CAPITOLUL VI.

Inventarul avutului naufragiaţilor. Nimic. Batista arsă. O excursie în pădure. Flora copacilor verzi. Un jacamar o ia la fugă Urme de animale sălbatice. Curucuşii. Cocoşii sălbatici. O metodă ciudată de a pescui cu undiţa.

Inventarierea obiectelor care constituiau întreg avutul acestor naufragiaţi ai aerului, azvârliţi pe un ţărm care părea nelocuit, nu ne va lua prea mult timp.

De fapt, pe lângă îmbrăcămintea pe care o purtau în momentul catastrofei, nu mai aveau nimic, în afară, de carnetul şi ceasornicul pe care le păstrase Gédéon Spilett şi acestea, probabil, întâmplător. Nu aveau însă nici o armă, nici o unealtă, nici măcar un briceag. Pasagerii nacelei aruncaseră totul, ca să uşureze aerostatul.

Eroii imaginari ai unui Daniel de Foe8, ai lui de Wyss9 sau alţi naufragiaţi aruncaţi pe ţărmuri îndepărtate, nu erau chiar atât de lipsiţi de orice lucruri cum erau eroii noştri. Aceia fie că puteau să găsească o mulţime de obiecte trebuitoare pe vaporul cu care naufragiaseră – de pildă cereale, animale domestice, unelte, muniţii – fie că le era dat să facă faţă primelor greutăţi folosind vreo epavă pe care marea o aruncase pe ţărmul lor. Ei nu se găseau dintru început cu totul dezarmaţi în faţa naturii. în împrejurările de faţă, oamenii noştri nu aveau nici un instrument, nici o unealtă. Porneau de la nimic!

Cel puţin să fi fost Cyrus Smith cu ei! Inginerul ar fi putut să folosească ştiinţa şi spiritul său inventiv pentru a uşura aceste împrejurări şi ar fi contribuit ca situaţia lor să nu mai fie atât de desperată! Din nefericire, nu se mai aşteptau să-l revadă pe Cyrus Smith, aşa că naufragiaţii nu se mai puteau,bizui decât pe ei înşişi.

Înainte de toate li se punea întrebarea: dacă este bine să se aşeze pe acel ţărm fără să mai cerceteze de ce continent ţine el, dacă această coastă este locuită sau dacă ea aparţine unei insule pustii?

Era o întrebare importantă, care cerea un răspuns grabnic. Măsurile ce urmau să fie luate depindeau de acest răspuns. Totuşi, urmând sfatul lui Pencroff, naufragiaţii găsiră că e mai cuminte să aştepte câteva zile înainte de a întreprinde vreo cercetare. Într-adevăr, ei trebuiau să-şi pregătească merinde, căutând să găsească o hrană mai substanţială decât ouăle şi scoicile. Exploratorii noştri ştiau că-i aşteaptă zile obositoare, când nu vor putea să se odihnească într-un loc adăpostit şi trebuiau deci ca înainte de toate să-şi refacă puterile.

Deocamdată, Căminul era un adăpost destul de bun, Aveau şi foc şi nu le era greu să păstreze puţin jeratic. Scoici şi ouă se găseau deocamdată din belşug printre stânci şi pe plajă. Şi aveau să izbutească desigur să doboare şi câţiva dintre porumbeii ce zburau cu sutele pe creasta platoului, chiar dacă vor folosi numai pietre şi ciomege. Şi poate că pomii din pădurea învecinată dădeau fructe bune de mâncat?! În sfârşit, aveau la îndemână apă bună de băut. Se hotărâră deci să mai rămână câteva zile la Cămin, ca să se pregătească pentru o călătorie de explorare fie de-a lungul litoralului, fie în regiunile din interior.

Acest proiect îi plăcea în mod deosebit lui Nab. Ţinând cu încăpăţânare la ideile şi presimţirile sale, el nu se grăbea nicidecum să părăsească această parte a coastei unde se întâmplase catastrofa. El nu credea şi nici nu voia să-şi închipuie că Cyrus Smith pierise. I se părea cu neputinţă să creadă că un astfel de om îşi găsise sfârşitul în valurile oceanului la câteva sute de paşi de uscat. Cyrus Smith nu putea să piară într-un chip atât de absurd! Şi, atâta vreme cât valurile nu vor fi aruncat la ţărm trupul inginerului, atâta vreme cât el, Nab, nu-i va fi văzut cu propriii săi ochi cadavrul, nu-l va fi pipăit, el nu-l va putea considera mort. Şi ideea asta se înrădăcina mai adânc decât oricând în cugetul lui, care nu voia să cedeze, Marinarul însă nu mai spera de loc, socotind că inginerul pierise în valuri, dar cu Nab nu se putea discuta. Durerea îi era atât de mare, încât se părea că nu-i va putea supravieţui.

