CAPITOLUL IX.

Vreme rea. Ascensorul hidraulic. Fabricarea sticlei. Arborele de pâine. Nenumăratele vizite la stână. Turma se măreşte. O întrebare a reporterului. Coordonatele exacte ale insulei Lincoln. Propunerea lui Pencroff.

În prima săptămână a lunii martie, timpul se schimbă. Căldura devenea din ce În ce mai mare. Atmosfera era încărcată cu electricitate şi se apropia o furtună.

Într-adevăr, în ziua de 2 martie, se auzi un tunet puternic. Vântul suflă dinspre răsărit şi grindina lovi direct în faţada Casei de Granit, pârâind ca o salvă de mitralieră. Pionierii închiseră bine uşa şi obloanele, ca apa să nu pătrundă în camerele lor.

Zărind grindina, de mărimea oului de porumbel, Pencroff n-avu decât un gând: lanul său de grâu era în mare primejdie.

Marinarul se repezi îndată la câmp, unde căpşoarele verzi ale spicelor începuseră să se arate şi, înfruntând vijelia, îşi acoperi recolta cu o pânză groasă.

Vremea rea ţinu o săptămână, în care timp tunetul nu încetă să bubuie în înalturilc cerului, nici măcar în răstimpurile când furtuna se mai potolea. Trăsnetul căzu de mai multe ori pe plajă şi doborî mulţi copaci, printre care un pin uriaş, ce creştea pe malul lacului, la marginea pădurii. În mai multe rânduri, nisipul atins de fluidul electric se topi, prefăcându-se în sticlă. Privind nisipul, inginerul se gândi că nu va fi chiar atât de greu să împodobească într-o bună zi ferestrele casei lor cu geamuri groase şi trainice, care să-i apere de vânt, ploaie şi grindină.

Nemaiavând lucrări urgente afară, pionierii se folosiră de vremea urâtă, ca să îmbunătăţească interiorul Casei de Granit. Inginerul instala un strung, cu ajutorul căruia fabricară câteva obiecte de toaletă şi de bucătărie şi mai ales nasturi, de care duceau mare lipsă. întocmiră un rastel pentru puştile care erau întreţinute cu cea mai mare grijă, şi mai făcură etajere şi dulapuri. în tot timpul cât ţinu vremea rea, scârţâitul uneltelor şi uruitul strungului răspundeau tunetelor de afară.

Jup nu fu uitat nici el; urangutanul avea camera lui lângă magazie, un fel de cabină cu un culcuş bun, de care era foarte mulţumit.

Jup ăsta nu face nazuri, repeta adesea Pencroff; nu cere nimic şi nu se supără niciodată.

Ce vrei, e ucenicul meu, răspundea Nab.

Ba e mai bun ca tine, riposta marinarul râzând, fiindcă, tu, Nab, vorbeşti, pe când el tace!

Se înţelege că Jup ştia tot ce avea de făcut. El peria hainele, învârtea frigarea, mătura camerele, servea la masă, aşeza lemnele şi – lucru care îl încânta pe Pencroff – nu se culca niciodată înainte de a-l înveli bine pe marinar.

Sănătatea membrilor coloniei, oameni şi animale, era din ce în ce mai bună. Viaţa în aer liber, într-un ţinut sănătos, cu o climă temperată, le pria de minune şi se părea că aveau să fie feriţi de boli şi pe viitor.

Total mergea cât se poate de bine. Harbert crescuse cu, două degete într-un an, Se dezvoltase foarte mult şi făgăduia să devină un,om desăvârşit, atât din punct de’vedere fizic, cât şi din punct de vedere moral. De altminteri, folosea orice clipă de răgaz, pentru a se instrui; citea cărţile pe care le găsise în ladă şi, în afară de învăţămintele practice pe care i le punea la îndemână însăşi situaţia în care se afla, găsise în inginer un excelent profesor de ştiinţe, şi în reporter, un profesor de limbi străine – doi dascăli care-i întregeau de minune cunoştinţele.

Inginerul dorea să transmită tânărului tot ce ştia, să-l instruiască prin exemplu şi prin vorbă, şi Harbert ştia să se folosească din plin de lecţiile dascălului său.

