CAPITOLUL XVIII.

Pencroff nu mai are nici un fel de îndoială. Vechiul punct de scurgere al lacului. O coborâre sub pământ. Drumul prin granit. Top dispare. Peştera centrală. Puţul inferior. Mister. Cu lovituri de târnăcop. Întoarcerea.

Planul lui Cyrus Smith izbutise, dar după cum îi era obiceiul, el nu-şi manifestă satisfacţia şi rămase pe gânduri, cu buzele strânse şi privirea fixă. Harbert era entuziasmat. Nab sărea în sus de bucurie. Pencroff îşi clătina mereu capul mare şi murmura:

Ei, inginerul nostru ştie ce face!

Nitroglicerina. acţionase într-adevăr cu putere. Spărtura făcută în malul lacului era atât de mare, încât volumul apelor care năvăleau pe aici era cel puţin de trei ori mai mare decât acela care. se scurgea mai înainte prin punctul de absorbţie natural. Rezultatul fu că, scurt timp după explozie, nivelul apelor scăzu cu două picioare.

Pionierii se întoarseră la Cămin ca să-şi ia târnăcoape, ciomege, frânghii din fibre, o scăpărătoare şi iască. Apoi, împreună cu Top, se înapoiară pe platou.

Pe drum, marinarul nu se putu abţine să-i spună inginerului:

Domnule Cyrus, vă daţi seama cred, că puteţi face să sară în aer întreaga insulă cu minunata licoare pe care aţi pregătit-o?

Fără nici o îndoială, şi insula, şi continentele, şi întreg pământul, răspunse Cyrus Şrnith. Depinde doar de cantitate.

Nu s-ar putea întrebuinţa nitroglicerină la încărcarea armelor de foc? întrebă marinarul.

Nu, Pencroff, este o substanţă prea puternică. Dar cred că vom izbuti să fabricăm praf de puşcă, având la îndemână acid azotic, salpetru, sulf şi cărbune. Din nefericire, însă, nu avem arme.

O, domnule Cyrus, răspunse marinarul, – cu puţină voinţă…!

Hotărât lucru, Pencroff ştersese cuvântul imposibil din vocabularul locuitorilor de pe insula Lincoln.

Ajunşi pe platoul Grande-Vue, pionierii se îndreptară grăbiţi spre vechiul punct de scurgere al apelor, a cărui gură trebuia să fie descoperită. Canalul trebuia să fi devenit şi el practicabil prin retragerea apelor, aşa că nu le va fi greu să pătrundă înăuntru.

În câteva minute, pionierii atinseră malul inferior al lacului, şi o singură privire fu de ajuns să le arate că explozia le îndreptăţise aşteptările.

Într-adevăr, în peretele de granit al lacului, dezgolit acum de ape, se vedea deschizătura căutată. O platformă îngustă, ce ieşise la iveală prin retragerea apelor, făcea cu putinţă să se ajungă la el. Gura de scurgere avea aproape douăzeci de picioare lăţime, dar înălţimea ei nu trecea de două picioare. Era cât o gură de canal, pe marginea unui trotuar. Greu să intri printr-o astfel de deschizătură, dar Nab şi Pencroff îşi luară târnăcoapele şi, în mai puţin de o oră, o măriră îndeajuns ca să se poată trece prin ea.

Inginerul se apropie, observând pereţii canalului, care în partea lui superioară aveau o înclinare de aproximativ 35°. Cu condiţia ca panta să nu se mărească mai departe, drumul era deci accesibil, permiţându-le să Coboare până la nivelul mării. Dacă interiorul masivului ascundea vreo cavitate mai mare, ceea ce era foarte posibil, pionierii vor găsi mijlocul de a întrebuinţa acea peşteră.

Ei, domnule Cyrus, ce mai aşteptăm? întrebă marinarul nerăbdător. Nu vedeţi că Top ne-a luat-o înainte?

Să pătrundem, răspunse inginerul. Dar ne trebuie lumină. Nab, du-te şi taie câteva crengi răşinoase.

Nab şi Harbert se repeziră spre malurile lacului, umbrite de pini şi alte conifere, şi se întoarseră repede, aducând nişte crengi pe care le prefăcură în torţe, aprinzându-le cu amnarul. Apoi, pionierii, cu Cyrus Smith în frunte, intrară în canalul întunecos, care până nu de mult era năpădit de apele lacului.

