CAPITOLUL XIV.

Măsurarea falezei de granit. O aplicaţie a teoremei triunghiurilor asemenea. Latitudinea insulei. O excursie spre nordul insulei. Un banc de stridii. Planuri de viitor. Trecerea soarelui la meridian. Coordonatele insulei Lincoln.

A doua zi, la 16 aprilie, în duminica Paştelui, pionierii se sculară în zorii zilei şi se apucară să-şi spele rufele şi să-şi cureţe hainele. Inginerul avea de gând să fabrice săpun de îndată ce va izbuti să-şi procure materiile prime necesare, adică sodă sau potasiu, grăsime sau untdelemn. Cât despre problema atât de importantă a reînnoirii hainelor, ea avea să fie rezolvată mai târziu. Deocamdată, hainele de pe ei mai puteau fi purtate încă vreo şase luni, căci erau trainice şi ţineau la tăvăleală. De altfel, şi lucrul acesta depindea de aşezarea insulei în raport cu ţinuturile locuite. Dacă vremea era bună, întrebarea aceasta avea să-şi primească răspunsul în aceeaşi zi.

Şi iată că soarele se ridica pe cer, vestind o zi minunată, una din acele zile frumoase de toamnă, în care vara parcă îşi ia rămas bun.

Ei trebuiau să completeze datele culese în ajun, măsurând înălţimea platoului Grande-Vue.

Folosiţi un instrument asemănător aceluia de ieri? îl întrebă Harbert pe inginer.

Nu, băiatul meu, răspunse acesta, – vom proceda într-alt mod, tot atât de sigur.

Harbert, mereu dornic să înveţe lucruri noi, îl urmă pe inginer, care se depărta de poalele falezei, coborând până la marginea apei. Între timp, Pencroff, Nab şi reporterul îşi vedeau fiecare de treburile lor.

Cyrus Smith luase cu el un fel de prăjină lungă de douăsprezece picioare, croită după. propria lui înălţime, pe care o cunoştea foarte bine. Harbert ducea o fibră lungă şi subţire, de care legase o piatră, şi care avea să le servească drept fir cu plumb.

Ajungând cam la cinci sute de picioare de faleza care se ridica perpendicular, Cyrus Smith se opri la douăzeci de picioare de marginea valurilor, înfigând prăjina în nisip la o adâncime de două picioare. O propti cu grijă şi cu ajutorul firului cu plumb izbuti s-o aşeze perpendicular pe planul orizontului.

După aceea, inginerul se retrase până la distanţa de la care, când se culca pe nisip, raza lui vizuală atingea atât extremitatea prăjinei, cât şi creasta falezei. Punctul acesta îl însemnă cu multă grijă cu un ţăruş.

Apoi, i se adresă lui Harbert, întrebându-l:

Cunoşti principiile elementare ale geometriei?

Nu prea bine, domnule Cyrus! răspunse Harbert, nevrând să rişte prea mult.

Îţi aduci aminte care sunt proprietăţile a două triunghiuri asemenea?

Da, răspunse Harbert. Laturile lor omoloage sunt proporţionale.

Ei bine, fiule, în clipa de faţă am construit două triunghiuri-dreptunghiuri asemenea: cel dintâii, mai mic, are drept laturi prăjina perpendiculară şi distanţa care desparte ţăruşul de piciorul prăjinei, iar ipotenuza o constituie raza rnea vizuală; al doilea triunghi are drept laturi zidul perpendicular al falezei, a cărei înălţime vrem s-o cunoaştem, şi distanţa care separă ţăruşul de baza zidului, iar ipotenuza este formată tot de raza mea vizuală, aflându-se prin urmare în prelungirea ipotenuzei primului triunghi.

Acum am înţeles, domnule Cyrus! strigă Harbert. Dacă distanţa de la ţăruş la prăjină este proporţională cu distanţa de la ţăruş la faleză, atunci şi înălţimea prăjinei este proporţională cu înălţimea falezei.

