CAPITOLUL XII.

Potrivirea ceasurilor. Pencroff este mulţumit. Un fum suspect. Cursul Pinului Roşu. Flora insulei Lincoln. Fauna ei. Fazanii de munte. Vânătoarea de canguri. Marasul. Lacul Grant. întoarcerea la Cămin.

Locuitorii insulei Lincoln aruncară o ultimă privire în jurul lor, ocoliră craterul, mergând pe muchia lui îngustă şi o jumătate de oră mai târziu se aflau din nou pe primul platou, unde îşi petrecuseră noaptea.

Pencroff socoti că era timpul să ia masa de dimineaţă şi lucrul acesta îi făcu să se gândească şi la problema ceasurilor, pe care Cyrus Smith şi reporterul le aveau la ei.

Se ştie că ceasul lui Gédéon Spilett nu fusese udat de apa mării, deoarece reporterul fusese aruncat de-a dreptul pe nisip, departe de valuri. Ceasul acesta era un instrument de fabricaţie foarte bună, un adevărat cronometru de buzunar, pe care Gédéon Spilett nu uitase să-l întoarcă cu grijă în fiecare zi. Ceasul inginerului se oprise, fireşte, pe când Cyrus Smith zăcea printre dune. El îl întoarse deci şi, socotind după înălţimea soarelui că trebuie să fie orele nouă dimineaţa, îşi potrivi ceasul la această oră.

Gédéon Spilett era să facă aceeaşi lucru, când imginerulil-opri, spunându-i:

Nu, draga Spilett, aşteaptă! Ai păstrat ora de.la Richmond, nu-i aşa?

Da, Cyrus.

Prin urmare, ceasul dumitale este potrivit după meridianul oraşului Richmond, meridian care este aproximativ şi acela al oraşului Washington?

Desigur.

Ei bine, lasă-l aşa. Mulţumeşte-te să-l întorci foarte regulat, dar nu te atinge de arătătoare. Lucrul acesta ne mai poate fi de folos.

„La ce bun?” se gândi marinarul.

Mâncară cu atâta poftă, încât provizia de vânat şi de migdale fu în întregime consumată. Dar Pencroff nu se arătă de loc îngrijorat. Aveau să facă alte provizii pe drum; Top, care primise o porţie cam mică, va şti să descopere câte. ceva printre tufişuri. Pe de altă parte, marinarul se gândea, nici mai mult nici mai puţin, să ceară inginerului să le fabrice nişte praf de puşcă şi vreo. două puşti de vânătoare, socotind că lucrul acesta nu era chiar atât de complicat.

Părăsind platoul, Cyrus Smith propuse tovarăşilor săi să se întoarcă la Cămin pe alt drum ca să cerceteze lacul Grant, atât de minunat aşezat. în mijlocul brâului său de verdeaţă. Urmară deci muchia unui povârniş, de unde părea să izvorască pârâiaşul ce alimenta lacul. Vorbind între ei, coloniştii începuseră să şi întrebuinţeze denumirile pe care le aleseseră şi lucrul acesta le uşura mult convorbirea. Harbert şi Pencroff, unul tânăr, iar celălalt cam copilăros, erau îneântaţi, şi pe drum, marinarul tot spunea:

Ei, ce zici, Harbert? Aşa e bine! Nu se poate să ne rătăcim, băiete, deoarece, fie că apucăm drumul spre lacul Grant, fie că pornim spre Mercy prin pădurea Far-West, tot ajungem până la urmă pe platoul Grande-Vue şi prin urmare la golful Uniunii!

Hotărâseră că, fără să formeze un grup compact, cei cinci tovarăşi nu trebuiau să se depărteze prea mult unul de celălalt. Fără îndoială că pădurile dese ale insulei adăposteau şi unele fiare sălbatice, aşa că era prudent să înainteze cu băgare de seamă. De cele mai multe ori, Pencroff, Harbert şi Nab umblau în frunte, precedaţi de Top care scotocea prin toate părţile. Reporterul şi inginerul mergeau împreună; Gédéon Spilett, gata să noteze cel mai mic incident, iar inginerul mai tot timpul tăcut, îndepărtându-se de drum doar atunci când ridica ici, colo câte un minereu sau o plantă, pe care le băga în buzunar, fără să spună nimic.

