Capitolul V

Amenajarea Căminului. Chestiunea focului e deosebit de importantă. Cutia de chibrituri. Cercetări pe plajă. întoarcerea reporterului şi a lui Nab. Un singur chibrit! Pâlpâie focul. Prima cină. Prima noapte pe uscat.

După descărcarea plutei, primul lucru de care se îngriji Pencroff fu amenajarea hornurilor. El astupă coridoarele prin care sufla vântul, făcându-le astfel bune de locuit. Galeriile deschise vânturilor dinspre sud le astupă ermetic cu nisip, pietre şi crengi împletite, izolând astfel bucla superioară. Marinarul lăsă liber un singur cotlon îngust şi întortochiat, care se deschidea într-o parte, ca să poată ieşi fumul şi să tragă focul din vatră.

Căminul era împărţit astfel în trei sau patru camere, dacă se puteau denumi astfel cele câteva vizuini întunecate, cu care nu s-ar fi mulţumit nici măcar o fiară. Totuşi, aceste vizuini ofereau un adăpost, iar cel puţin în camera principală, aceea din mijloc, se putea sta în picioare. Solul era acoperit cu nisip fin şi, la urma urmei, oamenii noştri trebuiau să se mulţumească şi cu atâta, în aşteptarea unei locuinţe mai bune.

În timp ce lucrau, Harbert şi Pencroff stăteau de vorbă.

— Poate că tovarăşii noştri au găsit undeva o locuinţă mai bună decât a noastră? se frământa Harbert.

— Tot ce se poate, răspunse marinarul. Totuşi, mai bine să avem două locuinţe, decât niciuna.

— Ah! Ce bine ar fi, ce bine ar fi, repeta Harbert, să-l găsească pe domnul Smith!

— Da! murmură Pencroff. Era un om în toată puterea cuvântului!

— Era?… întrebă Harbert. Ai pierdut oare nădejdea să-l mai vezi vreodată?

— Nu, îngăimă marinarul. Locuinţa fu repede pregătită şi Pencroff se arătă mulţumit.

— Acum, spuse el, prietenii noştri se pot întoarce. Vor găsi un adăpost bunicel.

Nu le mai rămânea decât să construiască vatra şi să pregătească masa, lucruri de fapt uşoare. Aşezară nişte lespezi de piatră în dreptul deschizăturii lăsate în fundul primului coridor din stânga. Pentru menţinerea unei temperaturi normale în interior, era suficientă cantitatea de căldură care rămânea în încăpere după ce ieşea fumul. Provizia de lemne fu dusă într-una din încăperi, apoi marinarul aşeză pe lespezile vetrei nişte buturugi, printre care puse surcele.

În timp ce marinarul aşeza lemnele, Harbert îl întrebă dacă are chibrituri.

— Desigur, răspunse Pencroff, şi adăugă, – din fericire, căci fără chibrituri sau iască nu ştiu ce ne-am face!

— Am putea face foc cum fac sălbaticii, răspunse Harbert, – frecând una de alta două bucăţi de lemn uscat.

— Bine, băiete, încearcă. Ai să-ţi rupi mâinile, cu atât ai să,te alegi.

— Totuşi, procedeul acesta simplu este foarte răspândit în insulele din Oceanul Pacific.

— Nu spun ba, răspunse Pencroff, dar eu cred că sălbaticii se pricep la asta în mod deosebit, sau folosesc un lemn special. În ceea ce mă priveşte pe mine, de câte ori n-am încercat să fac foc în felul acesta, dar n-am izbutit, aşa că îţi mărturisesc că prefer chibriturile! Dar unde îmi sunt chibriturile?

Pencroff începu să caute în buzunarele vestei cutia de chibrituri care nu-i lipsea niciodată, căci era mare fumător. Dar n-o găsi. Scotoci şi prin buzunarele pantalonilor şi, spre marea lui mirare, n-o găsi nici acolo.

— Ei, drăcie, asta-i mai mult decât neplăcut! zise el, privind spre Harbert. Te pomeneşti c-o fi căzut din buzunar şi am pierdut-o! Dar tu, Harbert, n-ai nimic, nici brichetă, nici altceva cu care am putea să facem foc?

— Nu, Pencroff!

Marinarul se scărpina după ceafă cu necaz şi ieşi urmat de Harbert.

Căutară cu multă grijă, pe nisip, între stânci, pe malul râului, dar în zadar. Cutia cu chibrituri era de aramă, aşa că ar fi fost imposibil să n-o observe.

— Pencroff, întrebă Harbert, nu cumva ai aruncat cutia afară din nacelă?