„Dacă mor eu, gândea Cyrus Smith, el mă va înlocui!”

Furtuna se potoli în ziua de 9 martie, dar cerul rămase acoperit toată luna. Atmosfera, puternic tulburată de descărcările electrice, nu-şi mai recapătă limpezimea; ceaţa nu se mai risipea şi ploile se ţinură lanţ, afară de trei-patru zile frumoase, pe care le folosiră pentru noi excursii.

Cam pe vremea aceea, femela de onaggas născu un pui, tot o femelă, care fu binevenit. Şi turma de mufloni de la stână se înmulţi, spre marea bucurie a lui Nab şi a lui Harbert, care îşi aveau fiecare favoritul lor printre noii născuţi.

Se făcu de asemeni o încercare de domesticire a pecarilor, care reuşi din plin. Clădiră o cocină lângă curtea de păsări, în care se zbenguiră curând câţiva pui, pe cale să se domesticească, supraveghiaţi de Nab. Domnul Jup, care avea misiunea să le aducă hrana de toate zilele, lături şi rămăşiţe de la masă, se juca uneori cu ei, trăgându-i de codiţă; dar o făcea în glumă şi nu cu răutate, jucându-se ca un copil cu codiţele lor mici şi răsucite.

Într-o zi, Pencroff, stând de vorbă cu inginerul, îi aminti de o făgăduială pe care nu avusese încă vreme să şi-o ţină.

Domnule inginer, ne-aţi vorbit odată despre un aparat, care să desfiinţeze scările Casei de Granit. Când aveţi de gând să ni-l faceţi?

Vrei să spui, un fel de ascensor? întrebă Cyrus Smith.

Să-l numim ascensor, dacă vreţi, răspunse marinarul. N-are importanţă numele, numai să ne ducă uşor până la locuinţa noastră.

N-ar fi greu de făcut, Pencroff, dar găseşti că e nevoie de el?

Desigur, domnule Cyrus. După ce ne-am făcut rost de strictul necesar, trebuie să ne gândim şi la confort. S-ar putea să fie cam prea comod pentru oameni, dar pentru căratul lucrurilor este absolută nevoie deel. Nu e uşor să te caţeri pe o scară atât de înaltă, când duci poveri în spate!

Bine, Pencroff, voi încerca să te mulţumesc, hotărî Cyrus Smith.

Dar nu aveţi nici o maşină la dispoziţie!

O vom face noi!

O maşină cu aburi?

Nu, una pe care o va pune în mişcare forţa apei.

Într-adevăr, pionierii aveau la îndemână o forţă naturală, pe care inginerul hotărî s-o folosească, pentru a pune în mişcare aparatul său.

Pentru aceasta, era destul să mărească debitul micii derivaţii, care aducea apă din lac în interiorul Casei de Granit. Trebuiră doar să lărgească gura canalului, făcând astfel să crească şuvoiul apelor, care cădeau cu putere în fundul culoarului, şi al căror prisos se scurgea prin puţul subteran. Dedesubtul acestei căderi de apă, inginerul instala un cilindru, prevăzut cu lopăţele şi legat printr-un cablu, înfăşurat pe o roată aflată înafară. De cablu, era atârnat un coş mare de răchită. Aparatul funcţiona cu ajutorul unei frânghii lungi, care atârna până la poalele falezei. Trăgând de frânghie, se punea în mişcare – sau se oprea – motorul hidraulic, ridicând coşul până la intrarea Casei de Granit.

Spre bucuria tuturor, în ziua de 17 martie, ascensorul funcţiona pentru întâia oară. De atunci, toate poverile – lemne, cărbuni, provizii şi oameni – fură urcate cu ascensorul. Top era cel mai încântat de această îmbunătăţire, căci el nu era ager ca Jup şi de multe ori făcuse ascensiunea scărilor spre Casa de Granit pe spinarea lui Nab sau a urangutanului.

Cyrus Smith încercă totodată să Fabrice şi sticlă, lucru pentru care amenaja vechiul cuptor de oale, ceea ce se dovedi a fi destul de greu. Dar, după câteva experienţe neizbutite, sfârşi prin a înjgheba şi atelierul de sticlărie. Timp de câteva zile, inginerul şi ajutoarele sale, adică, bineînţeles, Harbert şi Gédéon Spilett, nu mai ieşiră pe afară.

