CAPITOLUL XIII.

Ce poartă Top. Se fabrică arcuri şi săgeţi. Cărămidăria. Cuptorul de oale. Diferite vase de bucătărie. Prima oală cu supă. Pelinul. Crucea Sudului. O importantă observaţie astronomică.

Ei, domnule Cyrus, cu ce începem? îl întrebă a doua zi de dimineaţă Pencroff pe inginer.

Cu începutul, răspunse Cyrus Smith.

Şi adevărul era că pionierii noştri erau siliţi să înceapă cu „începutul”. Ei nu aveau nici măcar sculele necesare pentru a-şi fabrica unelte şi nici nu puteau să piardă prea mult timp, deoarece trebuiau să facă negreşit faţă nevoilor existente. E drept că puteau profita de experienţa trecutului şi, dacă n-aveau nimic de inventat, trebuiau în schimb să-şi fabrice tot ce le era necesar. Fierul şi oţelul de care dispuneau se aflau încă în stare de minereu, vasele aşteptau abia să fie fasonate din argilă, iar rufele şi îmbrăcămintea erau încă în stadiul de materii textile brute.

Trebuie menţionat de altminteri că aceşti colonişti erau „oameni” în cel mai adevărat înţeles al cuvântului. Inginerul Smith nu putea să-şi dorească nişte colaboratori mai inteligenţi, mai devotaţi şi mai zeloşi. Vorbise cu fiecare dintre ei în parte şi cunoştea însuşirile fiecăruia.

Gédéon Spilett, reporter de mare talent, care acumulase nenumărate cunoştinţe ca să poată vorbi despre toate, avea să contribuie foarte mult cu mintea şi cu fapta la colonizarea insulei, fără a da vreodată înapoi în faţa greutăţilor. Din totdeauna vânător pasionat, avea să considere drept o meserie ceea ce socotise până atunci un sport plăcut.

Harbert, băiat destoinic, avea cunoştinţe neobişnuit de vaste în domeniul ştiinţelor naturii şi, mulţumită lor, avea să aducă un aport preţios cauzei comune.

Nab era devotamentul în persoană. Îndemânatic, inteligent, neobosit, robust şi înzestrat cu o sănătate de fier, Nab se pricepea puţin la fierărie, şi avea să fie fără îndoială foarte folositor coloniei.

În ceea ce-l priveşte pe Pencroff care, fiind marinar, străbătuse toate oceanele, acesta lucrase şi ca tâmplar pe şantierele de construcţie din Brooklyn, fusese ajutor de croitor pe vasele statului, iar în timpul concediilor se îndeletnicise şi cu grădinăritul. Ca toţi oamenii mării se pricepea la orice şi ştia să facă de toate.

Ar fi fost într-adevăr greu de găsit cinci oameni mai potriviţi, ca să facă faţă împrejurărilor în care se găseau.

Cyrus Smith spusese că aveau să înceapă cu „începutul”. Ori, acest început, de care vorbea inginerul, cerea construirea unui aparat, cu ajutorul căruia să transforme substanţele pe care natura le punea la îndemână. Este cunoscut rolul căldurii în aceste transformări. Combustibilul, lemn sau cărbune, se găsea din belşug şi putea fi întrebuinţat imediat. Trebuia deci clădit un cuptor, pentru a-l folosi.

La ce ne va sluji cuptorul? întrebă Pencroff.

Ne va ajuta să fabricăm vasele de care avem nevoie, răspunse Cyrus Smith.

Şi din ce vom face cuptorul?

Din cărămizi.

Dar de unde cărămizile?

Le vom fabrica din argilă. Hai să mergem, dragii mei. Ca să nu ne mai obosim şi cu căratul, vom aşeza cărămidăria chiar la locul de unde scoatem argila. Nab se va îngriji de aprovizionare, iar focul pentru pregătirea bucatelor nu ne va lipsi.

De asta suntem siguri, răspunse reporterul, – în schimb, s-ar putea să ducem lipsă de alimente, pentru că nu avem arme de vânătoare.

Ah, dacă am avea măcar un cuţit! strigă marinarul.

Ce-ai face cu el? întrebă Cyrus Smith.

