia-o din loc, băiete!

Şi iată-i mergând împreună la poalele uriaşei faleze, pe această plajă descoperită în întregime de reflux. Dar în loc s-o ia spre nord, coborâră spre sud. Pencroff observase la câteva.sute de paşi mai la vale de locul unde acostaseră o despicătură îngustă în stâncă şi după părerea lui aceasta trebuia să reprezinte revărsarea unui râu sau pârâu. Ori, acest lucru era important pentru ei pe de o parte, fiindcă voiau să se stabilească în vecinătatea unei ape dulci, iar altă parte, fiindcă s-ar fi putut ca Cyrus Smith să fi fost împins de curent spre locurile acelea.

După cum am mai spus, faleza avea o înălţime de trei sute de picioare, dar blocul de stâncă care o forma era compact peste tot, astfel că baza lui scăldată de valuri nu prezenta nici cea mai mică crăpătură care să fi putut sluji drept adăpost vremelnic. Era un perete vertical, format dintr-un granit foarte tare, pe care nici marea nu izbutise să-l roadă. Aproape de culme, se rotea în zbor o lume întreagă de păsări acvatice, palmipede mai ales, cu ciocul lung, îngust şi ascuţit la vârf, foarte zgomotoase şi părând prea puţin speriate de prezenţa oamenilor care, fără îndoială, le tulburau pentru prima oară singurătatea. Printre palmipedele acestea, Pencroff recunoscu un fel de goelanzi şi nişte pescăruşi mici şi lacomi, care îşi făcuseră cuibul în scobiturile granitului. O singură împuşcătură cu alice în mijlocul furnicarului de păsări ar fi făcut minuni. Dar pentru a trage, ai nevoie de puşcă şi din păcate nici Harbert, nici Pencroff nu aveau puşti. De altminteri, păsările din jurul lor nu prea erau bune de mâncat. Chiar şi ouăle lor aveau un gust foarte neplăcut.

Dar Harbert, care se îndepărtase puţin spre stânga, semnală în curând nişte stânci acoperite cu alge, pe care marea avea să le acopere din nou peste câteva ore. Pe aceste stânci, printre ierburile de mare, lunecoase, ce le acopereau, mişunau nişte scoici bivalve7; care nu erau de dispreţuit pentru oameni flămânzi căci. Harbert îl strigă deci pe Pencroff, care sosi în grabă.

— Dar astea sunt scoici bune de mâncat! strigă marinarul. Vor înlocui tocmai bine ouăle, de care ducem lipsă.

— Nu sunt simple scoici, răspunse tânărul Harbert, care examinase cu toată atenţia scoicile prinse de stânci, astea sunt lilliodomi.

— Mă rog, de mâncat se mănâncă? îl întrebă Pencroff.

— Desigur.

— Atunci, hai să mâncăm lithodomi.

Marinarul putea să aibă toată încrederea în părerea lui Harbert. Băiatul avea multe cunoştinţe în domeniul ştiinţelor naturii şi vădise întotdeauna o adevărată pasiune pentru acest studiu. Tatăl său îl încurajase, trimiţându-şi băiatul să urmeze cursurile celor mai buni profesori din Boston, care îndrăgiseră copilul acesta deştept şi muncitor. Mai târziu, cunoştinţele lui de naturalist aveau să se dovedească a fi în multe rânduri foarte folositoare. De altfel, el nu se înşela nici acum.

Lithodornii descoperiţi erau un fel de scoici lungăreţe, care formau nişte ciorchini strâns lipiţi de stâncă. Făceau parte din specia aşa numitelor „moluşte perforările”, care fac găuri în pietrele cele mai tari şi ale căror cochilii sunt rotunjite la capete, lucru neobişnuit la celelalte scoici.

Pencroff şi Harbert mâncară o cantitate destul de mare de lithodomi care tocmai atunci îşi deschideau valvele la lumina soarelui. Le mâncară, ca pe stridii. Scoicile erau pipărate la gust, aşa că nu se puteau plânge că nu aveau la îndemână sare şi piper.

Deocamdată, îşi potoliră foamea, dar nu şi setea, care spori din pricina scoicilor pipărate. Trebuiau să găsească negreşit apă dulce. După toate probabilităţile, nu putea să lipsească într-o regiune atât de accidentată.

După ce se îngrijiră să se aprovizioneze cu o cantitate mai mare de lithodomi, umplându-şi buzunarele şi batistele, Pencroff şi Harbert se întoarseră spre interiorul insulei.