Aşa este, Harbert, răspunse inginerul, – astfel că, după ce vom măsura primele două distanţe, cunoscând înălţimea prăjinei, vom afla înălţimea falezei printr-un simplu calcul de proporţii, fără să mai fie nevoie s-o măsurăm.

Măsurară apoi cele două distanţe orizontale, folosindu-se de prăjina care se ridica la zece picioare deasupra solului.

Prima distanţă, dintre ţăruş şi locul unde fusese înfiptă prăjina în nisip, măsura cincisprezece picioare.

A doua distanţă, dintre ţăruş şi peretele falezei, era de cinci sute de picioare.

După ce isprăviră măsurătorile, cei doi pionieri se întoarseră la Cămin.

Ajuns acolo, inginerul scoase la iveală un fel de lespede de ardezie şistoasă, pe care o adusese dintr-una din plimbările lui. Era foarte uşor să-şi zgârie socotelile pe suprafaţa ei, folosindu-se de o scoică ascuţită. El stabili deci următoarea proporţie:

15: 500: 10: x 500 x 10 5.000

Prin urmare, peretele falezei măsura 333,33 picioare19.

Cyrus Smith reluă apoi instrumentul pe care-l fabricase în ajun. Se ştie că depărtarea la care fixase cele doua rigle reprezenta distanţa unghiulară a stelei Alpha, deasupra orizontului. Inginerul măsură cât se poate de exact acest unghi, folosindu-se de o circumferinţă pe care o împărţise în trei sute şaizeci de părţi egale. Unghiul astfel măsurat avea zece grade. Adăugând la cifra obţinută cele douăzeci şi şapte de grade care despărţeau steaua Alpha de Polul Antarctic şi scăzând din socoteală înălţimea platoului pe care îşi făcuse observaţiile, inginerul obţinu cifra de treizeci şi şapte. Deci, Cyrus Smith trase concluzia că insula Lincoln se afla la treizeci şi şapte de grade latitudine australă sau, ţinând seamă de instrumentele rudimentare pe care le folosise, între paralela treizeci, şi cinci şi paralela patruzeci.

Mai rămânea să obţină longitudinea insulei, ca să aibă coordonatele ei complete. Longitudinea putea s-o afle în aceeaşi zi, la amiază, în clipa când soarele avea să treacă la meridian.

Fiind duminică, pionierii hotărâră să facă o plimbare, mai bine zis să exploreze ţinutul aşezat între coasta de nord a lacului şi golful Rechinului, chiar până la extremitatea capului Mandibulei de Sud, dacă timpul rămânea frumos. Prâuzul hotărâră să-l ia pe dune, urmând să se întoarcă acasă seara.

La ora opt şi jumătate, micul grup o porni de-a lungul canalului. Dincolo, pe insula Salvării, se plimbau cu un aer foarte grav numeroase păsări acvatice ce semănau cu pinguinii, uşor de recunoscut după strigătul lor neplăcut, care semăna cu răgetul măgarului. Pencroff, care privea toate lucrurile numai din punct de vedere comestibil, află, nu fără oarecare mulţumire, că deşi cam negricioasă, carnea lor era bună de mâncat.

Pe nisipul insuliţei se târau şi nişte amfibii mari, probabil foci, care îşi căutaseră adăpost pe acolo. Animalele acestea nu aveau nici un fel de valoare alimentară, carnea lor uleioasă fiind de-a dreptul dezgustătoare; totuşi, Cyrus Smith le cercetă cu luare aminte, fără să-şi dezvăluie însă gândul. Se mulţumi să spună tovarăşilor săi că foarte curând vor vizita ostrovul.

Ţărmul pe care înaintau pionierii era presărat cu nenumărate scoici, dintre care multe ar fi făcut bucuria colecţionarilor. Descoperiră printre ele terebratuie, ghiocuri şi altele. Dar mai plăcută fu descoperirea lui Nab, care semnală, la vreo patru mile de Cămin, un uriaş banc de stridii, pe care marea în reflux îl lăsa cu totul descoperit.