În dimineaţa de 26 martie, în zorii zilei, Nab pornise din nou de-a lungul coastei, spre nord, spre locul unde fără îndoială că îl înghiţise marea pe bietul Smith.

Dejunul zilei fusese alcătuit doar din ouă de porumbei şi scoici. Harbert găsise sare, adunată prin evaporare în scobiturile stâncilor, şi această substanţă minerală le prinse foarte bine.

După masă, Pencroff îl întrebă pe reporter dacă nu doreşte să-l întovărăşească în pădure, unde avea de gând să încerce să vâneze împreună cu Harbert! După oarecare chibzuială găsiră însă că era totuşi nevoie să rămână cineva în Cămin, ca să întreţină focul. Apoi se putea întâmpla, deşi era puţin posibil, ca Nab să aibă nevoie de ajutor. În cele din urmă, reporterul rămase la Cămin.

La vânătoare, Harbert! spuse marinarul. Găsim noi muniţii pe drum, iar puşti ne vom face în pădure.

Când să plece, Harbert spuse că de vreme ce le lipsea iasca, s-ar fi cuvenit s-o înlocuiască cu altă substanţă.

Bine zici, dar cu ce s-o înlocuim? întrebă Pencroff.

Cu nişte pânză arsă. La nevoie ne va ţine loc de iască.

Marinarul socoti că sfatul era foarte bun, cu toate că erau nevoiţi să sacrifice o bucată dintr-o batistă. Totuşi merita, astfel că batista mare şi cu pătrate a lui Pencroff fu transformată, în parte, într-o cârpă pe jumătate arsă. Această materie inflamabilă fu aşezată spre păstrare în camera centrală, în fundul unei mici scobituri în stâncă, la adăpost de vânt şi umezeală.

Se făcuse ora nouă. Vremea era mohorâtă şi vântul sufla dinspre sud-est. Harbert şi Pencroff o luară pe după hornurile în care-şi făcuseră Căminul, aruncând o ultimă privire spre fumul care se încolăcea peste vârful unei stânci; porniră apoi în susul apei, pe malul stâng al râului.

Ajuns în pădure, Pencroff smulse din primul copac două crengi zdravene, pe care le transformă în nişte ciomege, iar Harbert le ascuţi, frecându-le de o piatră. Ce n-ar fi dat el în clipa aceea să aibă un cuţit! Cei doi vânători se afundară apoi în ierburile înalte, înaintând de-a lungul malului. Albia râului se îngusta după ce cotea spre sud-vest, adăpostită între malurile foarte apropiate, peste care crengile copacilor se aplecau, formând o boltă deasupra apei. ca să nu se rătăcească, Pencroff hotărî să urmeze cursul apei, putând astfel oricând să se întoarcă la punctul de plecare. Dar malul era plin de piedici; ici un copac ale cărui ramuri flexibile se aplecau până la nivelul apei, colo nişte liane sau nişte tufişuri spinoase, pe care trebuia să le înlăture cu ciomegele. Adesea, Harbert, cu sprinteneala unei pisici, se strecura printre crengile rupte şi se înfunda în câte un tufiş. Dar Pencroff îl striga de îndată şi îl ruga să nu se depărteze.

Marinarul observa între timp cu luare aminte poziţia şi natura ţinutului. De partea aceasta, pe malul stâng, pământul neted ca-n palmă urca încet, pe nesimţite, cu cât înaintai spre interior. Pe alocuri era umed, şi avea o înfăţişare mlăştinoasă. Bănuiai că prin acele locuri se strecurau o mulţime de pâraie mici, care se vărsau în râu prin cine ştie ce falii subterane. Câteodată, printre tufe, şerpuia un râuleţ uşor de trecut. Malul celălalt părea mai.accidentat, lăsând să se vadă limpede valea, în fundul căreia curgeau apele râului. Dealul era acoperit cu copaci aşezaţi în terase suprapuse, formând o perdea ce astupa vederea. Pe malul drept, înaintarea ar fi fost mai anevoioasă, fiindcă pe acolo se aflau o serie de povârnişuri repezi, pe care copacii încovoiaţi deasupra apei se ţineau doar mulţumită rădăcinilor lor puternice.

E de prisos să adăugăm că, nici în pădure şi nici pe malul străbătut, nu găsiră nici o urmă de om. Pencroff observă doar urmele unor patrupede necunoscute, care trecuseră de curând pe acolo. Marinarul era mai mult decât sigur, şi Harbert era de aceeaşi părere, că unele dintre aceste urme fuseseră lăsate de nişte fiare uriaşe, cu care se puteau aştepta să se întâlnească. Nu vedeau însă nicăieri urme de topor pe trunchiurile copacilor, rămăşiţele vreunui foc stins, sau urme de paşi, ceea ce însemna un mare noroc, căci în aceste ţinuturi în plin Pacific, prezenţa omului ar fi fost mai degrabă de temut decât de dorit.

