CAPITOLUL X.

Construirea corăbiei. A doua recoltă de grâu. Vânătoarea de kula. O plantă nouă, mai mult frumoasă decât folositoare. O balenă în larg. Cangea. îmbucătăţirea balenei. întrebuinţarea fanoanelor. Sfârşitul lunii mai. Pencroff nu mai are nici o dorinţă.

Când Pencroff îşi punea ceva în gând, nu dădea nici altora răgaz şi nu-şi găsea nici el liniştea până când lucrul nu se înfăptuia. Acum, marinarul voia să viziteze insula Tabor şi în acest scop avea nevoie de un vas de o anumită mărime: trebuia deci construit acest vas.

Inginerul, de acord cu marinarul, întocmi planul.

Corabia trebuia să aibă o lungime de treizeci şi cinci de picioare de la prova la pupa şi o lăţime de nouă picioare, iar adâncimea ei nu trebuia să treacă de şase picioare, atât cât era suficient să aibă destulă afundare, pentru a nu fi luată de curent.

Ce lemn trebuia întrebuinţat la construirea vasului? Ulmul sau bradul, care se găseau din belşug pe insulă? Hotărâră să folosească bradul, al cărui lemn se crapă uşor, dar care se prelucrează bine şi rezistă la apă tot atât de bine ca şi ulmul.

Acestea fiind hotărâte şi deoarece mai erau şase luni până în primăvară, pionierii se înţeleseră ca numai Cyrus Smith şi Pencroff să lucreze la construirea vasului. Gédéon Spilett şi Harbert aveau să continue să vâneze, iar Nab şi domnul Jup, ajutorul său, nu trebuiau să părăsească treburile casei, care intrau în atribuţiile lor.

Copacii fură aleşi de îndată, tăiaţi apoi şi prefăcuţi în scânduri. După opt zile, unghiul coastei dintre Cămin şi faleză fusese transformat în şantier, iar pe nisip se întindea scheletul unui vas, prevăzut cu prova şi pupa.

Cyrus Smith nu lucrase nici acum la întâmplare. Iscusit în toate, se pricepea şi în materie de construcţii marine, aşa că, înainte de a începe treaba, îşi fixase pe hârtie modelul vasului. De altfel, avea un ajutor preţios în Pencroff, care lucrase câţiva ani pe un şantier din Brooklyn şi care îşi cunoştea meseria. Astfel, totul fu făcut după calcule serioase şi matură chibzuinţă.

Nu era de mirare că Pencroff muncea cu înflăcărare la această nouă operă şi că n-ar fi vrut s-o părăsească nici o clipă.

Un singur eveniment izbuti să-l îndepărteze de pe şantier, dar numai pentru o singură zi. Fu strângerea celei de a doua recolte de grâu, în ziua de 15 aprilie. Ca şi cea dintâi, recolta a doua le îndreptăţi aşteptările, dând cantitatea de grâu la care se aşteptau.

Cinci baniţe, domnule Cyrus! spuse Pencroff, după ce îşi măsură cu grijă comoara.

Cinci baniţe, răspunse inginerul, asta înseamnă socotind o sută treizeci de mii de boabe de baniţă, un total de şase sute cincizeci de mii de boabe de grâu!

Foarte bine spuse marinarul. După ce vom pune de o parte o mică rezervă, vom semăna de data aceasta tot grâul.

Bine, Pencroff, şi dacă recolta viitoare va fi la fel de bună, vom avea patru mii de baniţe.

Şi vom mânca pâine?

Desigur, Pencroff, vom munca pâine!

Te pomeneşti că vom fi nevoiţi, să facem o moară?

Facem şi o moară, Pencroff!

Pregătiră apoi cu multă grijă pământul pentru al treilea lan de grâu, mult mai întins decât celelalte două de până atunci, încredinţându-i preţioasele grăunţe. După aceea, Pencroff se întoarse la corabia lui.