Ei bine, aş face repede un arc şi săgeţi şi n-am mai duce lipsă de mâncare!

Da, da, un cuţit, o lamă ascuţită… şopti inginerul, dus pe gânduri.

Tot vorbind, privirile i se opriră asupra lui Top, care se plimba de colo până colo pe plajă.

Deodată, ochii lui Cyrus Smith străluciră.

Top, aici! strigă el.

Câinele se supuse chemării stăpânului său. Acesta apucă între mâini capul lui Top şi, desfăcându-i zgarda de la gât, o rupse în două părţi, spunând:

Iată două cuţite, Pencroff!

Marinarul îi răspunse cu un chiot puternic. Zgarda lui Top era făcută dintr-o lamă subţire de oţel călit. Era destul să fie ascuţită pe o piatră de gresie şi cuţitul era gata. După două ore, utilajul coloniei se compunea din două lame tăioase, care fuseseră fixate, fără prea.mare greutate, pe câte un mâner solid.

Cucerirea acestei prime unelte fu socotită un adevărat triumf. Era într-adevăr o cucerire nepreţuită, care venea în clipa potrivită.

Plecară. Cyrus Smith voia să se întoarcă pe ţărmul apusean al lacului, acolo unde observase. în ajun pământul argilos, din care luase o mostră. O luară deci de-a lungul râului Mercy, străbătură platoul Grandcvue şi, după un drum de cinci mile, ajunseră într-un luminiş, aşezat la vreo două sute de paşi de lacul Grant.

Pe drum, Harbert descoperise un copac, din ramurile căruia indienii Americii de Sud îşi fac arcuri. Se numea „crejimba” şi făcea parte din familia palmierilor care nu dau fructe bune de mâncat. Tăiară crengi lungi şi drepte, le smulseră frunzele şi le ciopliră în aşa fel, încât să fie mai groase la mijloc şi mai subţiri la capete. Le mai rămânea să găsească o plantă, din care să fabrice coarda arcului. Găsiră o plantă care făcea parte din familia malvaceelor, un hibiscus heterophyllus, din care scoaseră fibre atât de puternice, încât se puteau asemui cu tendoanele de animale. Pencroff fabrică astfel nişte arcuri destul de puternice, cărora nu le mai lipseau decât săgeţile. De altfel, săgeţile erau uşor de făcut din crengi drepte şi tari, fără noduri. Doar vârful fu mai greu de găsit. Era nevoiede ceva care să poată înlocui fierul. Pencroff însă era de părere că până la urmă vor găsi şi vârfuri.

Coloniştii ajunseră pe meleagurile cercetate în ajun, unde solul le oferea argilă plastică specială, care se întrebuinţează la fabricarea cărămizilor şi olanelor, tocmai potrivită pentru scopurile lor. Mâna de lucru era şi ea la îndemână. Trebuiau să scoată grăsimea din argilă cu ajutorul nisipului, să-i dea forma cărămizilor şi să le coacă la căldura unui foc de lemn.

De obicei, cărămizile sunt turnate în forme, dar inginerul se mulţumi să le fabrice cu mâna. Toată ziua aceea şi în ziua următoare nu făcură altceva. Argila, pe care o stropeau cu apă, era frământată cu mâinile şi picioarele şi împărţită apoi în cărămizi prismatice de mărime egală. Un lucrător experimentat poate să fabrice, fără nici o maşină, până la zece mii de cărămizi în douăsprezece ore. Dar cei cinci cărămidari din insula Lincoln nu izbutiră să facă mai mult de trei mii de bucăţi în două zile. înşirară apoi cărămizile una lângă alta, aşteptând să se usuce bine, pentru a le aşeza apoi în cuptor, lucru care se putea face doar peste trei-patru zile.

În ziua de 2 aprilie, Cyrus Smith fixă punctele cardinale ale insulei.

În ajun, el notase exact ora la care dispăruse soarele sub orizont, ţinând seama şi de refracţia razelor. Dimineaţa, însemnă cu aceeaşi exactitate ora răsăritului. între apus şi răsărit se scurseseră douăsprezece ore şi douăzeci şi patru de minute. Deci, în aceeaşi zi, la şase ore şi douăsprezece minute după răsărit, soarele avea să treacă la meridian şi punctul pe care-l va ocupa pe cer în acea clipă va reprezenta nordul insulei.