Harbert şi Pencroff abia schimbau câte o vorbă, pentru că drumul era foarte anevoios; înaintau atât de încet, încât nu făcuseră mai mult de o milă într-o oră, iar de vânat nu vânaseră încă nimic. Totuşi, printre ramuri cântau şi zburau diferite păsări, care păreau foarte sperioase, ca şi când oamenii le-ar fi inspirat o teamă justificatăântr-un colţ mlăştinos al pădurii, Harbert deosebi printre altele o pasăre cu cioc ascuţit şi lunguieţ, care semăna la trup cu un cufundar; se deosebea însă de acesta prin penele aşşpre cu strălucire metalică.

Trebuie să fie un jacamar, spuse Harbert, încercând să se apropie de el.

Ar fi tocmai timpul să gustăm un jacamar! răspunse marinarul, presupunând că această pasăre ar avea chef să se lasă friptă.

În aceeaşi clipă, Harbert aruncă cu multă putere şi îndemânare o piatră lovind pasărea chiar sub aripă. Se părea însă că lovitura nu fusese de ajuns de puternică, fiindcă jacamarul o luă la fugă şi se făcu nevăzut într-o clipită.

Neîndemânatic mai sunt! strigă Harbert.

Ba nu, băiete! răspunse marinarul. Ai ţintit bine, altul n-ar fi reuşit nici atâta. Hai, nu te necăji, îl prindem noi altă dată!

Cei doi tovarăşi porniră mai departe să exploreze ţinutul. Pe măsură ce înaintau vânătorii noştri, copacii ce se răreau deveneau din ce în ce mai frumoşi, dar niciunul nu purta fructe bune de mâncat. în zadar căută Pencroff câţiva dintre preţioşii palmieri care sunt atât de folositori în gospodăria omului şi a căror prezenţă a fost semnalată până la a patruzecea paralelă din emisfera boreală şi până la a treizeci şi cincea paralelă australă. Pădurea pe care o străbăteau nu era alcătuită decât din conifere: deodari şi alte conifere, printre care nişte brazi minunaţi, înalţi de o sută cincizeci de picioare, asemănători celor care cresc pe coasta de nord-vest a Americii.

Deodată, un stol de păsări micuţe, cu penaj frumos şi cu o coadă lungă şi lucioasă se răspândi printre crengile copacilor, împrăştiind peste tot penele lor fragile, uşoare, care acoperiră pământul cu un puf fin. Harbert adună câteva din aceste pene şi după ce le cercetă spuse:

E pasărea „curucu”.

Mai bine erau niscaiva bibilici sau cocoşi de munte, zise Pencroff. Ori te pomeneşti că şi astea sunt bune de mâncat?…

Foarte bune. Carnea lor este chiar foarte gustoasă, răspunse Harbert. De altfel, dacă nu mă înşel, ne putem apropia cu uşurinţă de ele, aşa că le vom ucide cu lovituri de ciomag.

Marinarul şi tânărul se strecurară uşor printre ierburi, ajungând la poalele unui copac, pe ale cărui crengi mai joase se aşezaseră o mulţime de păsărele, pândind insectele cu care se hrăneau. Li se vedeau gheruţele acoperite cu pene, strângând cu putere crenguţele pe care se sprijineau.

Vânătorii se avântară în sus şi, mânuind ciomegele ca pe nişte coase, doborâră rânduri întregi de curucuşi care nici nu se gândeau să-şi ia zborul şi se lăsau răpuşi prosteşte. Vreo sută dintre ei zăceau la pământ, când ceilalţi se hotărâră în sfârşit să fugă.

Aşa vânat mai zic şi eu, spuse Pencroff. Tocmai potrivit pentru nişte vânători ca noi. Poţi să-l prinzi şi cu mâna!

Marinarul înşiră păsările, ca pe prepeliţe, pe un beţişor subţire şi îşi urmară drumul mai departe. Băgară de seamă că, în cursul lui, râul face o cotitură spre sud; acest înconjur nu era însă mare, căci râul izvora probabil din munţi şi se alimenta din apa zăpezilor aşternute pe coastele conului central.

După cum se ştie, porniseră cu gândul să adune cât mai mult vânat pentru oaspeţii Căminului, dar deocamdată nu prea izbutiseră. De aceea, marinarul scotocea de zor mai departe, bodogănind supărat de câte ori vreun animal, pe care nici nu avusese timpul să-l identifice, dispărea printre ierburile înalte. Ei, dacă l-ar fi avut pe Top! Dar Top dispăruse o dată cu stăpânul său, pierise desigur împreună cu el!

