CAPITOLUL XIX.

Planul lui Cyrus Smith. Faţada Casei de Granit. Scara de frânghie. Visele lui Pencroff. Ierburile aromatice. O crescătorie naturală de iepuri. Derivarea cursului apelor pentru nevoile noii locuinţe. Priveliştea din faţa ferestrelor Casei de Granit.

A doua zi, la 22 mai, au fost începute lucrările pentru amenajarea locuinţei celei noi. Adevărul e că pionierii erau grăbiţi să părăsească vechiul lor Cămin, unde nu se simţeau prea în siguranţă, şi să se mute în această locuinţă încăpătoare şi sănătoasă, cioplită în plină stâncă, ferită de apele mării şi de ploi.

Prima grijă a lui Cyrus Smith fu să stabilească precis spre ce punct al coastei dădea faţada Casei de Granit. Pentru aceasta, se îndreptă spre plaja de la poalele uriaşului perete, căutând locul unde căzuse în ajun târnăcopul din mâinile lui Gédéon Spilett. De buna seamă, unealta căzuse perpendicular şi nu-i rămânea decât s-o găsească, pentru a afla locul unde fusese străpuns granitul.

Nu-i fu greu să găsească târnăcopul şi, uitându-se drept în sus, deasupra punctului unde se înfipsese unealta în nisip, la vreo optzeci de picioare deasupra ţărmului, se vedea într-adevăr mica ferestruică, făcută cu atâta caznă cu o zi înainte. Câţiva porumbei de stâncă intrau şi ieşeau prin această îngustă deschizătură. Parcă pentru ei fusese descoperită Casa de Granit!

Inginerul îşi pusese în gând să despartă caverna, în dreapta, în mai multe camere, cu un coridor la intrare. Pentru a le lumina, întreprinzătorul inginer socotea să facă cinci ferestre şi o uşă în peretele din faţă. Pencroff era de acord cu cele cinci ferestre, dar nu înţelegea pentru ce trebuie uşă, întrucât intrarea prin care pătrunseseră ei oferea o scară naturală, cu ajutorul căreia ar fi fost întotdeauna uşor să pătrunzi în Casa de Granit, Prietene, îi spuse Cyrus Srnith, dacă nouă ne este uşor să intrăm în locuinţă prin canal, atunci va fi uşor şi pentru alţii să facă acelaşi lucru. Eu socot, dimpotrivă, să închid această intrare în aşa fel, încât să nu mai poată pătrunde nimeni pe acolo. Ba, mai mult chiar, dacă va fi nevoie o s-o astupăm astfel, încât să nu se mai cunoască. Cum? Printr-un stăvilar de stânci, care să ridice nivelul apei deasupra deschizăturii.

Şi pe unde vom intra? întrebă marinarul.

Pe o scară exterioară, răspunse Cyrus Srnith. O scară de frânghie, care, odată retrasă, va face cu neputinţă intrarea vizitatorilor curioşi în locuinţa noastră.

Dar pentru ce atâtea măsuri de prevedere? zise Pencroff. Piuă acum animalele nu ni s-au părut atât de duşmănoase. Cât despre indigeni, insula noastră nu pare locuită!

Eşti sigur, Pencroff? întrebă inginerul, privindu-l, Bineînţeles că nu vom fi siguri de acest lucru, decât în momentul în care vom fi cercetat întreaga insulă, răspunse Pencroff.

Iată adevărul! spuse Cyrus Srnith. Noi nu cunoaştem insula decât în parte. Dar, în orice caz, chiar dacă nu avem duşmani în interior, ei pot veni dinafară, căci această regiune a Pacificului este destul de primejdioasă. E bine să fim pregătiţi pentru orice eventualitate.

Cyrus Srnith avea perfectă dreptate şi Pencroff se pregăti să-i asculte ordinele, fără a discuta mai mult.

Faţada Casei de Granit avea să deschidă spre lumină cinci ferestre şi o uşă, toate dând în „apartamentul” propriu-zis, apoi, o fereastră uriaşă şi câteva ferestruici, prin care să intre cât mai multă lumină sub minunata boltă a sălii mari. Această faţadă, aflată la o înălţime de optzeci de picioare deasupra solului, era îndreptată spre est şi soarele o mângâia de cum răsărea. Ea se întindea pe partea falezei cuprinsă între ieşitură de la revărsarea’ râului Mercy şi grămada de stânci care formau Căminul. Poziţia era prielnică, prin faptul că vânturile aspre dinspre nord-est nu o loveau direct, ea fiind apărată de ieşitura stâncii. De altfel, în aşteptarea cercevelelor pentru ferestre, inginerul avea de gând să astupe deschizăturile cu obloane groase, prin care să nu treacă nici ploaia, nici vântul, şi pe care la nevoie le-ar fi putut camufla perfect.

