CAPITOLUL XVII.

Cercetarea lacului. Curentul indicator. Planurile lui Cyrus Smith. Grăsimea dugongului. La ce foloseşte pirita. Sulfatul de fier. Cum se fabrică glicerina. Săpunul. Salpetrul. Acidul sulfuric. Acidul azotic. Noua cascadă.

A doua zi de dimineaţă, la 7 mai, Cyrus Smith şi Gédéon Spilett se urcară pe platoul Grande-Vue, lăsându-l pe Nab să pregătească masa. Harbert şi Pencroff se ocupau cu reînnoirea proviziilor de lemne de foc.

Inginerul şi reporterul ajunseră curând la mica plajă din susul lacului, pe care fusese aruncat dugongul. Asupra acestei mase de carne se şi abătuseră stoluri de păsări, pe care erau nevoiţi să le alunge cu pietre, deoarece Cyrus Smith dorea să păstreze grăsimea animalului, care putea Ti întrebuinţată pentru nevoile coloniei. Cât despre carnea dugongului, trebuie să fi fost deosebit de gustoasă, deoarece în Malaezin ea era păstrată special pentru prinţii indigeni. Dar aceasta îl privea îndeosebi pe Nab.

În acele clipe, Cyrus Smith se gândea la cu totul altceva. El nu uitase întâmplarea din ajun şi era foarte preocupat de aceasta. Ar fi dorit să dezlege taina luptei submarine şi să ştie ce fel de monstru marin izbutise să rănească atât de ciudat dugongul.

Inginerul se oprise la marginea lacului, privea, cerceta, dar nimic nu se petrecea sub apele liniştite, care străluceau în bătaia primelor raze ale soarelui.

Lângă plaja pe care zăcea trupul dugonguiui, apele nu erau prea adânci, dar ceva mai departe, fundul lacului se lăsa treptat şi spre mijloc atingea probabil o adâncime foarte mare. Lacul părea să fie un larg bazin, pe care îl umpluseră apele Pinului Roşu.

Ei, Cyrus, întrebă reporterul, mi se pare că apele nu au nimic suspect.

Nu, dragă Spilett, răspunse inginerul, şi nu ştiu cum să explic întâmplarea de ieri!

Mărturisesc, reluă Gédéon Spilett, că rana pe care o are monstrul este stranie şi nu mai puţin ciudat mi se pare felul în care a fost aruncat Top afară din apă cu atâta forţă. S-ar fi zis, într-adevăr, că un braţ puternic a zvârlit câinele, şi că acelaşi braţ, înarmat cu un pumnal, a răpus apoi dugongul.

Da, răspunse inginerul gânditor, sunt lucruri pe care nu le pot înţelege. Dar, înţelegi dumneata mai bine decât mine, dragă Spilett, cum am fost salvat eu din valuri şi transportat pe dune? Nu-i aşa că ţi se pare ciudat? Simt că aici se ascunde o taină, pe care o vom descoperi într-o bună zi. Să observăm deci, dar fără să vorbim prea mult în faţa tovarăşilor noştri despre aceste fapte. Să ne păstrăm observaţiile pentru noi şi să ne vedem de treabă.

După cum ştim, inginerul nu descoperise locul pe unde se scurgea surplusul apelor lacului, totuşi, punctul de revărsare trebuia să existe pe undeva, căci nu văzuseră nicăieri urme de inundaţie. Spre mirarea lui, Cyrus Smith observă că în locul în care se aflau, exista un curent destul de pronunţat. El aruncă în apă câteva bucăţele de lemn, care fură târâte spre sud. Inginerul urmă curentul, mergând de-a lungul ţărmului, şi ajunse astfel la capătul meridional al lacului.

Acolo, se vedea un fel de depresiune a apelor, care păreau să fie înghiţite printr-o crăpătură a fundului lacului.

Cyrus Smith ascultă, lipindu-şi urechea de pământ, şi auzi foarte desluşit zgomotul unei căderi de apă subterană.

Aici e revărsarea, spuse el, ridicându-se. Apele se scurg spre mare printr-un canal săpat în masivul de granit, străbătând nişte cavităţi pe care vom şti să le folosim. Ei, bine! Am să dau eu de ele!