Pe la orele trei după-amiază, „părură alte stoluri de păsări, zburând printre crengile unor copaci, ale căror bobiţe aromate le ciuguleau cu plăcere, mai ales ale ienuperilor. Deodată, pădurea răsună de adevărate sunete de trâmbiţă. Această fanfară ciudată şi zgomotoasă se datora unor păsări din neamul galinaceelor care poartă în Statele Unite numele de „tetra”. Curând se iviră câteva perechi, cu penajul diferit, roşcat şi cafeniu, şi cu coada de culoare mai închisă. Harbert deosebea cocoşii acestui neam după cele două bărbiţe de pene ascuţite, pe care le aveau la gât. Pencroff socoti că trebuie neapărat să pună mâna pe una din aceste orătănii, mari cât găinile şi tot atât de gustoase ca şi potârnichile. Era însă un lucru greu de îndeplinit, căci nu te puteai apropia de ele. După mai multe încercări neizbutite, care nu făcură decât să sperie păsările, marinarul hotărî:

Dacă nu putem să le prindem din zbor, să încercăm să le prindem cu undiţa.

Ca pe crapi? strigă Harbert mirat.

Întocmai, răspunse foarte serios marinarul.

Pencroff descoperise printre ierburi vreo şase cuiburi de tetra, în care se aflau câte două, trei ouă. Ocoli cu grijă aceste cuiburi, aşteptând păsările care trebuiau să se întoarcă negreşit. Printre cuiburile acestea avea el de gând să-şi aşeze undiţele, nu undiţe cu capcană,ci undiţe adevărate, cu momeală prinsă în cârlig. Amândoi se depărtară puţin de cuiburi şi marinarul pregăti nişte unelte ciudate, cu o grijă demnă de un elev al lui Isaac Walton10. Este uşor de înţeles că Harbert urmărea aceste pregătiri cu mult interes, îndoindu-se totuşi de izbândă. înjghebă undiţele din liane subţiri, prinse unele de altele şi lungi de cincisprezece până la douăzeci de picioare, care purtau la capete un cârlig făcut dinlr-un ghimpe mare, încovoiat şi foarte puternic, de salcâm pitic ce creştea prin locurile acelea. Drept momeală se folosi de nişte viermi roşii, care se târau în jurul lor.

Pencroff se furişă cu dibăcie printre ierburi şi aşeză capetele undiţelor lângă cuiburi, apoi se întoarse şi se piti alături de Harbert după un copac gros, ţinând îii mână celelalte capete ale undiţelor. Aşteptară, amânc’oi cu răbdare, deşi tânărul nu prea avea încredere în această metodă neobişnuită.

Aşa cum prevăzuse marinarul, după mai, bine de o jumătate de oră, câteva perechi de păsări se întoarseră la cuib. Ţopăiau fără grijă, scurmau pământul şi habar n-aveau de vânătorii noştri, care avuseseră grijă să nu se aşeze în bătaia vântului.

Bineînţeles că acum Harbert privea cu viu interes, îşi ţinea răsuflarea, în timp ce Pencroff, care holbase ochii şi căscase gura de parcă era gata să guste o bucată de tetra, abia sufla şi el.

Orătăniile ţopăiau însă mai departe printre cârlige, fără să le pese de ele. Pencroff începu atunci să mişte uşor undiţele, încât viermii de momeală să pară vii.

Desigur că încordarea marinarului întrecea cu mult pe aceea de care e cuprins pescarul, care stă cu undiţa în mână, fără să-şi poată vedea prada ce înoată sub apă.

Curând, orătăniile observară undiţele mişcătoare şi se repeziră la momeală cu ciocurile întinse. Trei tetra11, peste măsură de lacomi, înghiţiră deodată şi viermele şi undiţa, pe care Pencroff o smuci cu putere, după ce auzi cum bat din aripi semn că se prinseseră.

Ura! strigă Pencroff, repezindu-se şi înşfăcând vânatul într-o clipită.

Harbert nu mai putea de bucurie. Vedea pentru prima oară în viaţa lui cum se prind păsări cu ajutorul undiţei. Marinarul însă, foarte modest, îi spuse că nu era la prima lui încercare şi că de altfel nu el era inventatorul.

În orice caz, adăugă Pencroff, în situaţia în care ne aflăm trebuie să ne aşteptăm să vedem şi alte ciudăţenii. Legară picioarele păsărilor şi Pencroff, bucuros că nu se întoarce cu mâinile goale, hotărî s-o pornească spre casă, căci începuse să se întunece.

Nu le era greu să se întoarcă, pentru că nu aveau altceva de făcut decât să coboare până la gura râului, după cum, pentru a păirunde în pădure, nu făcuseră decât să urce de-a lungul malurilor lui.

Pe la orele şase, vânătorii noştri ajunseră de ajuns de obosiţi la hornuri.