Nab poate fi mulţumit, căci nu şi-a pierdut timpul degeaba, strigă Pencroff la vederea bancului de stridii care se zărea în larg.

Plăcută descoperire! spuse reporterul. Şi dacă este adevărat că fiecare stridie produce cincizeci, şaizeci de mii de ouă pe an, avem aici o rezervă de nesecat.

Tot ce se poate, dar nu cred să fie prea hrănitoare stridiile astea, murmură Harbert.

Asta aşa-i, răspunse Cyrus. Stridiile conţin foarte puţine materii azotoase, aşa că un om care nu s-ar hrăni şi cu altceva, ar fi silit să mănânce cincisprezece până la şaisprezece duzini de stridii pe zi, Foarte bine! Cred că în cazul de faţă putem înghiţi câte duzini de stridii dorim, fără să consumăm tot bancul, spuse Pencroff. Ce-ar fi să culegem câteva pentru masa de prânz?

Şi fără să aştepte răspunsul pe care îl cunoşteau dinainte, marinarul şi Nab adunară scoicile trebuitoare prânzului lor, vârându-le într-o plasă din fire de hibiscus, împletită de Nab. De altfel, în aceeaşi plasă pionierii îşi transportau şi hrana. îşi urmară apoi drumul în susul coastei, mergând între dune şi mare.

Din când în când, Cyrus Smith se uita la ceas, căutând să se pregătească din timp pentru observaţia solară, pe care trebuia s-o facă la ora douăsprezece precis.

Toată această parte a insulei, până la capul care mărginea golful Uniunii, capul Mandibulei de Sud, era stearpă. Cât cuprindeau cu ochii, nu vedeau decât nisip presărat cu scoici, amestecate cu sfărâmături de lavă. Puţine păsări de mare zburau deasupra acestui ţărm pustiu. Zăriră câţiva goelanzi şi albatroşi şi câteva raţe sălbatice care, cu drept cuvânt, stârniră pofta lui Pencroff. Marinarul încercă să le doboare cu săgeţi; zadarnic însă, căci zburătoarele nu se lăsau la pământ, şi ar fi trebuit doborâte din zbor.

Lucrul acesta îl făcu pe marinar să repete:

Vedeţi, domnule Cyrus, atâta vreme cât nu vom avea una sau două puşti de vânătoare, are să fie tare greu!

Desigur, Pencroff, – îi răspunse reporterul, – dar asta depinde numai de dumneata! Dă-nc fier pentru ţevi, otel pentru culasă, silitră, cărbune şi sulf pentru praful de puşcă, găseşte-ne mercur şi acid azotic pentru detonant, mai fă rost şi de nişte plumb pentru gloanţe şi cu siguranţă că Cyrus ne va fabrica nişte puşti minunate.

Ah! Sunt sigur că toate aceste substanţe se găsesc în insulă, răspunse inginerul, – dar o armă de foc este un instrument delicat şi care necesită piese de mare precizie. în sfârşit, vom vedea mai târziu ce e de făcut.

Când te gândeşti că a trebuit să aruncăm din nacelă toate armele, toate instrumentele, până şi bricegele noastre, strigă Pencroff.

Mă tem că dacă nu le aruncam, Pencroff, ne arunca pe noi balonul În fundul mării! spuse Harbert.

Asta aşa este, îl aprobă marinarul. Apoi trecu la o altă idee:

Mă gândesc la mutra lui Jonallian Forster şi a tovarăşilor săi, a doua zi de dimineaţă, când au găsit piaţa goală şi balonul nicăieri!

Iată un lucru de care nu mă sinchisesc! mormăi reporterul.

Da, dar eu am fost cu ideea! spuse Pencroff cu un aer mulţumit.

Frumoasă idee, n-am ce zice, Pencroff! răspunse Gédéon Spilett, râzând. Uite unde ne-a adus ideea asta măreaţă.