Contrar celor ce s-ar fi putut bănui, diametrul canalului se lărgea din ce în ce mai mult, aşa încât exploratorii izbutiră foarte curând să coboare, fără să mai fie siliţi să se aplece. Granitul, ros de ape din timpuri străvechi, era lunecos şi trebuiau să bage de seamă cum păşeau ca să nu cadă. Pentru mai multă siguranţă, pionierii se legaseră unul de celălalt cu o frânghie, aşa cum fac excursioniştii în munţi. Din fericire, câteva colţuri ale peretelui de granit alcătuiau adevărate trepte, făcând coborârea mai puţin primejdioasă. Pe stânci, mai atârnau picături de apă, care răsfrângeau lumina torţelor şi dădeau impresia că pereţii sunt acoperiţi cu nenumărate stalactite. Inginerul le cercetă granitul negru, dar nu zări nici o zgârietură, nici o falie. Masa stâncii era compactă şi fără pori. Canalul exista probabil de când exista şi insula şi era de origine vulcanică, nefiind săpat de ape cum s-ar fi putut bănui. Pe pereţi se mai vedeau urme ale trecutului vulcanic, ce rezistaseră acţiunii apelor.

Pionierii coborau foarte încet. Ei se simţeau tulburaţi de faptul că se aventurau astfel în adâncimea unui masiv de granit, pe care nimeni nu-l mai cercetase până atunci. Oamenii noştri nu vorbeau, dar poate că tuturor le trecu prin gând că s-ar putea ca vreo caracatiţă sau alt cefalopod uriaş să se fi introdus în cavitatea interioară, care avea legătură cu marea. De aceea, trebuiau să înainteze cu multă băgare de seamă.

Afară de asta, Top mergea în fruntea micului grup şi se puteau bizui pe inteligenţa lui, ştiind că va da sigur alarma, dacă va fi nevoie.

După ce coborâră vreo sută de picioare, urmând un drum întortochiat, Cyrus Smith, care mergea în frunte, se opri şi tovarăşii săi îl ajunseră din urmă. Locul în care se opriseră era o scobitură, formând o peşteră de mărime mijlocie. Picături de apă cădeau de pe boltă, dar ele nu proveneau dintr-o infiltraţie care străbătea masivul. Erau pur şi simplu ultimele urme lăsate de torentul care se rostogolise atâta vreme prin acest canal, iar din aerul puţin umed, nu se deosebea nici o emanaţie rău mirositoare.

Ei bine, dragul meu Cyrus, rosti Gédéon Spilett, iată un loc retras, bine ascuns în aceste adâncimi, dar care la urma urmelor nu poate fi locuit.

Dar de ce nu? întrebă marinarul.

Pentru că această grotă este prea mică şi prea întunecoasă!

N-am putea oare s-o mărim, să săpăm nişte deschizături pe unde să pătrundă lumina zilei şi aerul? întrebă Pencroff, care nu se mai îndoia de nimic.

Să cercetăm mai departe, zise Cyrus Smith. Poate că mai la vale natura ne-a economisit această muncă.

Adevărat, abia am făcut o treime din drum, observă Harbert.

Aproximativ o treime, răspunse Cyrus Smith. Nu uitaţi că noi am coborât o sută de picioare, de la gura tunelului, şi se poate foarte bine ca la o sută de picioare mai jos…

Dar unde e Top? întrebă Nab, întrerupându-l pe Cyrus.

Căutară în peşteră. Câinele nu era acolo.

Desigur şi-a continuat drumul, zise Pencroff.

Să-l ajungem, hotărî Cyrus Smith. Continuară coborârea. Inginerul observa cu luare-aminte deviaţiile suferite de canalul de scurgere al apei şi cu toate ocolurile pe care le făcea, îşi dădea destul de uşor seama de direcţia generală, care ducea spre mare.

Exploratorii mai coborâseră vreo cincizeci de picioare, când, atenţia le fu atrasă de sunete îndepărtate, care veneau din adâncurile masivului. Se opriră ascultând. Sunetele, venind de-a lungul canalului, aşa câtm vine vocea printr-un tub acustic, le ajungeau clare la urechi.

Latră Top! strigă Harbert Da, răspunse Pencroff, viteazul nostru câine latră şi pare furios!

Avem cu noi lăncile noastre cu vârful de fier, spuse Cyrus Smith. Să fim cu ochii în patru şi, înainte!

Devine din ce în ce mai interesant drumul ăsta; murmură Gédéon Spilett la urechea marinarului, care făcu un semn afirmativ.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi se grăbiră să alerge în ajutorul câinelui. Lătratul lui Top se auzea din ce în ce mai tare. Se simţea în vocea lui sacadată o furie ciudată. Să se fi luptat oare cu vreun animal căruia îi stânjenise odihna? Fără a se mai gândi la’ pericolul care i-ar putea pândi, exploratorii se simţeau cuprinşi de o grozavă curiozitate. Ei nu mai coborau prin canal, ci lunecau, ca să zicem aşa, de-a lungul peretelui şi, în câteva minute, îl găsiră pe Top la vreo şaizeci de picioare mai jos, unde canalul dădea într-o peşteră măreaţă, în care Top se învârtea pe loc, lătrând cu furie. Pencroff şi Nab îşi ridicară torţele, care, aruncând puternice fâşii de lumină, scoteau la iveală toate ieşiturile granitului. Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Harbert, cu lăncile ridicate, aşteptau pregătiţi orice întâmplare neplăcută.