— Am avut eu grijă să nu fac o astfel de prostie, răspunse marinarul. Dar nu e de mirare să pierzi un obiect atât de mic, când ai fost scuturat aşa cum ne-au scuturat valurile pe noi. Chiar şi pipa mi-am pierdut-o! Unde o fi oare blestemata aceea de cutie?

— Văd că marea se retrage, spuse Harbert. Hai să dăm fuga la locul unde am ieşit la mal.

Aveau puţine speranţe să găsească cutia, pe care valurile fluxului o rostogoliseră desigur printre pietrele de pe mal. Totuşi trebuiau să cerceteze şi acolo. Harbert şi Pencroff se grăbiră spre locul unde aterizaseră în ajun, la vreo două sute de paşi de Cămin. Acolo, căutară cu multă atenţie prin pietriş şi printre stânci, dar n-o găsiră. Chiar dacă cutia ar fi căzut în locul acela, ea trebuie să fi fost luată de mult de valuri. Pe măsură ce marea se retrăgea, marinarul cercetă toate crăpăturile dintre stânci, dar tot n-o găsi. în împrejurarea în care se aflau, era o pierdere însemnată, chiar ireparabilă deocamdată.

Pencroff nu-şi ascundea dezamăgirea. îşi încruntase fruntea şi nu scotea nici o vorbă. Harbert încerca să-l mângâie, spunându-i că în orice caz apa mării ar fi udat chibriturile, care n-ar mai fi fost bune la nimic.

— Nicidecum, băiete, răspunse marinarul. Le ţineam într-o cutioară de aramă bine închisă. Ei, dar acuma ce ne facem?

— Vom găsi noi, fără îndoială, mijlocul să facem foc, spuse Harbert. Poate că domnul Smith sau domnul Spilett şi-au păstrat chibriturile.

— Se prea poate, răspunse Pencroff, dar până una alta n-avem foc şi când se vor întoarce tovarăşii noştri, vor găsi o masă foarte proastă.

— Dar este cu neputinţă ca ei să n-aibă nici iască, nici chibrituri! se grăbi să adauge Harbert.

— Totuşi, mă îndoiesc c-ar avea, răspunse marinarul, dând din cap. în primul rând, Nab şi domnul Smith nu fumează, iar în ceea ce-l priveşte pe domnul Spilett, tare mi-e teamă că şi-a păstrat mai curând carnetul de note, decât chibriturile!

Harbert tăcu. Pierderea cutiei era desigur foarte neplăcută. Totuşi, băiatul era încredinţat că într-Un fel sau altul vor izbuti să facă foc. Pencroff, deşi om cu mai multă experienţă şi care nu se lăsa doborât cu una cu două, era de data aceasta destul de pesimist. Până una alta, nu le rămânea nimic mai bun de făcut decât să aştepte întoarcerea lui Nab şi a reporterului. Trebuiau să renunţe la gândul de a le pregăti ouă răscoapte, iar perspectiva de a se hrăni cu; carne crudă nu li se părea de loc plăcută, nici pentru ei, nici pentru ceilalţi.

Înainte de a se întoarce la Cămin, marinând şi Harbert adunară o nouă provizie de lithodomi, cu care urmau să se hrănească, dacă nu izbuteau să facă foc şi se îndreptară apoi în tăcere spre locuinţă.

Pencroff mergea cu ochii în pământ, căutându-şi cutia pierdută. El se întoarse chiar pe malul stâng al râului şi-l străbătu de la revărsare până la locul unde fusese legată pluta. Se întoarse şi pe platoul superior, pe care îl cutreieră în toate direcţiile, căută până şi în ierburile înalte de la marginea pădurii, dar totul în zadar.

Era ora cinci după amiază, când se întoarse împreună cu Harbert la Cămin. Ar fi de prisos să vă spun că au cercetat coridoarele până în cele mai întunecoase unghere. În cele din urmă, au fost siliţi să se lase păgubaşi.

Pe la ora şase, în clipa când soarele se ascundea după înălţimile dinspre apus, Harbert, care se plimba pe plajă, semnală întoarcerea lui Nab şi a lui Gédéon Spilett.

Se întorceau singuri!… Inima tânărului se strânse de durere, dându-şi seama că marinarul nu se înşelase. Inginerul Cyrus Smith nu fusese găsit!

Cum sosi, reporterul se aşeză pe o stâncă, fără să scoată o vorbă. Frânt de oboseală, mort de foame, nu mai avea putere să spună nici un cuvânt!

Cât despre Nab, ochii lui roşii de plâns oglindeau limpede că pierduse orice nădejde.

