CAPITOLUL XV.

Se hotărăşte iernatul. Problema metalelor. Explorarea insulei Salvării. Vânătoarea de foci. Prinderea unui mamifer spinos. Un kola. Ce se înţelege prin metoda catalană. Fabricarea fierului. Cum se obţine oţelul.

A doua zi de dimineaţă, la 17 aprilie, primul cuvânt al marinarului fu adresat lui Gédéon Spilett:

Ei, ce vom fi astăzi? întrebă el.

Ceea ce va găsi de cuviinţă Cyrus, îi răspunse reporterul.

Din cărămidari şi olari, tovarăşii inginerului aveau să se transforme în metalurgişti.

În ajun, după prânz, exploraseră insula până la extremitatea capului Mandibulei, la o depărtare de aproape şapte mile de Cămin. Acolo se termina lungul şir de dune şi solul căpăta o aparenţă vulcanică. Nu mai erau faleze înalte, ca cele din apropierea platoului Grande-Vue, ci doar un fel de chenar neregulat, care încadra golful îngust, cuprins între cele două capuri, care se formaseră din substanţele minerale aruncate de vulcan. Întorcându-se acasă la căderea nopţii, pionierii noştri nu se culcară înainte de a fi hotărât definitiv dacă rămâneau sau plecau de pe insula Lincoln.

Distanţa de o mie două sute de mile, care despărţea insula de arhipelagul Pomotu, era foarte mare. O barcă n-ar fi izbutit s-o parcurgă, mai ales toamna, când vremea putea oricând să se strice. Aceasta era părerea lui Pencroâf. De altminteri e destul de greu să construieşti o barcă, chiar când ai toate instrumentele necesare, dar în împrejurările de faţă, când pionierii noştri nu aveau nici un fel de scule şi când ar fi trebuit să înceapă prin a fabrica ciocane, topoare, ferăstraie, rindele şi alte unelte, lucru care ar fi cerut mult timp. Hotărâră deci să ierneze pe insula Lincoln şi să-şi caute o locuinţă mai potrivită, în care să-şi petreacă lunile de iarnă.

Dar, înainte de toate, trebuiau să întrebuinţeze minereu! de fier, din care inginerul găsise câteva zăcăminte în partea de nord-vest a insulei şi să transforme acest minereu În fier sau în oţel.

Se ştie că, în general, pământul nu conţine metalele în stare curată. Cele mai multe dintre ele se găsesc combinate cu oxigen sau cu sulf. Şi chiar cele două bucăţi de minereu pe care le ridicase Cyrus Smith erau, una un magnetit, iar cealaltă o pirită, sau sulfura de fier. Cel dintâi, magnetitul, era un oxid de fier şi trebuia deci redus cu ajutorul cărbunelui, adică eliminat oxigenul pentru a obţine fier curat. Acest lucru se făcea fie supunând minereul, amestecat cu cărbune, la o temperatură înaltă, fie prin aşa-zisa metodă „catalană”, uşoară şi rapidă, care transformă minereul în fier, printr-o singură operaţie sau, în sfârşit, prin metoda furnalelor înalte, care transformă minereul mai întâi în fontă şi-apoi fonta în fier, extrăgându-i procentul de cărbune cu care este combinată.

Cyrus S-mith avea nevoie de fier şi nu de fontă; trebuia deci să caute să folosească metoda cea mai rapidă. De altfel, minereul pe care-l găsise era el însuşi foarte curat şi foarte bogat în fier. Făcea parte din acea specie de minereu, care se găseşte în mase de culoare cenuşie închis, dă un praf negru, cristalizează în octaedre regulate şi dă naştere magnetelor naturale. În Europa, şi anume în Suedia şi Norvegia, unde se găsesc zăcăminte bogate, el serveşte la fabricarea fierului de primă calitate. Nu departe de acest zăcământ se găseau şi zăcămintele de cărbune, pe care pionierii începuseră să le folosească. Deci, materia prună se alia foarte prielnic aşezată, înlesnind transformarea minereului.

Aşadar, domnule Cyrus, întrebă Pencroff, vom prelucra minereul de fier?

Da, dragul meu, răspunse inginerul, dar în acest scop vom începe prin a vâna pe insula cea mică vreo câteva foci, ceea ce ştiu că nu-ţi displace.

Să vânăm foci? se miră marinarul, întorcându-se spre Gédéon Spilett. Nu ştiam că focile intră în fabricaţia fierului!

Dacă spune Cyrus, aşa este! îl linişti reporterul.