Uriaşa peşteră era goală. Exploratorii o străbătură în toate direcţiile, negăsind nimic, nici un animal. Şi, cu toate acestea, Top continua să latre. Nici mângâierile, nici ameninţările nu-l putură linişti.

Trebuie să fie pe undeva o ieşire, prin care se scurgeau apele lacului în mare, zise inginerul.

Aşa-i, răspunse Pencroff. Să băgăm de seamă să nu cădem în vreo gaură.

Du-te, Top, du-te! strigă Cyrus Smith.

Câinele, aţâţat de cuvintele stăpânului său, alergă spre capătul opus al peşterii şi acolo începu să latre mai tare.

Pionierii îl urmară şi, la lumina torţelor zăriră gura unui adevărat puţ, care se deschidea în masivul de granit. Pe acolo se scurgeau deci apele, care se rostogoleau altădată în adâncurile masivului; de data aceasta, nu mai era vorba de un canal oblic, ci de un puţ perpendicular, în care nu puteau să se aventureze.

Aplecară torţele deasupra deschizăturii. Nu se vedea nimic. Cyrus Smith desprinse o creangă aprinsă şi o zvârli în adânc. Sfârâind, răşina, care începu să ardă în cădere cu o flacără mai vie, lumină interiorul puţului, totuşi pionierii nu zăriră nimic. în cele din urmă, flacăra se stinse cu un sfârâit uşor, care dovedea că atinsese suprafaţa unei ape, desigur nivelul mării.

Calculând durata căderii, inginerul trase concluzia că adâncimea puţului era de vreo nouăzeci de picioare.

Prin urmare, solul cavernei era aşezat la nouăzeci de picioare deasupra nivelului mării.

Iată locuinţa noastră, spuse Cyrus Smith.

Dar parcă a mai fost locuită înainte de o fiinţă oarecare, răspunse Gédéon Spilett, care încă nu era lămurit.

Ei, bine, fiinţa aceea, amfibie sau ce-o fi fost, a fugit prin deschizătura puţului, răspunse inginerul, şi ne-a lăsat nouă locul.

Nu ştiu ce o fi fost, adăugă marinarul, dar tare aş fi vrut să fiu eu în locul lui Top acum un sfert de oră. Sunt sigur că n-a lătrat el degeaba!

Cyrus Smith îşi privi câinele şoptind:

Da, cred că Top ştie mai multe decât noi în multe privinţe.

Totuşi, dorinţa pionierilor noştri fusese în parte împlinită. Aveau la îndemână o peşteră mare, atât de mare încât, la lumina torţelor pe care le aveau cu ei, nu puteau să-i vadă marginile. Dar, fără îndoială că nu va fi greu s-o împartă în camere de locuit, cu ajutorul unor pereţi despărţitori de cărămidă. Şi cu toate că nu va arăta chiar ca o casă, vor face însă din această spaţioasă grotă un frumos apartament. Apele scurse nu se mai puteau întoarce. Locul le aparţinea.

Rămâneau de rezolvat două probleme: mai întâi, luminarea cavernei, care era săpată într-un bloc masiv, închis de jur împrejur, şi al doilea, posibilitatea de a o’face mai accesibilă. în ceea ce priveşte lumina, nici nu putea fi vorba să vie pe sus, deoarece masivul de granit avea o grosime mare deasupra boltei. Dar pionierii se gândeau că poate le va fi cu putinţă să străpungă peretele care se ridica în faţa mării. În timpul coborârii, ţinând seama de înclinarea canalului, Cyrus Smith apreciase cu oarecare aproximaţie şi lungimea acestuia şi ajunsese la convingerea că în partea ce dădea spre mare, masivul de granit nu era.prea gros. Dacă lumina se va obţine în felul acesta, în acelaşi fel îşi vor uşura şi accesul, căci acolo unde vor putea deschide o fereastră, tot în acea parte şi cu aceeaşi uşurinţă vor putea deschide şi o uşă. Mai rămânea de făcut o scară în afară.

Cyrus Smith expuse aceste planuri tovarăşilor săi.

Atunci, domnule Cyrus, să ne apucăm de treabă, spuse Pencroff. Am un târnăcop şi voi şti să trec prin acest perete. Unde trebuie să lovesc?

Aici, răspunse inginerul, arătând marinarului în peretele dinspre ţărm o adâncitură destul de mare, care făcea ca zidul să fie mai subţire în acel loc.