Ce-o fi adunând mereu? se întrebă Pencroff. Mă tot uit şi eu, dar nu văd nimic care ar merita să mă aplec!

Pe la orele zece, micul grup cobora ultimele povârnişuri ale muntelui Franklin. Solul abia începuse să fie presărat cu tufişuri şi cu copaci răzleţi. Străbăteau un şes lung de o milă, care se termina la marginea pădurii. Păşeau pe un pământ gălbui, ce părea calcinat şi era presărat ici, colo cu blocuri de bazalt, care pe alocuri dădeau un aspect accidentat câmpiei. După părerea lui Bischof, i-au trebuit bazaltului acestuia vreo trei sute cincizeci de milioane de ani, ca să se răcească. Totuşi, pe câmpie nu se vedeau urme de lavă, care părea să se fi scurs mai mult pe povârnişul nordic.

Cyrus Smith credea că vor atinge fără nici un fel de piedică pârâul care, după părerea lui, trebuia să curgă pe sub copacii de la marginea şesului, când îl văzu pe Harbert întorcându-se în grabă, în timp ce Nab şi marinarul se ascundeau după o stâncă.

Ce s-a întâmplat, băiete dragă? întrebă Gédéon Spilett.

Am văzut un fum, răspunse Harbert. Se ridică dintre stânci, la o sută de paşi mai încolo.

Să fie totuşi oameni pe aici? strigă reporterul.

Să nu ne arătăm înainte de a şti cu cine avem de-a face, răspunse Cyrus Smith. Mă cam tem de indigenii pe care i-am putea întâlni pe această insulă şi nu prea îi doresc. Unde este Top?

Top aleargă înainte.

Şi nu latră?

Nu.

Ciudat. Să încercăm totuşi să-l chemăm.

În câteva clipe, inginerul, Gédéon Spilett şi Harbert erau Ungă tovarăşii lor, ascunzându-se ca şi aceştia pe-după stâncile de bazalt.

Se vedea foarte desluşit un nor de fum care se ridica în aer. Fumul avea o culoare gălbuie, foarte caracteristică.

Top se întorsese, rechemat de un fluierat uşor al stăpânului său, care începu să se strecoare printre stânci, făcând semn tovarăşilor să-l aştepte.

Coloniştii noştri stăteau nemişcaţi, aşteptând cu oarecare nelinişte rezultatul cercetărilor inginerului. Deodată, îl auziră pe Cyrus strigându-i. Ajunseră în câteva clipe lângă inginer şi fură izbiţi de mirosul neplăcut, care plutea în aer.

Uşor de recunoscut, acest miros lămurise repede pe inginer de provenienţa norului de fum, de care fusese destul de îngrijorat mai întâi, şi nu pe nedrept.

După cum vedeţi, spuse el, focul acesta, sau mai bine zis fumul acesta, l-a aprins chiar natura. Am dat peste un izvor de sulf, care ne va ajuta să scăpăm de laringită.

Bravo! strigă Pencroff. Ce păcat că n-am guturai!

Se apropiară toţi de locul de unde se ridica fumul. Găsiră un bogat izvor sodic sulfuros, care curgea printre stânci şi ale cărui ape, după ce absorbeau şi oxigen din aer, răspândeau un miros puternic de acid sulfuric.

Cyrus Smith încercă apa cu mâna şi constată că este catifelată ca leşia. Mai află că are un gust dulceag şi o temperatură de 95° Fahrenheit (35° centigrade deasupra lui zero). întrebat de Harbert, pe ce îşi bazează această afirmaţie, inginerul îi răspunse:

— E foarte simplu, dragul meu: când am băgat mâna în apă, n-am simţit nici frig, nici cald, deci apa trebuie să aibă temperatura trupului omenesc, care este de aproximativ 35°.

Izvorul sulfuros, nefiindu-le deocamdată folositor, se îndreptară spre marginea pădurii stufoase, care începea chiar la câteva sute de paşi.

După cum bănuiseră, pârâul îşi rostogolea pe aici apele iuţi şi limpezi, curgând între două maluri înalte, de pământ roşu, culoare care trăda prezenţa oxidului de fier. Din pricina culorii malurilor, coloniştii dădură de îndată acestei ape numele de „Pârâul Roşu”.