Tot e mai bine decât în mâinile sudiştilor! strigă marinarul. Mai ales de când s-a întors şi domnul Cyrus printre noi.

Nici mie nu-mi displac locurile astea, ca să spun drept! răspunse reporterul. De altfel, ce ne lipseşte? Nimic Mda, mai nimic, afară de. toate! răspunse Pencroff, hohotind de râs. Te pomeneşti că într-o bună zi găsim şi mijlocul s-o ştergem de aici!

Şi poate chiar mai devreme decât vă închipuiţi, – interveni inginerul, – dacă insula Lincoln nu-i aşezată prea departe de vreun arhipelag sau continent, lucru pe care-l vom afla până într-o oră. S-ar putea s-o părăsim curând. Nu am nici o hartă a Pacificului, dar îmi amintesc foarte bine cum arată partea lui sudică. Latitudinea pe care am obţinut-o ieri ne arăta că insula Lincoln se află undeva între Noua Zeelandă şi Ciuli. Dar aceste două ţinuturi sunt aşezate la şase mii de mile depărtare unul de altul. Rămâne de văzut în ce parte a acestei mari întinderi de apă este aşezată insula noastră. Sper că lucrul acesta îl vom afla, cu oarecare aproximaţie, de îndată ce vom cunoaşte longitudinea insulei.

Dar după cum se pare, arhipelagul Pomotu este cel mai apropiat de noi în ce priveşte latitudinea? întrebă Harbert Da, dar distanta care ne desparte de el este de o mie două sute de mile.

Dar pe acolo ce este? întrebă Nab, care urmărea convorbirea cu foarte mulf interes, arătând cu mâna spre sud.

Pe acolo nu-i nimic, răspunse Pencroff.

Nimic, într-adevăr, întări inginerul.

Spune, Cyrus, întrebă reporterul, ce-am putea face presupunând că insula Lincoln se află doar la două-trei sute de mile de Noua Zeelandă sau de Chiti?

Atunci, răspunse inginerul, în loc să clădim o casă, vom construi un vapor, la cârma căruia vom instala pe meşterul Pencroff.

Mai e vorbă, domnule Cyrus! strigă marinarul. Sunt gata să mă fac şi căpitan… de îndată ce veţi construi un vas în stare să înfrunte valurile!

Vom face-o şi pe asta, de va fi nevoie! răspunse Cyrus Smith.

Dar, în timp ce oamenii noştri vorbeau plini de curaj, se apropiase ora la care trebuia făcută observaţia.

Cum va constata oare Cyrus Smith trecerea soarelui la meridianul insulei, fără nici un instrument? Iată un lucru pe care Harbert nu putea să şi-l închipuie.

Observatorii se aflau acum la vreo şase mile de Cămin, nu departe de dunele printre care fusese găsit inginerul, după misterioasa lui salvare. Fiind ora unsprezece, poposiră în acel loc, pregătindu-şi prânzul. Harbert porni spre un pârâu din apropiere, ca să care apă în urciorul adus de Nab.

Între timp, Cyrus Smith se pregăti pentru observaţiile sale astronomice. El alese pe plajă un loc neted, pe care marea în retragere îl nivelase cu desăvârşire. Această întindere de nisip foarte fin era netedă ca-n palmă, nici un grăunte nedepăşimdu-l pe celălalt. De altfel nu era neapărată nevoie de un plan perfect orizontal, precum nu se impunea nici ca băţul înfipt în nisip să fie fixat perpendicular. Dimpotrivă, inginerul îl înfipse, dându-i chiar o oarecare înclinare spre sud, adică spre partea opusă soarelui. Nu trebuie să uităm că locuitorii insulei Lincoln vedeau soarele descrâindu-şi arcul deasupra orizontului de nord şi nu de sud, deoarece insula era aşezată în emisfera australă.