Deci, primul lucru ce trebuia făcut erau deschizăturile. Târnă-copul ar fi lucrat prea încet. Granitul este prea dur. Or, se ştie că Cyrus Smith era omul mijloacelor rapide. El mai avea o cantitate de nitroglicerină, pe care o întrebuinţa cu folos. Efectul substanţei explozive fu atât de bine localizat, încât granitul se sfărâmă exact în locurile alese de inginer. Apoi, cu ajutorul târnăcopului, se dădu ferestrelor şi ferestruicilor o formă ogivală şi, câteva zile după începerea lucrărilor, Casa de Granit era luminată din plin de razele soarelui, care pătrundeau până în colţurile cele mai tăinuite.

Planul lui Cyrus Smith prevedea ca apartamentul să fie împărţit în cinci camere cu vederea la mare: la dreapta, va fi un vestibul, la uşa căruia se va opri scara, vor urma o bucătărie şi o sufragerie uriaşă, apoi un dormitor, tot atât de mare şi, în sfârşit, o „cameră de musafiri” cerută de Pencroff, lângă sala cea mare.

Aceste camere sau mai bine zis acest şir de camere, care formau apartamentul Casei de Granit, nu aveau să ocupe toată lărgimea cavităţii. Ele urmau să dea într-un coridor, la capătul căruia va fi o magazie lungă şi încăpătoare pentru unelte, alimente şi alte. rezerve. Toate produsele insulei, atât ale florei, cât şi ale faunei, vor putea fi păstrate acolo în bune condiţii, cu totul ferite de umezeală. Spaţiul nu lipsea şi fiecare obiect îşi va avea locul său. Afară de aceasta, pionierii mai aveau mica grotă, aşezată deasupra cavernei, pe care o puteau folosi ca un fel de pod al locuinţei.

Planul, odată făcut, nu mai aveau decât să-l pună în aplicare. Minerii se transformară din nou în cărămidari; apoi, cărămizile fură aduse şi aşezate la ( poalele Casei de Granit.

Până atunci, Cyrus Sniith şi tovarăşii săi nu pătrunseseră în cavernă decât prin vechiul canal dinspre lac. Dar acest drum silea să facă un ocol foarte mare, pentru că erau nevoiţi să se caţere pe platoul Grandeyue, făcând un înconjur de-a lungul malului râului, apoi să coboare prin tunelul lung, socotind tot atâta timp pentru întoarcere, şi aceasta însemna şi oboseală, şi vreme pierdută. Cyrus Smith hotărî să înceapă cât mai repede confecţionarea unei scări trainice de frânghie, care, odată retrasă în interior, nu va mai îngădui nimănui să pătrundă în Casa de Granit.

Scara fu împletită cu multă atenţie de mâinile îndemânatice ale lui Pencroff. Treptele scării fură cioplite din crengile uşoare şi rezistente ale cedrului roşu, iar frângliia ce lega pe ambele părţi aceste crengi de cedru fu confecţionată dintr-o trestie specială numită curry.

Mai împletiră şi alte frânghii din fibre vegetale şi cu ajutorul lor instalară un fel de macara simplă, în faţa uşii. În felul acesta, ridicară cu uşurinţă cărămizile până la înălţimea Casei de Granit. Urcarea materialelor până la optzeci de picioare deasupra solului fiind astfel, uşurată, ei începură de îndată amenajarea propriu-zisă a interiorului locuinţei. Nu duceau lipsă de var şi câteva mii de cărămizi aşteptau să fie întrebuinţate. Schelăria pereţilor despărţitori, foarte rudimentară, nu fu greu de făcut şi, într-un timp record, după planul inginerului, apartamentul fu împărţit în camere şi magazii.

Diferitele lucrări se desfăşurau repede, sub directa îndrumare a inginerului, care nu stătea degeaba, ci mânuia el însuşi ciocanul şi mistria. Cyrus Smith cunoştea toate meseriile şi dădea un exemplu bun harnicilor şi pricepuţilor, săi tovarăşi. Se muncea cu încredere şi voie bună. Pencroff, rând pe rând dulgher, frânghier, zidar, cu veşnicele sale glume, care îi înveseleau pe toţi, şi cu încrederea sa absolută în inginer, pe oare îl socotea în stare să facă orice, vedea depăşite toate greutăţile vieţii de pionier. Atât problema îmbrăcămintei, cât şi a încălţămintei, problemă gravă, aceea a iluminatului în serile de iarnă, a valorificării părţilor fertile ale insulei, cât şi a transformării florei sălbatice într-una dirijată de mâna omului, toate se păreau uşor de rezolvat de Cyrus Smith şi era sigur că totul va fi făcut. El visa râuri canalizate, care să înlesnească transportul bogăţiilor solului, ex-: ploatări de mine şi cariere, maşini deservind toate ramurile industriei şi se gân.dea chiar la o cale ferată, a cărei reţea să împânzească într-o bună zi întreaga insulă Lincoln.