La acea oră, Cyrus reperă punctul cu ajutorul a doi copaci astfel aşezaţi, încât umbra lor proiectată de soare forma un meridian invariabil, obţinând astfel un punct de plecare pentru operaţiile ce vor urma.

În cele două zile care le mai rămăseseră până la coacerea cărămizilor, adunară combustibil. Tăiară o mulţime de crengi din jurul luminişului şi strânseră toate uscăturile de sub copaci. Între timp, vânară puţin prin împrejurimi, ceea ce era cu atât mai uşor, cu cât Pencroft îşi fabricase în sfârşit câteva duzini de săgeţi, înarmate cu vârfuri bine ascuţite. Top le făcuse rost de aceste vârfuri, prinzând un porc spinos, vânat destul de prost, dar deosebit de valoros pentru ei, datorită spinilor cu care era acoperit. Ei legară aceşti ghimpi la extremitatea săgeţilor, care erau prevăzute şi cu nişte pene de papagal la capătul celălalt, pentru a pluti mai bine şi a nimeri drept la ţintă. În scurtă vreme, reporterul şi Harbert deveniră arcaşi dibaci, iar vânatul cu păr sau pene începu să curgă la Cămin. Aveau carne de cabiai, porumbei, aguşti, cocoşi de munte şi altele. Aproape tot vânatul răpus provenea din pădurea aşezată pe malul stâng al râului Mercy, regiune care primi numele de pădurea Jacamarului, în amintirea păsării urmărite în timpul primei explorări a ţinutului, întreprinsă de Harbert şi Pencroff.

Vânatul îl mâncau proaspăt. Păstrară doar şuncile cabiaiului, pe care le aromară cu diferite frunze parfumate şi le afumară la un foc de lemne verzi. Oricât de hrănitoare era mâncarea pionierilor, se plictisiseră totuşi de ea, căci mâncau friptură şi iar friptură. Ei ar fi fost fericiţi să audă clocotind pe foc o supă cu un simplu rasol, dar era nevoie ca mai întâi să-şi fabrice oala în care să-l fiarbă. Oala la rândul ei trebuia să fie arsă într-un cuptor care de-abia acum urma să fie zidit.

În cursul scurtelor plimbări pe care le făceau în jurul cărămidăriei, vânătorâi noştri dăduseră peste nişte urme de animale mari, cu gheare puternice,’lintr-o specie necunoscută. Cyrus Smith îi rugă pe tovarăşii săi să fie prevăzători, deoarece s-ar fi putut să trăiască şi fiare primejdioase în pădurea din jurul lor.

Şi inginerul nu greşise. Peste câteva zile, Gédéon Spilett şi Harbert zăriră un animal care semăna cu un jaguar. Din fericire, fiara nu-i atacă, căci puţin înarmaţi cum erau, cu greu ar fi scăpat teferi. Pencroff şi Gédéon Spilett hotărâră să cureţe insula de asemenea fiare, de îndată ce vor avea arme serioase.

În tot timpul acesta, Căminului nu i se mai aduse nici o îmbunătăţire, deoarece inginerul spera să găsească, sau să construiască, de va fi nevoie, o locuinţă mai potrivită. Locuitorii noştri, obosiţi, se mulţumiră să schimbe muşchiul şi frunzele uscate din culcuşurile în care dormeau.

Tot în vremea aceea, începură să ţină şi socoteala exactă a zilelor petrecute pe insula Lincoln. Astfel, la 5 aprilie, care cădea într-o miercuri, se împlineau douăsprezece zile de când naufragiaţii fuseseră azvârliţi de uragan pe ţărmul acesta.

În zorii zilei de 6 aprilie, inginerul şi tovarăşii lui se aflau laolaltă în luminişul în care voiau să ardă cărămizile. Bineînţeles că operaţia urma să aibă loc în aer liber, nu în cuptoare, mai bine zis chiar grămada de cărămizi ce trebuiau arse avea să constituie un cuptor uriaş, care avea să ardă şi să se coacă singur.