Substanţele care intră în compoziţia sticlei sunt nisipul, creta şi soda. Ori, nisip se găsea pe plajă, cretă se extrăgea din var, plantele marine dădeau soda; piritele – acidul sulfuric, iar cărbunele, care trebuia să încălzească cuptorul până la temperatura dorită, se găsea din belşug în pământ. Cyrus Smith avea tot ce-i trebuia ca să înceapă.

Unealta, a cărei Fabricaţie prezintă cea mai mare greutate, Fu „ţeava de suflat” a sticlarului, un tub de fier, lung de cinci-şase picioare, care se introduce în amestecul lichid, incandescent. Cu ajutorul unei benzi de Fier, lungă şi subţire, pe care o Făcu sul ca o ţeava de puşcă, Pencroff izbuti să fabrice ţeava, punând-o repede în stare de funcţiune.

În ziua de 28 martie, cuptorul fu încins. Amestecul depus în creuzetele de pământ se alcătuia din o sută de părţi nisip, treizeci şi cinci cretă, patruzeci sulfat de sodiu – totul amestecat cu puţin cărbune pisat. Când temperatura ridicată a cuptorului prefăcu întreaga compoziţie într-o masă lichidă, sau mai bine zis într-o pastă, Cyrus Smith culese cu vergeaua o cantitate mică de pastă, o bătu pe o parte şi pe alta pe o placă de metal pregătită mai dinainte, dându-i astfel o formă bună pentru suflat, apoi îi întinse lui Harbert ţeava, spunându-i să sufle în ea.

Aşa cum se fac baloanele de săpun? întrebă băiatul.

Întocmai, răspunse inginerul.

Umflându-şi obrajii, Harbert suflă atât de tare în ţeava pe care o învârtea mereu, încât izbuti să dilate masa sticloasă. O înmuiară din nou în pastă şi suflară, până ce se formă o băşică mare. Atunci, Cyrus Smith luă ţeava din mâinile lui Harbert şi, dându-i o mişcare de pendul, izbuti să lungească băşica maleabilă, până când aceasta căpătă o formă cilindroconică.

Obţinu astfel un fel de cilindru de sticlă, terminat la capete cu două calote sferice; cu ajutorul unui cuţit muiat în apă rece, retezară capetele cilindrului, apoi îl despicară de-a lungul său şi, după ce-l făcură din nou maleabil, încălzindu-l a doua oară, el fu întins pe o placă, cu ajutorul unei vergele de lemn.

Primul geam fusese fabricat, şi era destul să reînceapă de cincizeci de ori operaţia, pentru a obţine cincizeci de geamuri. Ferestrele Casei de Granit avură în curând geamuri, deşi nu prea transparente, totuşi, destul de bune.

Fabricarea sticlelor şi a paharelor fu lucru uşor pentru ei şi le dădeau forma la întâmplare, aşa cum ieşeau la suflat. Pencroff ceru să fie pus şi el la treabă. îndeletnicirea aceasta îi făcea mare plăcere, dar sufla atât de tare, încât obiectele fabricate de el aveau formele cele mai caraghioase, lucru care-l umplea de bucurie.

Cu prilejul unei excursii, pionierii descoperiră un nou copac, ale cărui produse sporiră rezervele alimentare ale coloniei.

Mergând la vânătoare, Cyrus Smith şi Harbert se aventuraseră într-o zi în pădurea Far-West-ului, ceva mai departe decât altă dată. Stăteau într-una de vorbă, Harbert punând ca de obicei mii de întrebări şi inginerul răspunzând cu plăcere. Dar vânătoarea, ca orice îndeletnicire, cere să-ţi vezi de ea cum trebuie şi cum Cyrus Smith nu era vânător prea dibaci, iar Harbert discuta mereu chestiuni de fizică şi chimie, scăpară mult vânat, care le venise chiar în bătaia puştii. Ziua era foarte înaintată şi cei doi vânători erau cât pe aci să creadă că au făcut excursia în zadar, când Harbert se opri scoţând un ţipăt de bucurie.