Era un pârâu larg, adânc şi limpede, format din apele scurse de pe munte – jumătate râu, jumătate torent – curgând ici liniştit pe nisip, colo vuind peste pietre sau prăvălindu-se în cascadă. îşi făcea drum spre lac pe o lungime de o milă şi jumătate şi pe o lăţime de aproximativ treizeci-patruzeci de picioare.

Apele lui erau dulci, ceea ce le îngădui să tragă concluzia că şi apele lacului ar fi la fel. Era o împrejurare fericită, în cazul când s-ar găsi pe malurile lui un adăpost mai bun decât Căminul.

Cât despre copacii care umbreau malul pârâului cale de câteva sute de picioare în jurul apei, cei mai mulţi făceau parte din speciile ce se găsesc pretutindeni în zonele temperate din Australia sau Tasmania. Ele se deosebeau de coniferele care se înălţau în partea insulei explorată de ei, la câteva mile de platoul Grande-Vue. în această epocă a anului, la începutul lui aprilie, care în emisfera australă corespunde lunii octombrie, adică începutului toamnei din emisfera boreală, frunzele nu căzuseră încă. Se aflau printre ei mai ales eucalipţi şi cazuarina, dintre care unii aveau să le dea în primăvara viitoare un fel de mană dulce, asemănătoare cu mana de Orient. în luminişuri creşteau pâlcuri de cedri australieni, care se ridicau din iarba numită în Noua Olandă „tussac”. Lipsea însă cocotierul, atât de răspândit în arhipelagurile Pacificului, această insulă aflându-se desigur la o latitudine prea joasă.

Ce păcat! spuse Harbert. E un copac atât de folositor şi face nuci atât de frumoase!

În ceea ce priveşte păsările, ele mişunau printre ramurile rare ale eucalipţilor şi cazuarinilor, care nu le stinghereau zborul. Cacatoeşi negri, albi şi cenuşii, papagali şi peruşe cu pene multicolore, păsări cu pene verzi şi creste roşii, papagali australieni albaştri zburau prin aer, cârâind asurzitor. Zburătoarele acestea erau atât de viu colorate, încât coloniştilor noştri li se părea că le privesc printr-o prismă, care descompune culorile.

Deodată, din mijlocul unui tufiş, izbucni un concert ciudat de voci discordante. Coloniştilor li se părea că auzeau cântec de păsări, răgete de patrupezi şi ca un fel de şuierat ce putea fi lesne atribuit unui indigen. Nab şi Harbert, uitând de orice prudenţă, se repeziră spre tufiş. Din fericire, nu dădură peste nici o fiară periculoasă, nici peste vreun indigen primejdios. Descoperiră doar vreo şase din păsările numite „fazani de munte”, al căror strigăt seamănă cu un râs batjocoritor. Câteva lovituri de ciomag puseră capăt, concertului, procurându-le totodată un vânat minunat pentru masa de seară.

Harbert le arătă şi nişte porumbei frumoşi, cu aripile bronzate, unii moţaţi, alţii îmbrăcaţi în verde ca cei de soiul Miacquaria. N-au putut să-i atingă însă, şi tot aşa le scăpară şi ciorile şi coţofenele care zburau în stol. O împuşcătură de alice ar fi făcut prăpăd printre aceste zburătoare, dar vânătorii noştri erau înarmaţi doar cu pietre şi ciomege, arme primitive care se dovediră foarte puţin folositoare în această împrejurare.

Lucrul acesta se vădi mai mult încă, atunci când prin faţa grupului trecu în fuga mare o turmă de patrupede, care înaintau, ţopăind şi sărind peste tufişuri. Adevărate mamifere zburătoare, ele făceau salturi atât de mari, încât păreau să se avânte de la un copac la altul, ca veveriţele.

Uite canguri! strigă Harbert.

De mâncat, se mănâncă? întrebă Pencroff.

Friptura înăbuşită de cangur, răspunse reporterul, întrece cel mai gustos vânat!…

Nici nu-şi terminase bine Gédéon Spilett fraza aceasta, care le aţâţa din nou pofta de vânat, că marinarul, urmat de Nab şi Harbert, se şi repezi pe urmele cangurilor. în zadar îi chemă Cyrus Smittt. De altfel, şi goana lor se dovedi zadarnică, căci cangurii erau sprinteni şi săreau ca nişte mingi. Se întoarseră după cinci minute, gâfâind şi fără nici un rezultat, iar cangurii pieriră în desişuri. Nici Top nu avusese mai mult noroc.