Inginerul însă părăsise între timp Căminul, astfel că Pencroff se văzu silit să se pregătească de vânătoare, fără nici o altă explicaţie.

Puţin după aceea, Cyrus Smith, Harbert, Gédéon Spilett, Nab şi Pencroff se aflau cu toţii pe plajă, acolo unde canalul forma un fel de vad, de câte ori marea se retrăgea. Vânătorii îl străbătură fără să se ude mai sus de genunchi.

Cyrus Smith punea pentru prima oară piciorul pe această insulă, tovarăşii săi însă pentru a doua oară, căci aici îi azvârlise balonul naufragiat.

Câteva sute de pinguini îi întâmpinară la sosire, privindu-i cu ochi miraţi. Pionierii, înarmaţi cum erau cu ciomege, ar fi putut să-i ucidă cu uşurinţă, totuşi nu făcură nici o încercare, deoarece nu voiau să sperie focile, culcate pe nisip la o mică depărtare.

Înaintară deci cu băgare de seamă spre extremitatea nordică, călcând pe un sol ciuruit de mici scobituri, care erau de fapt nişte cuiburi de păsări acvatice. La capătul insulei se zăreau nişte mogâldeţe negre, care înotau la suprafaţa apei. Parcă ar fi fost mici stânci plutitoare.

Erau focile pentru care veniseră. Ele trebuiau lăsate să iasă pe plajă, căci pântecele lor îngust, blana lor deasă şi scurtă şi trupul lor alungit în chip de fus face ca focile, bune înotătoare, să nu poată fi prinse în apă. Pe uscat însă, picioarele lor scurte, cu degetele unite printr-o membrană, abia le îngăduie să se târască încet şi greoi.

Pencroff cunoştea năravurile acestor amfibii şi îşi sfătui tovarăşii să aştepte ca focile să se culce pe plajă, spre a se încălzi la soare, după care se vor cufunda într-un somn adânc. Atunci, vor face în. aşa fel, încât să le taie drumul şi să le lovească peste bot.

Vânătorii se ascunseră după stâncile litoralului, aşteptând în tăcere.

Trecu o oră, până când focile se hotărâră să iasă pe nisip. Sosiră în sfârşit vreo şase. Pencroff şi Harbert se depărtară, spre a ocoli capătul insulei, ca să le ia pe la spate şi să letaie drumul. în timpul acesta, Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Nab se furişau către viitorul teatru de luptă, târându-se de-a lungul stâncilor.

Deodată, Pencroff, înalt şi voinic, ieşi din ascunzătoare şi scoase un chiot. Inginerul şi cei doi tovarăşi ai săi se repeziră între mare şi foci. Două-trei dintre ele, lovite cu putere, căzură moarte pe nisip, pe când celelalte izbutiră să se arunce în mare, făcându-se nevăzute în larg.

Focile cerute, domnule Cyrus! spuse marinarul înaintând spre inginer.

Bine, Pencroff. Le vom transforma în foale, pentru fierărie.

În foale?! strigă Pencroff. Ce noroc a dat peste focile astea!

Într-adevăr, inginerul voia să facă din pielea lor nişte dispozitive pentru suflat aerul necesar prelucrării minereului. Focile acestea erau de mărime mijlocie; în lungime nu depăşeau şase picioare, iar capul lor semăna cu un cap de câine.

Fiindcă nu avea nici un rost să care o greutate atât de mare, Nab şi Pencroff hotărâră să le jupoaie pe loc, în timp ce Cyrus Smith şi reporterul aveau să termine explorarea micii insule.

Marinarul şi negrul se descurcară cu multă îndemânare, astfel că, trei ore mai târziu, Cyrus Smith dispunea de două piei de focă, pe care voia să le folosească aşa cum erau, fără să le mai tăbăcească.

Pionierii aşteptară refluxul,apoi se întoarseră la Cămin, trecând din nou canalul.

Prelucrarea pieilor nu fu un lucru uşor. Ele trebuiau să fie prinse pe nişte rame de lemn, care să le tină întinse şi apoi trebuiau cusute una de alta cu nişte fibre, ca să poată fi umplute cu aer, fără să răsufle prea mult. Pionierii se văzură nevoiţi să reînceapă operaţia de câteva ori. Cyrus Smith avea la dispoziţie doar cele două lame de oţel făcute din zgarda lui Top, totuşi se dovedi atât de îndemânatic şi tovarăşii săi îl ajutară cu atâta pricepere, încât, peste trei zile, inventarul micii colonii se îmbogăţise cu un dispozitiv de suflat aerul, menit să injecteze oxigen în mijlocul minereului, în timpul cât va fi supus căldurii. Fără aceasta, operaţia nu avea sorţi de izbândă.