Pencroff atacă granitul şi, mai bine de o jumătate de ceas, la lumina torţelor, sfărârnăturile zburară în jurul său. Piatra scapără sub târnăcop. Când marinarul obosi, Nab îi luă locul. Apoi, urmă Gédéon Spilett.

După două ceasuri de muncă încordată, când se părea că târnăcopul nu putea totuşi să răzbească, la o ultimă lovitură puternică a lui Gédéon Spilett, peretele fu străpuns. în aceeaşi clipă, zbură şi târnăcopul din mâinile lui Gédéon Spilett.

Ura! şi iarăşi ura! strigă Pencroff.

Peretele străpuns nu avea decât trei picioare grosime. Cyrus Smith privi prin deschizătură: în faţa lui se întindeau ţărmul, mica insulă din faţă, iar mai departe imensitatea oceanului.

Prin această gaură destul de mare, căci stânca se sfărâmase foarte mult, lumina, năvălind în şuvoaie şi revărsându-se în minunata cavernă, producea un efect magic! Dacă în partea stângă, pe o lungime de o sută de picioare grota nu măsura mai mult de treizeci de picioare în înălţime şi lăţime, pe partea dreaptă, dimpotrivă, era uriaşă şi bolta ei se rotunjea la o înălţime de peste optzeci de picioare, fiind susţinută în întregime de numeroşi stâlpi de granit, aşezaţi într-o ordine sălbatică, ce te impresiona. Şi toată această frumuseţe nu era decât opera naturii! Ea singură săpase acest feeric palat într-un masiv de granit.

Pionierii erau încremeniţi de admiraţie. Acolo unde crezuseră că nu vor găsi decât o îngustă cavitate, ei găsiră un fel de palat miraculos!

Strigăte de uimire izbucniră din toate piepturile. Uralele răsunau şi se pierdeau din ecou În ecou în fundul întunecoaselor cupole.

Ah, prieteni strigă Cyrus Smith. După ce vom face să pătrundă mai multă lumină în interiorul acestui masiv, după ce ne vom împărţi în partea stângă camerele, magaziile şi cămările, va mai rămâne încă spaţiu în această grotă minunată, în care vom face sală de studii şi muzeu!

Şi ce nume îi vom da? întrebă Harbert.

Casa de Granit, răspunse Cyrus Smith, denumire pe care tovarăşii săi o primiră cu noi urale.

În acea clipă, torţele erau pe terminate, şi cum pentru reîntoarcere trebuiau să se urce pe vârful platoului, trecând din nou prin tunel, hotărâră să amâne pentru a doua zi lucrările de amenajare a noii locuinţe.

Înainte de a pleca, Gyrus Smith se mai aplecă o dată deasupra întunecosului puţ, care cobora perpendicular până la nivelul mării. El ascultă cu luareaminte. Nu se auzea nici un zgomot, nici măcar cel al apelor, pe care marea tulburată le agita uneori până la aceste adâncimi. Inginerul aruncă încă o torţă aprinsă. Pereţii puţului se luminară o clipă, dar nici de data aceasta nu văzu nimic suspect. Şi chiar dacă s-ar fi aflat pe acolo vreun monstruos animal marin, surprins de retragerea neaşteptată a apelor, fugise: desigur în larg, prin conducta subterană care se prelungea sub plajă, vechea cale de scurgere a apelor lacului, înainte de a li se fi deschis o nouă revărsare.

Totuşi, inginerul asculta nemişcat, cu urechea atentă, cu privirea cufundată în abis, cu răsuflarea oprită.

Marinarul se apropie atunci de el şi atingându-i braţul îi spuse:

Domnule Smith!

Ce doreşti, prietene? răspunse inginerul, ca şi când ar fi revenit dintr-o ţară a visului.

În curând se vor stinge torţele.

Să mergem! spuse Cyrus Smith.

Micul grup părăsi caverna şi începu să urce de-a lungul întunecosului canal. Top încheia grupul, mârâind din timp în timp. Urcuşul fu cam greu. La jumătatea înălţimii acestei lungi scări de granit, pionierii se opriră câteva clipe în grota superioară, care forma un fel de palier. Apoi reîncepură urcuşul.

În curând se simţi o adiere de aer proaspăt. Picăturile de apă, uscate prin evaporare, nu mai scânteiau pe pereţi. Torţele fumegând începeau să pâlpâie tot mai slab. Aceea pe care o purta Nab se stinse. Pentru a nu se aventura în mijlocul beznei adânci trebuiau să se grăbească.

În clipa în care se stingea şi torţa marinarului, Cyrus Smith şi tovarăşii săi ieşiră la lumina zilei. Era puţin înainte de ora patru.