Reporterul le povesti toate cercetările pe care le făcuseră pentru a-l regăsi pe Cyrus Smith. Cutreierase împreună cu Nab toată coasta, pe o distanţă de opt mile, ajungând foarte departe de punctul unde căzuse pentru prima oară balonul şi unde dispăruse inginerul împreună cu Top. Plaja era pustie. Nici o urmă de paşi pe nisip. Nu se observa nici măcar o piatră de curând răsturnată, nici o urmă pe nisip – nu călcase picior de om pe această porţiune a litoralului. Era limpede că partea aceea a coastei nu fusese străbătută de fiinţă omenească. Marea se întindea pustie ca şi ţărmul şi după cât se părea, inginerul îşi găsise moartea la câteva sute de paşi de uscat.

Nab sări în picioare şi strigă cu o voce în care se vedea speranţa ce mai dăinuia în el:

— Nu! Nu! N-a murit! Nu! Nu s-a întâmplat aşa ceva! Să moară inginerul? Eu, sau oricare din noi am fi murit desigur! Dar el, nu. Inginerul este omul pe care nimic nu-l doboară…

Apoi îl lăsară puterile şi şopti:

— Nu mai pot! Harbert alergă la el.

— Nab, îl vom regăsi! Dar până una, alta, cred că ţi-e foame! Mănâncă, mănâncă puţin; te rog! Şi, vorbind mereu, îi întinse câteva scoici. Slabă şi neîndestulătoare hrană! Nab nu mâncase de mult timp, totuşi, copleşit cum era de durere, nu primi hrana.

Gédéon Spilett însă îmbucă lacom lithodomii, apoi se culcă pe nisip la poalele unei stânci. Era istovit, dar îşi păstrase calmul.

Harbert se apropie de el îl luă de mână şi-i spuse:

— Domnule Spilett, am găsit un adăpost unde te vei simţi mai bine decât pe plajă. Uite, se înnoptează. Vino să te odihneşti! Mâine vom vedea ce-i de făcut…

Reporterul se ridică şi se îndreptă spre Cămin, însoţit de Harbert.

În clipa aceea, Pencroff se apropie de reporter şi, cu cea mai obişnuită voce, îl întrebă dacă nu are din întâmplare un chibrit.

Reporterul se opri, se scotoci prin buzunare, nu găsi nimic şi spuse:

— Am avut, dar se vede că le-am aruncat… Marinarul îl chemă pe Nab, îi puse aceeaşi întrebare şi primi acelaşi răspuns.

— Ei drăcie! izbucni Pencroff, care nu se mai putea stăpâni.

Reporterul îl auzi şi se întoarse spre el întrebându-l:

— N-ai nici un chibrit?

— Niciunul şi deci n-avem cu ce face foc.

— Vezi, strigă Nab, dacă ar fi aici inginerul, ar şti el cum să se descurce!

Cei patru naufragiaţi stăteau pe loc, privindu-se unul pe altul, nu fără îngrijorare. Harbert rupse cel dintâi tăcerea, întorcându-se spre reporter:

— Domnule Spilett, dumneavoastră sunteţi fumător, aveţi întotdeauna chibrituri la dumneavoastră, poate că n-aţi căutat bine! Mai căutaţi o dată! Un singur chibrit ne-ar salva.

Reporterul se scotoci din nou prin buzunarele pantalonilor, ale vestei, ale hainei, până când, în cele din urmă, spre marea bucurie a lui Pencroff şi spre propria lui surprindere, simţi o bucăţică de lemn rătăcită sub căptuşeala vestei. Apucă bucăţica de lemn prin stofă, dar nu ştia cum s-o scoată afară. După cât se părea era un chibrit, unul singur, aşa că trebuiau să-l scoată cu băgare de seamă ca să nu i se sfărâme gămălia de fosfor.

— Lăsaţi-mă pe mine, îl rugă tânărul.

Cu multă îndemânare şi fără să-l rupă, Harbert izbuti să scoată afară acel biet lemnişor, o adevărată comoară pentru oamenii aceştia năpăstuiţi. Chibritul era neatins!

— Avem un chibrit! strigă Pencroff. Şi ăsta face cât un vagon întreg!

Luă beţişorul şi, urmat de tovarăşii săi, se întoarse la Cămin.

Aşchiuţa asta de lemn, un chibrit dintre acelea pe care oamenii din ţările locuite le risipesc cu atâta nepăsare, trebuia folosită aici cu cea mai mare băgare de seamă. Mai întâi, marinarul se asigură că era uscată, iar după aceea spuse:

— Ne-ar trebui o bucăţică de hârtie.

— Iat-o! răspunse Gédéon Spilett după câteva clipe de şovăială şi rupse o foaie din carnetul său.