Inginerul tăie o creangă lungă, o curăţă de frunze, o vârî în unghiul format de cele două maluri şi descoperi acolo o gaură mare, care se deschidea numai la un picior de la faţa lacului.’Prin acest canal, pe care în zadar îl căutaseră până atunci, se scurgea surplusul apelor şi curentul era atât de puternic, încât creanga, smulsă din mâna inginerului, dispăru purtată de apă.

Nu mai încape nici un fel de îndoială, repetă Cyrus Smith, aici se află punctul de revărsare şi eu voi izbuti să descopăr deschizătura.

Cum? întrebă Gédéon Spilett.

Coborând cu trei picioare nivelul apelor.

Şi cum vrei să cobori nivelul lor?

Deschizându-le o altă ieşire mai mare ca aceasta.

Şi în ce loc, Cyrus?

În partea în care malul lacului se apropie cel mai mult de ţărmul mării.

Dar malul acela este de granit! observă reporterul.

Nu-i nimic, răspunse Cyrus Smith, voi face să sară în aer acest granit, şi apele scurgându-se pe acolo vor dezveli deschizătura de aici… – formând o cascadă în căderea lor pe plajă, adăugă reporterul.

O cascadă pe care vom şti s-o folosim, răspunse Cyrus. Haide să mergem!

Porni apoi cu tovarăşul său, care avea atâta încredere în el, încât nu se îndoia de reuşita celor întreprinse. Şi totuşi, reporterul se întreba cum va izbuti Cyrus Smith să despice masivul de granit, fără un exploziv şi cu instrumentele destul de rudimentare pe care le aveau. Oare încercarea aceasta nu avea să-i depăşească puterile?

Când Cyrus Smith şi reporterul ajunseră la Cămin, îi găsiră pe Harbert şi Pencroff descărcându-şi pluta plină de lemne.

Tăietorii de lemne şi-au isprăvit aproape toată treaba, domnule Cyrus, spuse marinarul, râzând, şi când veţi avea nevoie de zidari…

De zidari nu, dar de chimişti… răspunse inginerul.

Da, adăugă reporterul, căci vom face să sară insula în aer…

Să sară insula în aer? strigă Pencroff.

Cel puţin în parte! replică Gédéon Spilelt.

Ascultaţi-mă, dragii mei, începu inginerul. Şi le expuse rezultatul observaţiilor sale. După părerea lui în masa de granit care forma platoul Grande-Vue trebuia să se afle o cavitate mai mare sau mai mică, şi inginerul ţinea să ajungă până la ea. De aceea trebuia eliberată mai întâi deschizătura prin care se prăvăleau apele, prin urmare trebuia coborât nivelul lor, croinduli-se o scurgere mai largă. De aici, nevoia de a fabrica o substanţă explozibilă, cu ajutorul căreia să se poată croi în alt punct al malului o deschizătură mai largă: Cyrus Smith avea de gând să încerce fabricarea unei asemenea substanţe cu ajutorul mineralelor pe care natura i le punea la îndemână.

Nu e nevoie să mai spunem cu cât entuziasm primiră cu toţii, dar mai ales Pencroff, proiectul inginerului.

Întrebuinţarea mijloacelor extreme, despicarea granitului, crearea unei cascade îl încântau pe marinar! Şi de vreme ce era nevoie de chinişti putea fi chimist tot atât de bine, cum putea fi zidar sau cizmar. De altfel, va şti să devină orice, chiar profesor de dans, dacă va fi nevoie, îl încredinţa el pe Nab.

Nab şi Pencroff trebuiră să se ocupe mai întâi de extragerea şi conservarea grăsimii şi cărnii dugongului. Porniră amândoi la drum de îndată, fără să mai ceară vreo lămurire. Încrederea lor în inginer era deplină.

Peste câteva minute, Cyrus Smith, Harbert şi Gédéon Spilett, târând după ei pluta, plecară în susul râului, îndreptându-se spre zăcământul de cărbune, unde se aflau din belşug pirite şistoase, care se desfac în foi subţiri şi se găsesc de obicei în terenurile de tranziţie mai noi. Nu de mult, inginerul adusese o mostră din acest minereu.

Cărară pirită la Cămin toată ziua şi până seara adunaseră câteva tone.

A doua zi, la 8 mai, inginerul îşi începu operaţiile. Aceste pirite conţineau, În cea mai mare parte, cărbune, siliciu, aluminiu şi foarte multă sulfura de fier. Cyrus Smith voia să izoleze sulfura de fier din pirită, s-o transforme cât mai repede În sulfat de fier, apoi din sulfat să extragă acidul sulfuric.