Între timp, Gédéon Spilett şi Harbert vânau prin împrejurimi. Pătrunzând destul de adânc în părţile necunoscute ale Far-West-ului, mergeau cu puştile încărcate, gata să facă faţă oricărei întâlniri neplăcute. Era destul de grea explorarea acestor păduri dese, în care soarele străbătea anevoie printre ramurile stufoase. De aceea, reporterul nici nu se aventura decât cu busola de buzunar, căci fără ea nu ar fi regăsit drumul. Se întâmpla adesea ca vânatul să fie rar în aceste locuri, unde nu se puteau mişca în voie. Izbutiră totuşi să ucidă trei ierbivore mari, pe la sfârşitul lunii aprilie. Erau nişte kula, animale pe care ie mai întâlniseră şi pe ţărmul de nord al lacului. Aici, în pădure, ele se lăsau omorâte prosteşte, chiar printre tufişurile în care îşi căutau scăparea. Pieile lor, aduse la Casa de Granit, au fost tăbăcite cu ajutorul acidului sulfuric, pentru a le putea folosi mai târziu.

Gédéon Spilett mai făcu încă o descoperire preţioasă.

În ziua de 30 aprilie, cei doi vânători pătrunseseră, ca de obicei, mai adânc în partea de sud-vest a pădurii Far-West. Ajungând într-un fel de luminiş, scăldat în razele arzătoare ale soarelui, reporterul, care mergea înaintea lui Harbert, fu izbit de mirosul pe care-l răspândeau nişte plante cu tulpina dreaptă şi cu florile aşezate în ciorchine. Smulgând vreo două tulpini, el se întoarse către băiat:

Ia vezi, ce-i asta, Harbert?

Unde aţi găsit această buruiană, domnule Spilett?

Creşte din belşug în luminişul de colo.

De astă dată, domnule Spilett, răspunse băiatul, aţi descoperit o comoară, pentru care Pencroff vă va fi recunoscător cât va trăi aici.

Te pomeneşti că e tutun?

Sigur că da. Şi chiar dacă nu e de prima calitate, este totuşi tutun adevărat.

Ce-o să se mai bucure Pencroff! Însă vreau să cred că nu-l va fuma pe tot. Va trebui să ne lase puţin şi nouă.

Mi-a venit o idee, care nu poate fi rea, domnule Spilett, îi răspunse Harbert. Ce-ar fi dacă nu i-am spune nimic lui Pencroff, până când uscăm frunzele şi apoi să-i oferim într-o bună zi o pipă gata umplută?

Bună idee, Harbert, şi sunt încredinţat că, începând din ziua aceea, nu-i va mai lipsi nimic pe insulă bravului nostru tovarăş!

Culeseră o mare cantitate de tutun, se furişară, cu ea în Casa de Granit şi o ascunseră cu multă băgare de seamă, de parcă Pencroff ar fi fost un. vameş grozav de sever.

Cyrus Smith şi Nab luau şi ei parte la complot. Astfel, cu toate că uscarea şi pregătirea frunzelor, pe care după aceea le tocară şi le uscară din nou pe nişte pietroaie încălzite în foc, ceru un timp destul de îndelungat, marinarul nu bănui nimic. Operaţia ţinu vreo două luni şi totul se petrecu fără ştirea lui Pencroff, care era atât de ocupat cu corabia lui, încât nu se abătea pe la Casa de Granit decât seara, la culcare.

Îi fu dat totuşi să mai întrerupă o dată munca lui favorită, în ziua de 1 mai, când avură o mare expediţie pescărească, la care, de voie, de nevoie, toţi locuitorii insulei fură nevoiţi să ia parte.

De câteva zile, pionierii noştri observaseră că în largul apelor oceanului, la o depărtare de vreo douătrei mile, înota un animal uriaş. Era o balenă din cele mai mari, aparţinând, după toate probabilităţile, speţei australe numită balena Capului.