Două sute de paşi mai încolo, ajunseră la falia prin care, după părerea lui Pencroff, trebuia să curgă un râuleţ. în acest loc, faleza părea spintecată de un cutremur violent. La poalele ei se formase o mică albie, al cărei fund cobora destul de abrupt. Aici, la vărsare, râul măsura vreo sută de picioare lărgime, iar malurile aveau o înălţime de-abia de vreo douăzeci de picioare. Râul dispărea apoi între pereţii de granit, care se lăsau tot mai jos pe măsura ce se depărtau de revărsare, apoi, la vreo jumătate de milă în interior, râul făcea o cotitură bruscă şi dispărea într-un desiş.

— Aici apa, acolo lemnul! zise Pencroff. Ei, Harbert, ne mai lipseşte doar locuinţa.

Apa râului era limpede. Marinarul îşi dădu seama că în clipa de faţă marea fiind în reflux, valurile nu ajungeau până acolo şi deci apa trebuie să fie dulce, Odată stabilit acest lucru, care era deosebit de important, Harbert porni să caute peştera în care să se adăpostească. Dar totul era zadarnic. Faleza se înălţa vertical, netedă, fără nici o spărtură.

Totuşi, chiar la revărsarea râului, la adăpost de apele fluxului, câteva surpături de rocă formaseră nu o grotă, ci o îngrămădire de stânci uriaşe, de felul acelora care se întâlnesc numai în ţinuturile granitice şi se numesc hornuri.

Pencroff şi Harbert pătrunseră adânc între stânci, străbătând un fel de galerii în care păşeau pe nisip şi unde lumina pătrundea prin golurile căscate printre roci, dintre care unele doar printr-o minune se mai ţineau în echilibru. O dată cu lumina străbătea însă şi vântul, producând un adevărat curent de coridor, care aducea cu el tot frigul aspru de afară. Marinarul îşi dădu însă repede seama că va fi destul să izoleze câteva porţiuni din aceste coridoare, sa astupe câteva deschizături cu un amestec de pietriş şi nisip, pentru ca hornurile acestea să poată sluji drept locuinţă. Planul lor putea fi reprezentat geometric prin semnul tipografic care însemna et catera prescurtat. Izolând bucla superioară, prin care pătrundeau vânturile de sud şi vest, naufragiaţii puteau folosi desigur partea inferioară a hornurilor.

— Cred că am găsit ce ne trebuie, spuse Pencroff, şi dacă mai dăm vreodată de domnul Smith, sunt sigur că el va şti să amenajeze labirintul acesta.

— ÎI vom regăsi, Pencroff, strigă Harbert, dar vreau să găsească o locuinţă cât de cât confortabilă când se va întoarce din nou printre noi. Cred că vom izbuti să realizăm aceasta, dacă vom putea aşeza o vatră în coridorul din stânga, lăsând o deschizătură prin care să iasă fumul.

— Vom izbuti s-o facem, băiete, răspunse marinarul, şi cred că aceste hornuri, sau mai bine zis „Căminul” acesta, ne va fi de mare folos. Dar să ne facem mai întâi o provizie de lemne, pe care le vom folosi şi la astuparea deschizăturilor, prin care văd că fluieră vântul ca la el acasă.

Harbert şi Pencroff părăsiră hornurile şi cotiră, luând-o de-a lungul malului stâng, în susul râului, care curgea destul de repede, târând după el bucăţi de lemn uscat. Probabil că fluxul – care tocmai începuse – împingea apa înapoi pe o distanţă destul de mare. Marinarul se gândi să folosească fluxul şi refluxul, pentru a căra obiecte mai grele.

După un sfert de ceas, marinarul şi băiatul ajunseră într-un loc de unde râul cotea brusc la stânga, urmându-şi apoi cursul printr-o pădure cu copaci minunaţi. Copacii aceştia erau verzi, cu tot anotimpul înaintat. Ei făceau parte din familia coniferelor, care este răspândită în toate regiunile globului pământesc, de la cele cu climă rece, până la cele tropicale.

Printre coniferele acestea, tânărul nostru naturalist descoperi câteva specii de „deodari”, arbori foarte răspândiţi în zona Himalaiei şi care împrăştiau o mireasmă foarte plăcută. Alături de copacii aceştia frumoşi.

— Desigur, desigur, – spuse el, – inginerul nostru este în stare să se descurce şi în împrejurări în care alt om ar pieri…!