Acesta le era ţelul. Acidul sulfuric este o substanţă. mult întrebuinţată, şi însemnătatea industriei unei ţării se poate aprecia după cantitatea de acid sulfuric consumată. Acest acid le putea fi mai târziu de mare folos la fabricarea lumânărilor, la tăbăcitul pieilor dar, deocamdată, inginerul îi hotărâse o altă întrebuinţare.

Cyrus Smith alese, În spatele Căminului, un loc cât mai neted. Pe acest teren aşeză o grămadă de crengi şi de surcele, peste care puse bucăţile de pirită, sprijinite una de alta; acoperi apoi totul cu un strat subţire de pirită, sfărâmată în bucăţele mărunte.

După aceea, aprinseră surcelele, şi pirita luă foc la rândul ei, amestecată fiind cu cărbune şi sulf. Aşezară apoi noi straturi de pirită pisată, până ce ridicară o grămadă mare, pe care o acoperiră cu pământ şi iarbă, lăsând şi câteva deschizături de aerisire, aşa cum procedează cărbunarii când fac cărbuni de lemn.

Aşteptară după aceea zece, douăsprezece zile, procesul chimic urmând să se facă singur. Sulfura de fier trebuia să se prefacă În sulfat de fier şi aluminiul în sulfat de aluminiu: două substanţe uşor solubile, spre deosebire de siliciul, cărbunii şi cenuşa, care aveau să se aleagă.

În acest timp, Cirus Smith puse la cale alte lucrări, care fură duse la îndeplinire cu şi mai mult zel, cu îndârjire chiar.

Nab şi Pencroff adunaseră grăsimea dugongului în vase mari de pământ. Inginerul voia să izoleze prin saponificare unul din elementele componente ale grăsimii, glicerina. Pentru a obţine acest rezultat, era destul să supună grăsimea acţiunii sodei sau calciului. Se ştie că oricare din substanţele acestea atacă grăsimea, dând naştere săpunului şi izolând în acelaşi timp glicerina, de care inginerul avea mare nevoie. După cum am văzut mai sus, oamenii noştri nu duceau lipsă de var, dar sub acţiunea calciului nu puteau obţine decât un săpun calcaros, insolubil şi prin urmare ’de neîntrebuinţat, pe câtă vreme, cu ajutorul sodei, se putea obţine un săpun solubil, care ar fi fost foarte potrivit pentru gospodăria lor. Inginerul, om practic, căuta să obţină sodă. Vă închipuiţi că i-a fost greu? Nu, căci pe ţărm se găseau cantităţi mari de plante marine, diferite specii de alge şi fucacee bogate în sodiu. Culeseră o mare cantitate de asemenea plante, pe care le puseră la uscat, aşezându-le apoi în nişte şanţuri descoperite. Arderea acestor plante fu întreţinută timp de câteva zile, în aşa fel, încât căldura să se ridice la temperatura de topire a cenuşii. Rezultatul arderii fu o masă compactă, cenuşie, cunoscută de mult sub numele de sodă naturală.

Tratând grăsimea animală cu această sodă, inginerul obţinu un săpun solubil şi o substanţă neutră, glicerina.

Totuşi, mai lipsea ceva. Cyrus Smith avea nevoie, în vederea preparaţiilor lui viitoare, de o altă substanţă, de azotatul de potasiu, care e mai cunoscut sub numele de nitrat de potasiu sau salpetru.

Cyrus Smith ar fi putut fabrica această substanţă prin tratarea carbonatului de potasiu, care poate fi extras foarte uşor din cenuşa plantelor, cu ajutorul acidului azotic. Dar tocmai acesta îi lipsea. De aceea, el îşi pusese În gând să fabrice acid azotic. Şi acesta părea un lucru care nu găsea dezlegare. Din fericire, de data aceasta, natura îi veni În ajutor, căci Harbert descoperi în nordul insulei, la poalele muntelui Franklin, un zăcământ de salpetru, iar pionierilor nu le rămânea altceva de făcut, decât să purifice sărurile găsite.