În dimineaţa zilei de 20 aprilie, începu, aşa cum o numeşte reporterul În însemnările sale, „perioada metalurgică”. Inginerul era hotărât, se ştie, să lucreze chiar la locul unde se găseau zăcămintele de cărbune şi de fier. După socotelile lui, acestea se aflau la poalele muntelui Franklin, la o depărtare de şase mile. Nu putea fi vorba să se întoarcă în fiecare seară la Cămin, aşa că ei hotărâră să se adăpostească într-o colibă de crengi, ca să poată urmări zi şi noapte importanta operaţie.

Plecară dis-de-dimineaţă. Nab şi Pencroff duceau pe o targa dispozitivul de suflat aerul şi o oarecare cantitate de provizie, pe care aveau s-o mai înmulţească pe drum.

Străbătură pădurea Jacamarului prin partea ei cea mai deasă. îşi croiră un drum, care mai târziu avea să devină calea directă, ce lega platoul Grande-Vue cu muntele Franklin. Copacii, aparţinând speciilor de care am mai pomenit, erau minunaţi. Harbert semnală prezenţa unei noi specii, aşa numiţii arbori „dragoni”, pe care Pencroff se grăbi să-i numească „praz îngâmfat”, căci, cu toată înălţimea lor, copacii aceştia făceau parte din familia liliaceelor, aidoma cepii şi sparanghelului. Rădăcina lemnoasă a acestor copaci, fiartă, e foarte bună de mâncat şi supusă fermentaţiei, ea dă o licoare destul de plăcută. Adunară o cantitate destul de mare din aceste rădăcini.

Drumul prin pădure fu lung. El ţinu toată ziua, îngăduind coloniştilor noştri să observe fauna şi flora locului. Top, în seama căruia era mai ales descoperirea faunei, alerga printre ierburi, stârnind tot felul de vânat; fără a alege, Harbert şi Gédéon Spilett ucâseră cu săgeţile doi canguri şi un animal care semăna cu un arici sau cu binecunoscutul furnicar.

Şi când va fi în oală, se grăbi să întrebe Pencroff, cu ce o să semene?

Cu o bucată de carne de vacă, răspunse Harbert.

Altceva nici nu cerem, răspunse marinarul.

În timpul acestei excursii, pionierii întâlniră câţiva porci mistreţi care nu căutau să-i atace. Şi se părea că nu vor mai da şi peste alte fiare periculoase, când într-un desiş, reporterul zări la câţiva paşi de el, între crengile unui copac, un animal care i se păru că seamănă cu un urs şi pe care începu să-l schiţeze liniştit în carnet. Din fericire pentru Gédéon Spilett, animalul nu era un urs. Nu era decât un kula, cunoscut şi sub numele de „leneşul”. Avea mărimea unui câine, părul zburlit, de culoare murdară, şi labele înzestrate cu gheare puternice, care îl ajutau să se caţăre pe copaci, pentru a se hrăni cu frunzele lor. După ce stabiliră identitatea acestui animal, pe care îl lăsară să-şi vadă în pace de îndeletnicirile sale, reporterul se mulţumi să înscrie sub desenul său „leneş” în loc de „urs”, apoi porniră mai departe.

Pe la orele cinci după-amiază, Cyrus Smith dădu semnalul opririi. Se aflau în afara pădurii, la poalele puternicelor metereze de lavă, care sprijineau muntele Franklin spre răsărit. La câteva sute de paşi curgea Pârâul Roşu, aşa că pionierii aveau la îndemână apă bună de băut.

Tabăra fu curând înjghebată. în mai puţin de o oră ridicară la marginea pădurii, între copaci, o colibă făcută din crengi, liane şi pământ. Cercetările geologice fură amânate pentru a doua zi. Pregătiră cina, aşezând frigarea la flacăra unui foc vesel, în faţa colibei. Pe la ora opt, dormeau duşi, în timp ce unul dintre ei stătea de veghe, ca să întreţină focul şi pentru a păzi tabăra de animalele sălbatice care puteau să-i dea târcoale.