Totuşi, marinarul continuă să cerceteze ţărmul cu şi mai mare atenţie. În faţa ochilor lui se întindea plaja mărginită la dreapta gurii râului de nişte stânci de care se spărgeau valurile şi care ieşeau din apă semănând de departe cu nişte balene. îndărătul acestora, marca strălucea în Wataia soarelui. Spre sud, zarea era închisă de un promontoriu ascuţit, din pricina căruia Pene-roff nu putea să vadă dacă ţărmul se prelungeşte în această direcţie, sau dacă se îndreaptă spre sud-est sau sud-vest, ceea ce însemna că aci coasta lua forma unei peninsule foarte alungite. La extremitatea de nord a golfului, litoralul forma o linie curbă, care se prelungea până departe. Acolo, ţărmul era jos, neted, fără faleză, mărginit de bancuri mari de nisip pe care refluxul le dezgolise, Pencroff şi Harbert îşi întoarseră apoi privirile către apus. La o distanţă de şase sau şapte mile se ridica muntele cu vârful înzăpezit. De la poalele lui şi până la o depărtare de două mile de ţărm, se vedeau mari întinderi împădurite, străbătute ici, colo de zonele verzi ale coniferelor. De la marginea pădurii şi până la coastă se vedea un platou larg, înverzit, presărat cu copaci aşezaţi la întâmplare. La stânga lui, se întrezărea din când în când prin luminişuri sclipirea râuleţului care şerpuia capricios şi întortochiat, părând că revine la poalele muntelui de unde probabil că izvora. Râul începea să curgă printre doi pereţi înalţi de granit, chiar din locul unde marinarul îşi lăsase pluta. Pe malul stâng, pereţii de granit rămâneau netezi şi abrupţi, pe malul drept, dimpotrivă, ei pierdeau puţin câte puţin din înălţime j masivul se schimba în stânci răzleţe, stâncile în bolovani, şi bolovanii în pietriş, pe măsură ce înaintau până la extremitatea limbii de pământ.

— Suntem oare pe o insulă? murmură marinarul.

— În tot cazul, pare să fie o insulă foarte mare răspunse băiatul.

— O insulă, oricât de mare ar fi ea, tot insulă rămâne, spuse Pencroff.

Dar întrebarea, atât de importantă pentru ei, nu se putea lămuri pe loc. Răspunsul trebuia amânat pe altă dată. Orice ar fi fost, insulă sau continent, pământul acestui ţinut părea să fie roditor, oferea privelişti plăcute şi produse variate.

— Trebuie să fim mulţumiţi în orice caz, spuse Pencroff.

— Desigur, răspunse Harbert.

Multă vreme încă, marinarul cercetă cu privirea ţinutul unde întâmplarea îi zvârlise. Totuşi îi era greu să ghicească la ce se mai putea aştepta, după o cercetare atât de sumară a ţinutului.

Se întoarseră, urmând creasta meridională a platoului de granit, mărginită de şiruri lungi de stânci neregulate, care luau formele cele mai ciudate. În găurile aflate în rocă sălăşluiau sute de păsări. Harbert, sărind din stâncă în stâncă, stârni un stol întreg de zburătoare.

— A! – exclamă el, ua dar ăştia nu sunt nici goelanzi, nici pescăruşi.

— Dar ce fel de păsări sunt astea? întrebă Pencroff. Ai spune că sunt porumbei!

— Chiar porumbei sunt. Porumbei sălbatici sau porumbei de stâncă, răspunse Harbert. îi cunosc după cele două dungi negre de pe aripi, după penele albe de sub coadă şi după aripile albastre cenuşii. Dat fiind că aceste păsări sunt bune de mâncat, cred că şi ouăle lor trebuie să fie minunate.

— Şi dacă s-ar găsi ouă în cuiburi… n-o să le dăm răgazul să iasă pui din ele, fiindcă le vom preschimba într-o omletă, continuă Pencroff vesel.

— Şi în ce vrei să faci omletă? întrebă Harbert. în pălărie?

— Ei, – zise marinarul, chiar scamator nu sunt. Atunci ne vom mulţumi să le mâncăm răscoapte. Las’ pe mine, le mănânc eu şi tari ca piatra!

Pencroff şi Harbert cercetară cu de-amănuntul toate găurile din stânci, şi găsiră într-adevăr câteva zeci de ouă, pe care le strânseră în batista marinarului. Şi fiindcă se apropia vremea refluxului; ei o luară înapoi spre râu.

La ora unu după-amiază ajunseră la cotitura râului. Curentul începea să-şi schimbe direcţia. Trebuiau să folosească refluxul pentru a transporta pluta la gura râului. Pencroff n-avea de gând s-o lase în voia curentului, fără s-o conducă, dar nici nu avea de gând să se urce pe ea. Un marinar ştie însă să se descurce bine, aşa că el împleti repede o frânghie lungă de câţiva metri din liane uscate. Legară un capăt al cablului vegetal la partea dindărăt a plutei şi în timp ce marinarul ţinea în mână celălalt capăt, Harbert menţinea pluta în mijlocul curentului, înpingând-o cu o prăjină lungă.

Metoda se dovedi foarte bună. Uriaşa încărcătură de lemne pe care marinarul o conducea cu ajutorul frânghiei urma direcţia curentului apei, plutind fără să se împotmolească, deoarece malurile râului erau foarte abrupte. Astfel, încă înainte de ora două; ajunseră la gura râului, la câţiva paşi de Cămin.