Toate aceste operaţii ţinură vreo opt zile, isprăvind.u-se înainte de prefacerea piritei în sulfat de fief. În zilele următoare, pionierii avură răgazul să fabrice din argilă plastică o cantitate de oale de pământ refractar şi să zidească un cuptor de cărămizi special, care să slujească la distilarea sulfatului de fier, când acesta va fi obţinut. Sfârşiră pregătirile la 18 mai, cam în acelaşi timp cu terminarea procesului chimic. Gédéon Spilett, Harbert, Nab şi Pencroff, bine îndrumaţi de inginer, deveniseră lucrătorii cei mai îndemânatici din lume. De altfel, nevoia este cel mai bun dascăl.

Rezultatul obţinut de pe urma arderii întregii grămezi de pirită, alcătuit din cantităţi de sulfat de fier, sulfat de aluminiu, siliciu, resturi de cărbuni şi cenuşă, fu depus într-un bazin cu apă. Amestecară bine totul, lăsară să se aşeze, apoi scurseră încet lichidul obţinut, care conţinea sulfat de fier şi sulfat de aluminiu, celelalte materii rămânând pe fundul bazinului, ele nefiind solubile. În cele din urmă, obţinură cristale de sulfat de fier prin evaporarea parţială a lichidului, iar restul amestecului, care nu se evaporase şi care conţinea sulfatul de aluminiu, fu aruncat.

Cyrus Smith avea acum la îndemână o cantitate destul de mare de sulfat de fier cristalizat, cu ajutorul căruia urma să fabrice acidul sulfuric.

În industrie, fabricarea acestui acid are nevoie de instalaţii costisitoare: uzine mari, instalaţii speciale, aparate de platină, camere de plumb, pe care acidul nu-l poate ataca şi în care are loc procesul chimic. Inginerul nu avea astfel de instalaţii, dar ştia că în Boemia, mai ales, acidul sulfuric se fabrică cu mijloace mult mai simple şi mult mai folositoare, deoarece dau un acid mai concentrat.

Pentru a obţine acid sulfuric, nu-i mai rămânea de făcut decât o singură operaţie: să calcineze în vase închise cristalele de sulfat de fier, distilând astfel acidul sulfuric, iar apoi, prin condensarea vaporilor, să obţină acidul curat.

Această operaţie se făcu cu ajutorul vaselor refractare, care, pline cu cristale de sulfat de fier, fură aşezate în cuptor, unde acidul se distila. Operaţia se făcu în cele mai bune condiţiuni şi în ziua de 20 mai, douăsprezece zile după începerea ei, inginerul era în posesia acidului care avea să-i folosească mai târziu în nenumărate împrejurări.

Vă veţi întreba de ce avea nevoie inginerul de această substanţă? Foarte simplu: ca să obţină acid azotic. De altfel, lucrul era uşor, deoarece salpetrul atacat cu acid sulfuric dă naştere, prin distilare, acidului azotic.

Dar, până la urmă, de ce le trebuia acid azotic? Iată un lucru pe care nici tovarăşii inginerului nu-l ştiau, deoarece el nu le spusese ce urmărea prin toate aceste operaţii.

În sfârşit, inginerul îşi procură, printr-o ultimă reacţie, substanţa pentru care făcuse atâtea combinaţii.

El luă o cantitate de acid azotic, pe care o amestecă cu glicerina, în prealabil concentrată în bainmarie21 şi, fără să fi avut măcar la îndemână un amestec refrigerent, cu care să grăbească răcirea, obţinu câteva kilograme de lichid uleios şi gălbui.

Cyrus Smith făcuse această ultimă experienţă singur, departe de Cămin, temându-se să nu provoace o explozie, dar, când aduse tovarăşilor săi vasul cu lichid, se mulţumi, doar să le spună:

Iată nitroglicerina!

Izbutise într-adevăr să fabrice această substanţă deosebit de periculoasă, a cărei putere de explozie este de zece ori mai mare decât aceea a prafului de puşca obişnuit şi care pricinuise până atunci o mulţime de accidente! Totuşi, de când se foloseşte sub formă de dinamită, adică amestecată cu o substanţa solidă, poroasă, ca de pildă argila sau zahărul, periculosul lichid poate fi folosit cu mai multă siguranţă. Dar dinamita nu era cunoscută încă pe vremea când coloniştii noştri se îndeletniceau cu aceste experienţe în insula Lincoln.

Şi cu lichidul acesta vom arunca în aer stâncile? întrebă Pencroff cu un aer neîncrezător.