A doua zi, la 21 aprilie, Cyrus Smith porni împreună cu Harbert în căutarea terenurilor, unde găsise mostre de minereu. El descoperi zăcământul, la suprafaţa solului, aproape de izvorul pinului, la poalele uneia, dintre meterezele ce sprijineau muntele în partea de nord-est. Minereul, foarte bogat în fier, şi a cărui structură îngăduia să fie uşor supus topirii, se-prezenta,într-o formă cât se poate de potrivită pentru, modul de extracţie pe care îşi propunea să-l folosească inginerul: metoda catalană, simplificată, aşa cum se aplică în Corsica.

De fapt, metoda catalană propriu-zisă cere cuptoare şi creuzete, în care minereul şi cărbunele, aşezate în pături alternative, sunt reduse şi transformate în fier. Dar Cyrus Smith nu-şi putea îngădui luxul unor astfel de. construcţii. El dorea să formeze din minereu şi cărbune o masă cubică, în centrul căreia să sufle aer cu ajutorul dispozitivului s.ău. Acesta era fără îndoială procedeul întrebuinţat de primii metalurgişti ai. omenirii şi, ceea ce izbutiseră aceştia să facă la vremea lor, puteau desigur şi ei să reuşească pe insula Lincoln.

Ca şi minereul, cărbunele care se găsea nu prea departe, la suprafaţa pământului, fu adunat fără greutate. Minereul fu sfărâmat apoi în bucăţele mici şi curăţat cu mâna de murdăriile de la suprafaţă. îngrămădiră apoi cărbunele şi minereul, aşezându-l în pături suprapuse, aşa cum procedează cărbunarii cu lemnul pe care vor să-l carbonizeze. Sub influenţa aerului suflat de foale şi a căldurii, cărbunele avea să se transforme în acid carbonic, apoi în oxid de carbon, care la rândul lui avea să se combine cu oxidul de fier, extrăgând oxigenul şi lăsând să curgă fierul curat.

Acesta fu procedeul folosit de inginer. Aşeză foalele din piele de focă, prevăzute cu un tub de pământ refractar, fabricat în cuptorul de olărie, lângă grămada de minereu. Mişcate primtr-un mecanism simplu, înjghebat cu ajutorul unui cadru de lemn şi a unor funii de fibre, foalele zvârliră în masa minereului o cantitate de aer, care-i ridica temperatura, ajutând în acelaşi timp procesul chimic, de pe urma căruia pionierii obţinură o cantitate de fier curat.

Grea operaţie! Răbdarea şi ingeniozitatea pionierilor fură puse la grea încercare. Totuşi, operaţia izbuti şi rezultatul fu un fel de băşică de fier spongios, pe care se văzură nevoiţi s-o bată la roşu, adică s-o făurească, pentru a înlătura impurităţile învelişului lichefiat. Bineînţeles că acestor fierari improvizaţi lelipsea ciocanul; ei se aflau în situaţia în care se aflase şi primul metalurgist şi procedară întocmai cum procedase el: prima băşică de fier, fixată pe un băţ, le sluji de ciocan, pentru a lovi a doua băşică, pe o nicovală de granit. Obţinură astfel un metal rudimentar, dar care se putea întrebuinţa.

În cele din urmă, după multe sforţări şi oboseală, în ziua de. 25 aprilie, pionierii făuriseră câţiva drugi de fier şi-i prefăcuseră în scule: cleşti, cazmale, sape, pe care Pencroff şi Nab le găseau minunate.

Dar metalul nu-l putea folosi prea mult în stare de fier curat: el trebuia prefăcut în oţel. Ori, oţelul rezultă din combinarea fierului cu cărbunele, obţinându-se fie din fontă, din care se extrage o anumită can-titate de cărbune, fie din fier, căruia i se adaugă cărbunele care-i lipseşte. Cyrus Smith avea să folosească acest din urmă procedeu, deoarece fierul pe care îl descoperise era curat.

Inginerul încălzi metalul împreună cu cărbune pisat într-un creuzet de pământ refractar şi oţelul astfel obţinut, maleabil şi la cald şi la rece, fu prelucrat cu ciocanul. Nab şi Pencroff, bine îndrumaţi, făuriră nişte topoare, care se căliră minunat prin încălzire la roşu şi cufundare bruscă în apă rece.

Mai fabricară şi alte unelte şi anume: lame de rindea, topoare şi toporaşe, benzi de oţel pentru ferăstraie, foarfeci, cazmale, lopeţi, ciocane, cuie – toate, fără îndoială destul de grosolane.

În sfârşit, în ziua de 5 mai, prima perioadă metalurgică se încheie şi fierarii se întoarseră la Cămin, unde îi aşteptau alte lucrări, în care aveau să se specializeze în curând.