Pencroff luă bucata de hârtie şi îngenunchie dinaintea vetrei. Aşeză sub buturugi câţiva pumni de iarbă, frunze şi muşchi uscat, în aşa fel ca aerul să circule cu uşurinţă, înteţind astfel focul cu vreascuri. Apoi, marinarul răsuci din hârtie un cornet, aşa cum obişnuiesc să facă fumătorii de pipă când e vânt, şi îl vârî printre uscături. Luă pe urmă o piatră destul de aspră, o şterse cu grijă şi, ţinându-şi răsuflarea, scapără de ea băţul de chibrit.

Dar prima oară nu avu nici un rezultat. De frică să nu sară fosforul, Pencroff nu apăsase destul de tare.

— Nu pot, nu vreau!… Şi, sculându-se, îl rugă pe Harbert să-l înlocuiască.

Fără îndoială că în viaţa lui băiatul nu fusese atât de emoţionat. Simţea că inima îi bate cu putere. De bună seamă, nici Prometeu, când se pregătea să răpească focul ceresc, nu fusese mai tulburat. Totuşi, frecă repede chibritul de piatră, fără nici un fel de şovăială. Se auzi o mică sfârâitură şi se aprinse o flacără plăpândă, albăstruie, producând niţel fum înecăcios. Harbert întoarse încet beţişorul, ca să înteţească flacăra, apoi îl strecură în cornetul de hârtie. Hârtia se aprinse imediat şi o dată cu ea luară foc şi vreascurile. Peste câteva clipe, lemnul uscat trosnea şi el, şi o flacără veselă, pe care suflul puternic al marinarului o înteţea, se ridică în mijlocul întunericului, În sfârşit, strigă Pencroff ridicându-se, în viaţa mea n-am fost atât de emoţionat.

E drept că focul juca foarte frumos pe vatra de lespezi. Fumul ieşea uşor prin deschizătura îngustă, coşul trăgea bine şi curând se răspândi în jur o căldură plăcută.

Dar acum trebuiau să vegheze ca focul să nu se stingă şi trebuia păstrat întotdeauna puţin jeratic sub spuză. Acest lucru cerea numai grijă şi atenţie, căci de lemne nu duceau lipsă, iar provizia putea fi oricând înnoită.

Pencroff se gândi mai întâi să folosească acest foc, pentru a pregăti o cină mai hrănitoare decât scoicile, Harbert aduse două duzini din ouăle adunate. Reporterul se rezemase într-un colţ, de unde urmărea pregătirile fără să scoată o vorbă’. Trei întrebări îl frământau. Mai trăieşte oare Cyrus? Dacă mai trăieşte, unde este? Dacă a supravieţuit căderii din plasa balonului,.cum se explică faptul că n-a găsit nici un mijloc să dea un semn de viaţă? Cât despre Nab, el se învârtea pe plajă. Părea un trup neînsufleţit.

Pencroff, care se pricepea să prepare ouăle în cincizeci şi două de feluri, trebuia să se mulţumească, în momentul de faţă, să le vâre în cenuşa caldă şi să le lase să se răscoacă.

Operaţia se termină în câteva minute şi marinarul îl pofti pe reporter la masă. Era prima cină a naufragiaţilor pe acest ţărm necunoscut. Ouăle tari erau foarte gustoase şi, deoarece oul conţine, după cum se ştie, toate substanţele trebuincioase hranei omului, ele s-au nimerit cât se poate de bine şi bieţii naufragiaţi şi-au mai venit puţin în fire.

Ah, ce bine ar fi fost dacă n-ar fi lipsit unul dintre ei de la această masă! Din nefericire, lipsea Cyrus Smith, cel mai îndemânatic, cel mai iscusit dintre ei, şeful lor, iar trupul lui rămăsese neînhumat!

Trecu astfel şi ziua de 25 martie. Se întunecase de-a binelea. Afară se auzea şuierând vântul, iar talazurile se izbeau de mal într-o cadenţă monotonă, în timp ce pietrele de pe ţărm, luate şi împinse de valuri, se rostogoleau, ciocnindu-se cu un zgomot asurzitor.

Reporterul se retrăsese în fundul unui coridor întunecat şi doborât’de oboseală adormi, după ce îşi însemnă în câteva cuvinte întâmplările acestei zile: apariţia unui ţărm nou, dispariţia inginerului, explorarea coastei, incidentul cu chibriturile şi alte amănunte.

Harbert adormi şi el curând. Marinarul moţăi toată noaptea pironit lângă vatră şi punând mereu lemne pe foc.

Unul singur dintre naufragiaţi nu se odihni în Cămin. Era nemângâiatul, deznădăjduitul Nab care, în ciuda sfaturilor tovarăşilor săi ce îl îndemnau să se culce, rătăci toată noaptea pe mal, strigându-l într-una pe Cyrus Smith.