Ah, domnule Cyrus, vedeţi copacul acela?

Şi arătă spre un fel de arbust, care avea tulpina acoperită cu o scoarţă solzoasă şi frunzele vărgate cu dungi mici, paralele.

Ce fel de copac este? Seamănă cu un mic palmier, spuse Cyrus Smith.

Este un cycas revoluta, îl am reprodus în dicţionarul meu de ştiinţele naturii.

Dar nu văd fructele lui.

Într-adevăr, domnule Cyrus, nu are fructe, răspunse Harbert, dar trunchiul său conţine un fel de făină, pe care o vom găsi gata măcinată.

Atunci, ăsta este arborele de pâine?

Da, arborele de pâine.

Ei bine, băiete, îi răspunse inginerul, ai făcut o descoperire preţioasă, în aşteptarea recoltei noastre de grâu. La lucru deci şi să nădăjduim că nu te-ai înşelat!

Harbert nu se înşelase. Frângând tulpina unui cycas, el găsi printre fibrele lemnoase o cantitate oarecare de măduvă făinoasă. Această feculă era amestecată cu un suc mucilaginos, neplăcut la gust, care putea fi totuşi uşor înlăturat prin presare, obţinându-se astfel o adevărată făină de calitate superioară şi foarte hrănitoare.

Cyrus Smith şi Harbert, după ce-şi fixară puncte de orientare sigure în porţiunea Far-West-ului, unde creşteau aceşti copaci, se întoarseră la Casa de Granit, aducând vestea descoperirii făcute.

A doua zi dimineaţă, pionierii începură recoltarea făinii.

Pencroff, din ce în ce mai entuziasmat de insula sa, îl întrebă pe inginer:

Domnule Cyrus, credeţi că există insule pentru naufragiaţi?

Ce înţelegi prin asta, Pencroff?

Înţeleg insule anume create, unde naufragiaţii să se descurce cât mai bine.

Or fi, răspunse zâmbind inginerul.

Ba, eu cred că există sigur, spuse Pencroff, şi sunt convins că insula Lincoln face parte dintre ele!

Se întoarseră la Casa de Granit, încărcaţi cu o cantitate mare de tulpini de cycas. Inginerul făcu o presă, cu ajutorul căreia extrase sucul mucilaginos, amestecat cu fecula, obţinând astfel o mare cantitate de făină, care, în mâinile lui Nab, se prefăcu în pâine şi budinci. Nu era adevărata pâine de grâu, totuşi semăna mult cu ea.

Între timp, femela onaggas, caprele şi oile stânei dădeau laptele necesar coloniei. Căruciorul făcea deseori drumul la stână şi când era rândul lui Pencroff, el îl lua şi pe Jup, lăsându-l să mâne. Jup pocnea din bici şi îşi îndeplinea cât se poate de bine misiunea.

Totul mergea foarte bine, atât în gospodăria lor, cât şi la stână, şi pionierii n-ar fi avut de ce să se plângă, dacă nu s-ar fi aflat atât de departe de patrie. Ei se adaptaseră atât de bine vieţii pe care o duceau, se obişnuiseră într-atât pe insulă, încât ar fi părăsit cu mare părere de rău pământul acesta ospitalier.

Şi totuşi, dragostea de ţară este atât de adânc înrădăcinată în sufletul omenesc, încât, dacă vreun vas s-ar fi ivit la orizont, pionierii i-ar fi făcut semne, ar fi căutat să-l atragă în direcţia lor şi ar fi plecat cu el…!

Până una alta, duceau o viaţă liniştită.

Insula Lincoln, pe care pionierii locuiau de mai mult de un an, era adesea subiectul conversaţiilor lor, şi, într-o zi, observară un fapt, care avea să aibă mai târziu urmări însemnate pentru ei.

Era în ziua de 1 aprilie, într-o duminică, şi Cyrus Smith se odihnea împreună cu tovarăşii săi. Era o zi frumoasă, cum sunt câteodată zilele de octombrie în emisfera boreală.