Inginerul îl lăsa să vorbească şi nu-i tăia avântul cu care acestuia îi plăcea să înflorească lucrurile. El cunoştea puterea încrederii. Zâmbea când îl auzea vorbind şi ascundea propriile sale griji, pe care i le oferea viitorul, într-adevăr, era îndreptăţit să creadă că în ’ această parte a Pacificului, care se afla în afara drumului parcurs de corăbii, ei nu vor fi salvaţi niciodată. Pionierii nu se puteau deci bizui decât pe ei înşişi. Insula Lincoln era aşezată la o distanţă atât de mare de alte ţărmuri, încât ar fi fost cât se poate de primejdios pentru ei să se aventureze în larg pe un vas care, construit cu mijloacele pe care le aveau, nu putea fi decât şubred.

Dar Pencroff era de părere că ei depăşiseră cu mult. pe Robinsonii de odinioară, care aşteptau ca toate să capete dezlegare doar printr-o minune.

Şi, într-adevăr, ei aveau foarte multe cunoştinţe, şi omul care ştie reuşeşte şi acolo unde alţii ar lâncezi şi ar pieri inevitabil.

În cursul acestor lucrări se distinse Harbert. Era inteligent şi muncitor; înţelegea repede, lucra bine şi Cyrus Smitb se simţea din ce în ce mai legat sufleteşte de acest copil. La rândul său, Harbert îl iubea: şi-l respecta pe inginer, iar Pencroff, care observase totul, se bucura.

Nab era tot Nab! El era ceea ce fusese totdeauna: curajul, zelul şi devotamentul în persoană. Şi el, ca şi Pencroff, avea o mare încredere în inginer.

Cât despre Gédéon Spilett, nici el nu se da înapoi de la muncă; şi nu era chiar cel mai neîndemânatic,. spre marea mirare a marinarului. Pencroff se minuna, că ziaristul nu era numai ager la minte, dar ştia şi să lucreze când era nevoie.

Scara fu instalată în ziua de 28 mai. Ea avea nu mai puţin de o sută de trepte şi Cyrus Smith, folosind o ieşitură a falezei, aşezată la mijlocul drumului, pe distanţa de optzeci de picioare în înălţime, fixă prima parte a scării de această ieşitură, iar de aici încolo fixară partea a doua. în felul acesta, urcuşul deveni mult mai uşor. De altfel, Cyrus Smith se gândea ca mai târziu să instaleze un ascensor hidraulic, ca să evite oboseala şi pierderea de vreme a locuitorilor Casei de Granit.

Pionierii se obişnuiră repede cu scara: erau destul de sprinteni, iar Pencroff, ca un brav marinar, deprins să se caţere pe catarge, îi învăţa cum s-o folosească. Dar ce era de făcut cu Top? Bietul animal, cu cele patru labe ale sale, nu era apt pentru un astfel de exerciţiu. Pencroff se dovedi însă un maestru atât de sârguincios, încât şi Top învăţă să se urce pe scară, aşa cum fac câinii la circ. Nu se poate şti dacă marinarul era mândru de elevul său. Însă de nenumărate ori Pencroff urcă scara, ducându-l în spinare, ceea ce-i prindea foarte bine lui Top.

În toiul acestor lucrări care merseră atât de repede, se îngrijiră şi de problema hranei, căci se apropia iarna. în fiecare zi, reporterul şi Harbert, în seama cărora rămăsese aprovizionarea coloniei, îşi petreceau câteva ceasuri vânând. Deocamdată, ei nu colindau decât pădurea Jacamarului, în stânga râului, căci, din lipsă de barcă şi de pod, râul Mercy încă nu putuse fi trecut. Uriaşele păduri, cărora li se dăduse numele de Far-West, rămăseseră neexplorate. Dar pădurea Jacamarului era destul de bogată în vânat; cangurii şi porcii mistreţi se găseau aici în mare număr, iar bilele ghintuite la un capăt, arcurile şi săgeţile vânătorilor făceau minuni. Mai mult încă, Harbert descoperi spre sud-vest o crescătorie naturală de iepuri, un fel de luncă puţin umedă, unde creşteau sălcii şi ierburi aromatice, care îmbălsămau aerul şi care plac rozătoarelor. Reporterul socoti că, de vreme ce aceste plante sunt o hrană pentru iepuri, ar fi de mirare ca ei să lipsească. Până una alta, Harbert făcu o mare provizie de plante medicinale şi când Pencroff îl întrebă la ce serveşte această recoltă, tânărul îi răspunse:

Ca să ne tratăm cu ele, când vom fi bolnavi.