Harbert începu să înţeleagă ce avea de gând să facă inginerul, ca să constate trecerea soarelui la meridianul insulei, cu alte cuvinte, să ştie când e miezul zilei în acel punct al globului. Voia să afle aceasta cu ajutorul umbrei, pe care o proiecta băţul pe nisip, şi în lipsa altor instrumente avea să obţină cu aproximaţie rezultatul dorit.

Într-adevăr, în clipa în care această umbră va dispărea, va fi ora douăsprezece fix; va fi de ajuns să se urmărească extremitatea umbrei ca să se cunoască clipa în care; după ce a scăzut, ea va reîncepe să crească. Înclinând băţul în partea opusă soarelui, inginerul făcea ca umbra ce cădea să fie mai lungă, putând urmări astfel mai uşor fazele prin care va trece. Cu cât acul unui cadran este mai lung, cu atât poate fi urmărit mai uşor în deplasarea lui. Şi umbra bastonului reprezenta astfel acul unui cadran.

Când socoti că a sosit momentul, Cyrus Smith îngenunchie pe nisip şi începu să măsoare micşorarea umbrei cu ajutorul unor mici ţăruşi, pe care îi înfigea în nisip. Tovarăşii săi urmăreau operaţia cu mult interes.

Reporterul ţinea cronometrul său în mână, gata să anunţe ora când umbra va fi dispărut. În afară de aceasta, deoarece se nimerise ca Cyrus Smith să facă aceste operaţiuni în ziua de 16 aprilie, zi în care timpul mijlociu se confundă cu timpul adevărat, ora pe care avea s-o anunţe Gédéon Spilett va fi chiar ora Washingtonului – şi aceasta avea să simplifice calculele.

Între timp, soarele înainta încet, umbra băţului scădea mereu şi, în clipa în care lui Cyrus Smith i se păru ca ea creşte din nou, el întrebă.

Cât e ora?

Cinci şi un minut, îi răspunse Gédéon Spilett. Nu-i mai rămânea decât să facă calculele, ceea ce nu-i fu prea greu. Exista deci o diferenţă de cinci ore între Washington şi insula Lincoln. Inginerul ştia că soarele, în mişcarea lui circulară, parcurge cincisprezece grade pe oră. Cincisprezece grade înmulţite cu cinci ore dau şaptezeci şi cinci de grade.

Aşadar, Washingtonul, aflându-se la 77°3’11” longitudine, adică 77° măsurate după meridianul din Greenwich – în raport cu care americanii, ca şi englezii, măsoară longitudinea – insula Lincoln urma să aibă cu 75° mai mult, adică să se afle la 152° longitudine.

Cyrus Smith anunţă rezultatul tovarăşilor săi. Ţinând seamă de greşelile care s-ar fi putut strecura la.această observaţie, el se crezu îndreptăţit să afirme, aşa cum făcuse şi pentru latitudine, că insula Lincoln se afla aşezată între paralelele 35-37, şi între meridianele 150-155, la vest de Greenwich. Aceasta, cu o îngăduinţă de 5°, atât pentru longitudine, cât şi pentru latitudine, ceea ce putea să reprezinte la o eventuală eroare de observaţie o diferenţă de trei sute de mile longitudine sau latitudine, la distanţele calculate.

Dar ei nu trebuiau nicidecum să se lase influenţaţi în hotărârile lor de această eventuală eroare.

Înţelegeau acum limpede că insula Lincoln era aşezată departe de orice ţărm sau arhipelag şi că nu puteau parcurge o asemenea distanţă într-o barcă rudimentară.

După datele pe care încercaseră să le stabilească, insula era aşezată la cel puţin o mie două sute de mile de Tahiti şi de insulele arhipelagului Pomotu, la mai mult de o mie opt sute de mile de Noua Zeelandă şi la mai bine de patru mii cinci sute de mile de coasta americană.

Dar, oricât îşi răscolea amintirile, Cyrus Smith nu-şi putea aminti de existenţa vreunei insule cunoscute în această regiune a Pacificului.