Pregătiră combustibilul, aşezând pe pământul gol grămezi de vreascuri subţiri, uscate, pe care le înconjurară cu mai.multe rânduri de cărămizi uscate, formând astfel un cuptor mare, în care amenajaseră şi câteva coşuri de aerisire. Aşezarea cărămizilor dură toată ziua, aşa că doar seara izbutiră să aprindă vreascurile.

Nimeni nu dormi în noaptea aceea. Toţi supravegheau focul cu grijă, căutând să menţină o căldură egală în cuptor.

Operaţia ţinu patruzeci şi opt de ore şi reuşi cât se poate de bine. Acum, masa fumegândă trebuia să se răcească. îndrumaţi de Cyrus Smith, Nab şi Pencroff cărară pe o targa făcută din crengi împletite câteva grămezi de pietre de var (carbonat de calciu), care se găseau din belşug la nordul lacului. Sub acţiunea căldurii, pietrele acestea se transformară într-un var gros, minunat, care fierbea îndelung la stingere, întocmai ca varul cel mai fin, provenit din calcinarea marmurei sau a cretei. Amestecat cu nisip, a cărui menire era să împiedice contractarea pastei când se întăreşte, varul acesta le furniza o tencuială de cea mai bună calitate.

Rezultatul tuturor acestor îndeletniciri se vădi în ziua de 9 aprilie, când inginerul constată că dispuneau de o însemnată cantitate de var gata pregătit şi de câteva mii de cărămizi.

Fără să mai piardă o clipă, pionierii se apucară să construiască cuptorul, pentru coacerea diferitelor vase necesare gospodăriei lor. Lucrul mergea destul de uşor. Peste cinci zile, încins cu cărbunele de huilă din zăcământul pe care-l descoperise inginerul la gura Pârâului Roşu, în aer liber, cuptorul aruncă primii nori de fum, dintr-un coş de douăzeci de picioare. Luminişul se transformase în uzină, iar Pencroff era gata să creadă că din acest cuptor vor ieşi toate produsele industriei moderne.

În aşteptarea acestui eveniment, pionierii se mulţumiră să fabrice nişte vase cam grosolane, e drept, dar cât se poate de potrivite pentru pregătirea mâncării. Materia primă o constituia acelaşi pământ argilos, căruia Cyrus Smith îi adăugă puţin var şi cuarţ. Pasta obţinută era de fapt veritabilul „pământ de pipă” din care făcură oale, ceşti mulate pe pietre de formă adecvată, farfurii, urcioare şi un fel de’hârdaie mari, în care voiau să păstreze apa. Forma lor era stângace, cu multe defecte, dar după ce au fost arse în cuptor, bucătăria Căminului se îmbogăţi cu vasele acestea, mai preţioase decât cele mai fine porţelanuri.

Mai trebuie menţionat aici faptul că Pencroff, dornic să vadă dacă argila astfel pregătită îşi merită cu adevărat numele, mai fabrică şi câteva pipe, destul de grosolane, pe care le găsi încântătoare. Din păcate, tutunul îi lipsea cu desăvârşire, lucru destul de greu pentru Pencroff, care totuşi se mângâia, spunându-şi avântat şi plin de încredere:

— Las’ că vine şi tutunul, cum au venit şi toate celelalte.

Lucrările acestea ţinură până în ziua de 15 aprilie. Se înţelege că tot acest timp fu întrebuinţat cu folos. Olarii noştri improvizaţi nu făcură altceva decât oale.

Bineînţeles că, atunci când Cyrus Smith va găsi de cuviinţă să-i transforme în fierari, aveau să înveţe şi meseria aceasta.

În seara zilei de 15 aprilie, meşterii noştri se întorceau la Cămin, încărcaţi cu vase de lut arse, iar cuptorul fu stins, în aşteptarea altei destinaţii. O întâmplare fericită însoţi întoarcerea coloniştilor. Inginerul descoperi o substanţă, care putea să înlocuiască iasca. Se ştie că iasca, o substanţă spongioasă şi catifelată, provine dintr-un fel de ciupercă din familia poliporelor, care devine foarte inflamabilă, mai ales atunci când este saturată în prealabil cu praf de puşcă, sau îmbibată cu o soluţie de azotat sau de clorat de potasiu. Până atunci, nu găsiseră nimic asemănător pe insulă, nici măcar alt soi de ciuperci care s-o înlocuiască. în ziua aceea, inginerul descoperi o plantă din familia pelinului, printre ale cărei specii mai însemnate se numără tarhonul, absintul şi multe altele. Rupând câteva mănunchiuri, le întinse marinarului, spunându-i:

Ţine, Pencroff. Asta îţi va face plăcere!