Vedeţi şi dumneavoastră, domnule Cyrus, spuse Pencroff, că trebuie neapărat să ne fabricăm puşti. Credeţi că va fi cu putinţă?

— Poate, răspunse inginerul, dar vom începe mai întâi prin a fabrica arcuri şi săgeţi şi nu mă îndoiesc că în curând veţi deveni tot atât de îndemânatici ca şi vânătorii australieni.

Arcuri şi săgeţi! spuse Pencroff dispreţuitor. Astea sunt bune pentru copii!

Nu face pe grozavul, prietene Pencroff, răspunse reporterul. Arcul şi săgeţile au fost de ajuns totuşi să însângereze omenirea timp de sute de ani. Praful de puşcă este o invenţie nouă, dar războiul, din nefericire, a existat încă din vremurile cele mai îndepărtate.

— Pe legea mea, aveţi dreptate, domnule Spilett, spuse marinarul. Iertaţi-mă, dar m-am pripit cu vorba, ca totdeauna!

Între timp, Harbert, stăpânit de ştiinţa sa preferată, aduse din nou vorba de canguri, spunând:

De altfel, se pare că am avut de-a face cu speţa cea mai greu de prins. Aceştia erau canguri uriaşi, cu blană groasă, cenuşie, dar, dacă nu mă înşel, există şi canguri negri şi roşii, canguri de stâncă, şi alţii, care sunt mai uşor de prins. Există vreo douăsprezece specii…

Harbert, îi curmă vorba, sfătos, marinarul, pentru mine nu există decât un singur soi de canguri şi acela se cheamă cangur la frigare şi tocmai specia asta ne va lipsi deseară!

Izbucniră cu toţii în râs la auzul noii clasificări a maestrului Pencroff. Bravul marinar nu-şi ascundea părerea de rău de a nu avea decât friptură de fazan la masa de seară. Norocul însă avea să-i surâdă din nou.

Într-adevăr, Top, care simţea că propriul său interes e în joc, adulmeca şi scotocea peste tot, mânat de instinctul lui, ce se îmbina cu o poftă de mâncare grozavă. După toate probabilităţile, Top ar fi mâncat pe loc orice i-ar fi ieşit în cale, vânând astfel pe socoteala sa, dacă Nab nu l-ar fi-supravegheat tot timpul.

Pe la orele trei, câinele dispăru printre ierburile înalte şi, judecând după mârâiturile surde care se auziră în curând, părea să se fi luat la harţă cu vreun animal.

Nab se repezi după el şi într-adevăr îl văzu pe Top sfâşiind cu lăcomie un patruped, care era pe cale să dispară în stomacul lui, de unde nu mai aveau cum să-l cerceteze. Din fericire, câinele nimerise peste o mamă cu pui: dăduse o întreită lovitură, căci alte două rozătoare zăceau sugrumate pe jos.

Nab apăru ’triumfător, ţinând în fiecare mână câte un rozător, ceva mai mare ca un iepure. Blana lor era gălbuie, cu pete verzui şi aveau doar un ciot de coadă. Erau nişte rozătoare numite „maras”, un fel de iepuri din specia aguti, puţin mai mari decât fraţii lor din regiunile tropicale, adevăraţi iepuri americani, cu urechi lungi şi fălcile înarmate cu câte cinci măsele puternice pe fiecare parte, ceea ce-i deosebea de specia aguti.

Urra! strigă Pencroff. Avem şi friptură! Acum cred că putem să ne întoarcem acasă!

Porniră din nou la drum. Pârâul Roşu îşi rostogolea apele limpezi sub bolta diferiţilor copaci arbori de cauciuc uriaşi, banksia şi cazuarina. Tulpinele unor liliacee minunate se ridicau până a o înălţime de douăzeci de picioare. Alte specii de copaci, necunoscuţi tânărului naturalist, îşi plecau ramurile deasupra pârâului, ale cărui ape se strecurau murmurând pe sub bolţile de verdeaţă…

Dar încetul cu încetul, albia pârâului se lărgea şi Cyrus Smith îşi dădu seama că se apropiau de revărsarea lui. Într-adevăr, la ieşirea dintr-un desiş de copaci minunaţi, coloniştii se pomeniră în faţa lacului.