Dar de ce să fim bolnavi, dacă tot nu există doctori în insulă? răspunse Pencroff serios.

Argumentul acesta rămase fără răspuns, dar tânărul continuă să adune ierburi, care erau bine venite la Casa de Granit, cu atât mai mult, cu cât descoperi şi o plantă asemănătoare ceaiului.

În sfârşit, într-o bună zi, după multă căutare, cei doi vânători descoperiră sălaşul iepurilor. Pământul era sfredelit ca o strecurătoare.

Vizuini! strigă Harbert.

Văd, răspunse reporterul.

Să fie oare locuite?

Asta rămâne de văzut.

Răspunsul veni repede. într-o clipă, câteva sute de mici animale, care semănau cu iepurii, începură să alerge în toate direcţiile atât de repede, încât Top nufu în stare să le ajungă. Câinele şi vânătorii alergară cât putură, dar micile rozătoare le scăpară. Reporterul era însă hotărât să nu se lase până ce nu va prinde cel puţin vreo şase iepuri. Deocamdată, ei erau destinaţi cămării de provizii, dar se gândea să şi domesticească alţii mai târziu. Dacă ar fi avut câteva laţuri întinse la intrarea vizuinilor, ce uşor i-ar fi prins! Dar deocamdată nu aveau nici laţuri, nici cu ce să le facă. Se mulţumiră să scotocească fiecare vizuină cu un băţ şi să încerce să aştepte cu răbdare, doar, doar vor lovi vreun iepure.

În sfârşit, după o oră de cotrobăială, izbutiră săpună mâna pe patru rozătoare. Erau nişte iepuri, care semănau cu fraţii lor din Europa şi care erau cunoscuţi îndeobşte sub numele de „iepuri americani”.

Rezultatul vânătorii fu adus la Casa de Granit şi servit la cină. Locuitorii vizuinilor nu erau de dispreţuit, fiind cât se poate de gustoşi. Coloniştii noştri găsiră acum un izvor nesecat de aprovizionare.

În ziua de 31 mai, zidurile despărţitoare erau gata. Le rămăseseră doar să mobileze camerele, lucru pe care aveau să-l facă în lungile zile de iarnă. în camera care servea de bucătărie, ei amenajară o vatră. Coşul dădu mult de lucru coşarilor improvizaţi. Cyrus Smith găsi că lucrul cel mai simplu era să-l facă din teracotă. Fiindcă nu era cu putinţă să-l tragă până la platoul superior, făcură o gaură în granit deasupra ferestrei de la bucătărie şi în această deschizătură îmbucară coşul ca un simplu burlan. Se aşteptau ei ca acest coş să fumege când va bate vântul de la est, dar aceasta nu se întâmpla prea des, aşa că n-aveau încotro şi Nab bucătarul nu se sinchisea de acest lucru.

Când aranjarea camerelor fu gata, inginerul se apucă să astupe intrarea exterioară a fostului canal, care ştim că dădea pe malul lacului. Ei rostogolirăbucăţi de stâncă în faţa deschizăturii şi le cimentară bine. Dorinţa inginerului de a îneca această intrare sub apele lacului nu putea fi încă îndeplinită; totuşi se mulţumi să o ascundă cu ierburi, arbuşti şi bălării, pe care le plantară între crăpăturile stâncilor şi care aveau să crească în primăvară.

Se folosi însă de canal, pentru a aduce la noua locuinţă un mic şuvoi de apă dulce şi, astfel, Casa de Granit primea în fiecare zi o sută, până la o sutădouăzeci de litri de apă limpede şi curată de izvor, de care nu avea să ducă lipsă niciodată.

În sfârşit, totul fu gata. Era şi timpul, căci vremea începuse să se strice. în aşteptarea geamurilor pe care aveau să le fabrice, inginerul făcu nişte obloane groase, care închideau ferestrele faţadei. Gédéon Spilett împodobise foarte frumos ferestrele casei lor cu flori şi plante.

Locuitorii acestei case sănătoase şi sigure aveau de ce să fie mulţumiţi. Ferestrele ofereau privirilor un orizont nesfârşit de larg, cuprins între capurile celor două Mandibule, la nord, şi capul Ghearei, la sud, iar în faţa lor se întindea priveliştea minunată a golfului Uniunii. Da, pionierii aveau de ce să fie mulţumiţi şi Pencroff nu contenea lăudându-şi apartamentul de la etajul cinci.