Pencroff cercetă cu atenţie planta îmbrăcată cu perişori lungi şi mătăsoşi şi cu frunze acoperite cu un puf moale.

Ce-o mai fi şi asta, domnule Cyrus? întrebă Pencroff. Te pomeneşti c-o fi tutun?

Nu, răspunse Cyrus Smith, – este peliniţă, mai bine zis peliniţă chinezească pentru oamenii de ştiinţă, pentru noi însă va fi iască.

Într-adevăr, pelinul acesta, bine uscat, le dădu o substanţă/ care se aprindea foarte uşor, mai ales după ce inginerul o îmbiba cu nitrat de potasiu, din care descoperise câteva zăcăminte pe insulă. Nitratul de potasiu nu este altceva decât salpetru.

În seara aceea, adunaţi în camera din mijloc, coloniştii cinară mai bine. Nab pregătise supă şi rasol de aguti, o şuncă de cabiai aromată, însoţită de nişte tubercule fierte de „caladium macrorhizum”, un fel de plantă ierbacee din familia araceelor, care în zonele tropicale se dezvoltă în formă arborescentă, foarte bune şi hrănitoare. Semănau cu făina de sagu, folosită în Anglia, şi ea înlocuia într-o oarecare măsură pâinea, care le lipsea.

Înainte de culcare, Cyrus Smith ieşi împreună cu tovarăşii săi pe plajă, la aer curat. Era ora opt şi se lăsa o noapte minunată. Luna, în descreştere, nu apăruse încă, dar orizontul luminos începuse să strălucească în culorile palide-argintii, care vesteau răsăritul ei. La Zenitul Austral scânteiau stelele circumpolare. Crucea Sudului, pe care cu câteva zile mai înainte inginerul o admirase de pe vârful muntelui Franklin, le întrecea pe toate în strălucire.

Cyrus Smith privi câtva timp minunata constelaţie, care purta în creştet şi la bază două stele de mărimea întâia, pe braţul din stânga o stea de mărimea a doua, iar pe cel din dreapta una de mărimea a treia.

După ce se gândi puţin, el întrebă:

Harbert, dacă nu mă înşel, suntem în 15 aprilie?

Da, domnule Cyrus, răspunse Harbert.

Ei bine, în cazul acesta, mâine este una din cele patru zile ale anului, când soarele va trece în dreptul meridianului chiar la orele douăsprezece. Cu alte cuvinte, va fi una din zilele în care timpul relativ, indicat de ceasornice, se va contopi cu timpul absolut, indicat de calculele astronomice. Dacă vremea Va fi frumoasă, sper să obţin longitudinea insulei cu o aproximaţie de câteva grade.

Fără instrumente şi fără sextant? întrebă Gédéon Spilett.

Chiar aşa! Şi fiindcă noaptea este senină, – urmă inginerul, – voi încerca să aflu chiar în astăseară latitudinea la care ne aflăm, măsurând înălţimea Crucii Sudului, adică a Polului Austral, deasupra orizontului. Vă daţi seama, dragii mei, că nu ne putem mulţumi cu constatarea că ne aflăm pe o insulă. înainte de a ne aşeza mai temeinic, trebuie să ne dăm seama, pe cât se poate, ce distanţă ne desparte de continentul american, de continentul australian sau de cele mai însemnate arhipelaguri ale Pacificului.

Are dreptate! spuse reporterul. S-ar putea să trebuiască să construim o corabie în locul unei case, dacă. întâmplarea nu ne-a aruncat prea departe de un ţărm locuit.

Iată de ce, hotărî Cyrus Smith, voi încerca să aflu chiar în astă-seară latitudinea insulei Lincoln, iar mâine, la amiază, voi încerca să-i aflu longitudinea.