Seara, după cină, se aflau cu toţii pe veranda de la marginea platoului Grande-Vue, privind cum începeau să se coboare la orizont vălurile nopţii. Nab le servise câteva ceşti de infuzie de boabe de soc, care înlocuia cafeaua. Se vorbea despre insulă şi de aşezarea ei izolată în Pacific, când, Gédéon Spilett spuse deodată:

Dragă Cyrus, ai mai controlat poziţia insulei noastre de când ai găsit sextantul în ladă?

Nu, răspunse inginerul.

Poate că ar fi bine s-o faci, folosind un instrument mai precis decât acela pe care l-ai avut.

La ce bun? răspunse Pencroff. Doar insula nu-şi va schimba prin asta poziţia!

Fără îndoială, continuă Gédéon Spilett, dar s-ar putea întâmpla ca observaţiile să fi fost inexacte, din cauza imperfecţiunii aparatelor, şi dacă avem posibilitatea să controlăm…

Ai dreptate, dragă Spilett, răspunse inginerul. Ar fi trebuit să fac aceasta mai devreme, deşi sunt sigur că dacă am făcut vreo greşeală de calcul, ea nu poate să depăşească cinci grade în latitudine sau în longitudine.

Ei, cine ştie, continuă reporterul, cine ştie dacă nu ne aflăm mai aproape de un ţărm locuit decât ne închipuim noi?

Vei afla asta mâine, îl încredinţa Cyrus Smith, şi te asigur că dacă n-ar fi existat nenumăratele treburi, care nu mi-au lăsat nici un răgaz, am fi ştiut-o de mult.

Foarte adevărat, spuse Pencroff. Domnul Cyrus este un observator prea bun ca să se fi înşelat şi dacă insula nu s-a mişcat din loc, ea se află tot acolo unde a situat-o el.

Vom vedea asta mâine.

A doua zi dimineaţă, inginerul se folosi de sextant, ca să verifice coordonatele obţinute, şi iată rezultatul observaţiilor sale:

Prima cercetare îi dăduse următorul rezultat în ceea ce privea aşezarea insulei Lincoln:

Longitudinea vest: 150°-155°;

Latitudinea sud: 30°-35°.

A doua cercetare dădu rezultatul următor:

Longitudinea vest: 150° 30’;

Latitudinea sud: 34° 57’.

Prin urmare, cu toate că folosise aparate foarte rudimentare, Cyrus Smith procedase cu atâta îndemânare, încât greşeala sa nu depăşise cinci grade.

Acum, spuse Gédéon Spilett, fiindcă pe lângă sextant avem şi un atlas, să vedem, dragă Cyrus, care este poziţia exactă a insulei Lincoln în Oceanul Pacific.

Harbert aduse atlasul care, după cum se ştie, fusese editat în Franţa şi redactat prin urmare în limba franceză.

Harta Pacificului fu desfăşurată, iar inginerul, cu compasul în mână, se pregătea să determine aşezarea insulei.

Deodată, se opri cu compasul în mână, strigând:

Dar există pe hartă o insulă în partea asta a Pacificului!

O insulă? întrebă Pencroff.

A noastră, fără îndoială, răspunse Gédéon Spilett.

Nu, urmă Cyrus Smith. Aceasta e situată la 153° longitudine şi 37° 11’ latitudine, adică cu două grade şi jumătate mai la sud de insula Lincoln.

Şi cum se numeşte? întrebă Harbert.

Insula Tabor.

O insulă mai însemnată?

Nu, o insuliţă pierdută în Pacific, care nu cred să fi fost cercetată vreodată!

Atunci, o vom vizita noi! spuse Pencroff.

Noi?

Da, domnule Cyrus! Vom construi o barcă mai mare pe care am s-o conduc eu. La ce depărtare ne aflăm de insula Tabor?

La aproximativ 150 de mile spre nord-est, răspunse Cyrus Smith.

150 de mile! Un fleac! spuse Pencroff. Cu un vânt bun din spate, le străbatem în patruzeci şi opt de ore.

Dar la ce bun? întrebă reporterul, Nu se ştie! Vedem noi!

În urma acestui răspuns, ei hotărâră să construiască un vas, care să poată porni în larg cam prin luna octombrie, când va fi din nou vreme frumoastă.