Da, dragul meu, răspunse inginerul, – şi efectul nitroglicerinei va fi cu atât mai mare, cu cât granitul este mai tare şi cu cât va opune mai multă rezistenţă la explozie.

Şi când va avea loc explozia, domnule Cyrus?

Mâine, după ce vom termina de săpat gaura ce trebuie minată, răspunse inginerul.

A doua zi, la 21 mai, în zori, pionierii se îndreptară spre unghiul pe care îl forma ţărmul de est al lacului Grant, la numai cinci sute de paşi de coastă. În locul acesta, platoul era aşezat sub nivelul apelor, care erau reţinute doar de cadrul lor de granit. Era uşor de înţeles că, sfărâmând acest cadru, apele, vor năvăli prin spărtură, formând un râu care, după ce va curge pe suprafaţa înclinată a platoului, se va revărsa pe plajă. În felul acesta, se va obţine o coborâre a nivelului apelor lacului, fenomen care avea să elibereze actuala gură de scurgere, adică tocmai ceea ce urmărea inginerul.

Deci, trebuiau să înceapă prin sfărâmarea cadrului de granit al lacului. Sub conducerea inginerului, Pencroff, înarmat cu un târnăcop pe care îl mânuia cu putere şi îndemânare, atacă partea exterioară a granitului. Gaura pe care trebuia s-o facă începea pe o creasta a malului şi urma să se adâncească oblic, în aşa fel, încât să atingă un nivel cu mult inferior lacului. în felul acesta, explozia va îngădui apelor să se scurgă în cantitate mare, coborând simţitor nivelul lacului.

Lucrarea ţinu mult, căci inginerul, dorind să obţină un rezultat extraordinar, hotărî să consacre operaţiei cel puţin zece litri de nitroglicerină. Pencroff, ajutat de Nab, lucră atât de repede, încât termină de săpat până la ora patru după-amiază.

Rămânea de rezolvat problema aprinderii explozivului. De obicei, nitroglicerina ia foc cu ajutorul unui fulminant, care pregăteşte explozia. Se ştie că explozia nitroglicerinei nu poate fi provocată decât printr-o lovitură; dacă i se dă foc, substanţa arde fără să explodeze.

Ştiind că nitroglicerina are proprietatea să facă explozie când e lovită, Cyrus Smith hotărî să se folosească de această însuşire, urmând să facă alte încercări, doar în cazul când aceasta nu va izbuti.

Într-adevăr, o lovitură de ciocan dată câtorva picături de nitroglicerină, risipite pe suprafaţa unei pietre tari, ajunge să provoace explozia, dar acela care dă lovitura cade singur victima încercării sale. Cyrus Smith se gândi să atârne de un stâlp, aşezat deasupra găurii, o bucată de fier, cântărind mai multe kilograme, legată cu o fibră vegetală. O altă fibră muiată în sulf, fu legată cu unul din capete de mijlocul celei dintâi, celălalt capăt zăcând pe pământ la o distanţă destul de mare de gaura minei. Dându-se foc fibrei acesteia din urmă, ea va arde în întregime, aprinzând-o la rândul ei pe cealaltă, care, rupându-se, va determina căderea bucăţii de fier peste nitroglicerină.

Dispozitivul fu instalat. Apoi, inginerul, după ce îşi îndepărtă tovarăşii, umplu gaura cu nitroglicerină şi stropi câteva picături pe suprafaţa stâncii, sub bucata de fier pregătită. După aceea, Cyrus Smith dădu foc capătului fibrei muiate în sulf şi, părăsind locul, se întoarse lângă tovarăşii săi, la Cămin.

Peste douăzeci şi cinci de minute răsună o explozie asurzitoare. Insula se cutremură. Un mănunchi de bolovani ţâşni în aer de parcă ar fi erupt dintr-un vulcan. Zguduitura produsă de suflul aerului fu atât de puternică, încât stâncile Căminului oscilară, iar pionierii, deşi se aflau la o depărtare de două mile, fură trântiţi la pământ.

Oamenii se ridicară şi urcară din nou pe platou, alergâud spre locul unde malul lacului trebuia să fi fost despicat de explozie…

Izbucniră în urale repetate!

Cadrul de granit fusese sfărâmat pe o distanţă destul de mare! Un râu nou, cu ape repezi, curgea spumegând de-a curmezişul platoului şi, ajuns la margine, se revărsa pe plajă, de la o înălţime de trei sute de picioare!