Exploratorii atinseseră malul apusean al lacului Grant. Priveliştea era vrednică de admiraţie. Această întindere de apă, cu o circumferinţă de aproximativ şapte mile şi o suprafaţă de două sute cincizeci de acri era înconjurată de un brâu de copaci minunaţi. Spre răsărit, printr-o perdea de verdeaţă, pitoresc drapată pe alocuri, se întrezărea marea. Spre nord, lacul forma un arc rotunjit, care contrasta cu ascuţişul capătului opus. Nenumărate păsări acvatice vizitau malurile acestui Ontario în miniatură, şi cele „o mie de ostroave” ale marelui lac american cu acest nume erau înlocuite aci de o stâncă, ce ieşea din apă la câteva sute de picioare de malul sudic. Pe această stâncă se aciuiseră la un loc mai multe familii de pescăruşi care, cocoţaţi pe câte o piatră, pândeau gravi, nemişcaţi, peştii care se zăreau pe acolo şi apoi se repezeau în apă cu un strigăt ascuţit, pentru a ieşi cu prada în cioc. Într-alte părţi, pe maluri şi pe mica insulă, se lăfăiau raţe sălbatice, pelicani, găinuşe de baltă şi alte păsări, printre care şi vreo două minunate specimene de menura splendida, păsări lyră, cu coada graţios arcuită.

Apa lacului era limpede, plăcută la gust, de culoare închisă şi, după cercurile concentrice care se încrucişau la suprafaţa ei, părea să adăpostească mult peşte.

E într-adevăr frumos lacul acesta! spuse Gédéon Spilett. Plăcut ar fi să trăim pe malurile lui!

Chiar aci vom trăi! îi răspunse Cyrus Smith. Dorind să ajungă la Cămin pe drumul cel mai scurt, coloniştii o porniră spre capul sudic al lacului. Mergeau de-a dreptul prin pădure. Îşi croiră cu destulă greutate drum printre ierburile înalte şi desişurile prin care omul nu păşise niciodată până atunci, îndreptându-se spre litoral, astfel ca să iasă la nord de platoul Grande-Vue. Străbătură două mile în această direcţie. În sfârşit, după ultima perdea de arbori, apăru platoul Grande-Vue, acoperit cu iarbă deasă, iar în depărtare, întinderea nesfârşită a mării.

Pentru a ajunge la Cămin, nu mai trebuiau decât să traverseze oblic platoul, mergând cale de o milă, şi să coboare apoi până la prima cotitură a râului Mercy. Inginerul dorea însă să afle cum şi pe unde se scurge prisosul de apă al lacului, astfel că îşi împinseră cercetările pe sub copaci, încă o milă şi jumătate spre nord. Într-adevăr, după toate probabilităţile, trebuia să existe undeva o crăpătură a peretelui de granit pe unde să se reverse apa. Acest lac nu era, de fapt, decât un uriaş bazin, pe care apele pârâului îl umpluseră încetul cu încetul şi era de la sine înţeles că surplusul de apă trebuia să se scurgă în mare printr-o cascadă oarecare. Iar dacă presupunerile i se adevereau, inginerul socotea că va putea folosi energia căderii de apă, care se irosea deocamdată zadarnic. Mai umblară astfel câtva timp, urcând din nou panta platoului. Dar, deşi mai străbătuseră încă o milă în aceeaşi direcţie, inginerul tot nu izbutise să descopere locul de revărsare a lacului, care totuşi trebuia să se afle undeva în apropiere.

Între timp, se făcuse ora patru şi jumătate şi trebuiau să se întoarcă acasă, ca să-şi pregătească cina. De aceea, micul grup făcu cale întoarsă şi, urmând malul stâng al râului Mercy, Cyrus Smith şi tovarăşii săi ajunseră curând la Cămin.

Aici aprinseră focul şi Nab cu Pencroff, ca doi bucătari pricepuţi, pregătiră la repezeală nişte fripturi minunate de maras.

După cină, înainte de culcare, Cyrus Smith scoase din buzunar câteva dintre pietrele şi minereurile pe care le adunase pe drum şi rosti:

Dragii mei, iată, fier, pirită, argilă, var şi piatra aceasta care e cărbune. Iată ce ne dăruieşte natura, iată cu ce contribuie ea la munca tuturor. De mâine, începe munca noastră.