Dacă inginerul ar fi avut un sextant, instrument cu ajutorul căruia se măsoară cu precizie distanţa unghiulară a obiectelor reflectate, operaţia ar fi fost uşoară. Măsurând în seara aceea înălţimea polului, a doua zi de dimineaţă, când soarele trecea la meridian, ei ar fi obţinut coordonatele insulei. Pentru că îi lipsea însă aparatul acesta, inginerul era silit să procedeze în alt fel.

Cyrus Smith se întoarse deci la Cămin. La lumina focului, ciopli două rigle plate, pe care le uni la un cap, în aşa fel încât formau un fel de compas care se putea închide şi deschide. în loc de şurub, inginerul folosi un ghimpe mare de salcâm, cules de pe lemnele de foc.

Cu acest instrument, Cyrus Smith se înapoie pe plajă. Ca să poată calcula cu exactitate înălţimea polului, inginerul trebuia să vadă cât mai limpede orizontul. De pe plajă, lucrul nu era cu putinţă, căci orizontul era închis spre sud de capul Ghearei. Cel mai potrivit loc pentru observaţiile necesare ar fi fost partea de sud a litoralului, unde le-ar fi fost greu să treacă, deoarece râul Mercy era umflat de flux.

Inginerul hotărî deci să-şi facă observaţiile pe platoul Grande-Vue, urmând să tină seamă în calculele sale de înălţimea acestuia deasupra nivelului mării. A doua zi, printr-un procedeu geometric simplu, inginerul avea să calculeze şi înălţimea platoului.

Prin urmare, coloniştii urcară spre platou, urmând malul stâng al râului Mercy. Se opriră acolo unde marginea platoului forma un unghi, ale cărui laturi priveau spre nord-vest şi sud-est, adică lângă şirurile de stânci ciudat crestate, aşezate la marginea râului.

Colţul acesta al platoului domina cu vreo cincizeci de picioare înălţimea de pe malul drept, care cobora printr-o dublă pantă spre capul Ghearei şi spre coasta sudică a insulei. De aici, privirea îmbrăţişa liberă orizontul pe raza unui semicerc, care se întindea de la capul Ghearei până la promontoriul Reptilei. Spre sud, acest orizont, luminat de răsăritul lunei ce nu se arătase încă, se desprindea cu limpezime pe cerul întunecat, aşa că putea să fie văzut cu oarecare precizie.

În clipa aceea, Crucea Sudului se prezenta observatorului într-o poziţie răsturnată, astfel că steaua Alpha reprezenta baza ei, sau partea cea mai apropiată de Polul Austral.

Această constelaţie este aşezată mai departe de Polul Antarctic, decât este Steaua Polară faţă de Polul Arctic. Steaua Alpha este cu 27° mai depărtată de pol, aşa că Cyrus Smilh trebuia să ţină seamă de această diferenţă în calculele sale. Pentru a-şi simplifica operaţiile, îngriji de asemenea s-o observe în clipa în care ea trecea la meridian, dincolo de Polul Austral.

Inginerul îndreptă unul din picioarele compasului spre orizontul mării, iar celălalt spre steaua Alpha, astfel că deschizătura dintre cele două laturi ale compasului îi dădu distanţa unghiulară, care despărţea Alpha de orizont. Ca să fixeze acest unghi în mod definitiv, el înţepeni, cu ajutorul unor spini, cele două beţişoare ale aparatului său pe un al treilea beţişor, aşezat de-a curmezişul, obţinând astfel un unghi fix.

Nu-i mai rămânea acum decât să socotească unghiul obţinut, reducând totul la nivelul mării, lucru pentru care era absolut necesar să cunoască înălţimea platoului. Unghiul astfel obţinut avea să reprezinte înălţimea stelei Alpha, prin urmare înălţimea polului deasupra orizontului, adică latitudinea insulei. Se ştie că latitudinea unui punct oarecare al globului este întotdeauna egală cu înălţimea polului, deasupra orizontului acelui punct.

Efectuarea acestor calcule fu lăsată pentru a doua zi, iar la ora zece toată lumea dormea dusă.