Mare noroc ar da peste noi dacă am pune mâna pe ea! strigă marinarul. Ah! Să fi avut un vas cum trebuie şi o cange în bună stare, ce mai strigam eu acum: „Haideţi, băieţi, face să punem mâna pe ea!”

Cât despre mine, Pencroff, răspunse Gédéon Spilett, tare mi-ar fi plăcut să te văd mânuind cangea. Frumos spectacol trebuie să fie.

Frumos, n-am ce zice, însă cam periculos, spuse inginerul. Dar cum n-avem cu ce să atacăm balena, cred că e mai bine să o lăsăm în pace.

Mă miră totuşi, spuse reporterul, să văd o balenă la această latitudine!

De ce te miri, domnule Spilett? întrebă Harbert. Ne aflăm tocmai în acea parte a Pacificului, pe care pescarii americani şi englezi o numesc „Whalefield”24, şi prin meleagurile astea, aşezate între Noua Zeelandă şi America de Sud, se întâlnesc cele mai multe balene din emisfera australă.

— Nimic mai adevărat, răspunse Pencroff. Ce mă miră însă, este că n-am mai văzut şi altele până acum prin aceste părţi. Dar ce-mi tot bat eu capul cu balenele, că tot nu ne putem apropia de ele!

Şi Pencroff se întoarse la şantier, oftând cu părere de rău, căci în fiecare marinar zace un pescar, şi dacă este adevărat că plăcerea de a pescui este direct proporţională cu mărimea peştelui prins, este uşor de închipuit ce simţământ încearcă pescarul în faţa unei balene!

Şi trebuie să se ţină seama că pentru ei nu putea fi vorba de o simplă plăcere! O astfel de pradă ar fi însemnat o comoară pentru colonie, unde grăsimea şi fanoanele balenei puteau să găsească nenumărate întrebuinţări.

Dar se întâmplă totuşi un lucru ciudat: balena pe care o văzuseră nu părea dornică să părăsească apele din apropierea insulei, aşa că, de la ferestrele Casei de Granit sau de pe platoul Grancie-Vue, Harbert şi Gédéon Spilett nu mai lăsau ochianul, atunci când nu erau la vânătoare, ba chiar şi Nab, de lângă plita lui, pândea cu încordare toate mişcările uriaşei vieţuitoare. Cetaceul pătrunsese adânc în golful Uniunii, pe care îl cutreiera repede de la capul Mandibulei până la capul Ghearei, folosindu-se de coada-i puternică, pe care părea să se proptească, şi atingând uneori o viteză de douăsprezece mile pe oră. Câteodată, se apropia atât de mult de insuliţa Salvării, încât îl vedeau;în întregime. Era într-adevăr o balenă australă, cu totul neagră şi cu capul mai turtit decât acela al balenelor nordice.

Arunca prin nările sale, la mare înălţime, trâmbe de aburi sau de apă – nu se ştie precis căci oricât pare de ciudat acest lucru, naturaliştii şi cu vânătorii de balene încă nu au izbutit să aibă aceeaşi părere în această privinţă.

Ce împroşcă ea oare pe nări? Apă sau aburi? Cei mai mulţi naturalişti sunt de părere că înmroşcă aburi care, dând de aer rece, se condensează şi cad sub formă de apă.

Prezenţa acestui mamifer marin nu înceta să-i preocupe pe pionieri. Pencroff, mai ales, era nervos şi nu-i mai era gândul la lucru. Ajunsese să râvnească la această balenă, aşa cum râvneşte un. copil la un lucru interzis. O visa şi noaptea, şi vorbea în somn despre ea. Este sigur că dacă şalupa ar fi fost gata, n-ar fi şovăit nici o clipă să pornească în urmărirea ei.

Dar ceea ce coloniştii nu putuseră să facă, întâmplarea făcu pentru ei şi, în ziua de 3 mai, Nab, care stătea la fereastra bucătăriei, vesti cu multă gălăgie că balena fusese aruncată pe ţărmul insulei.

Harbert şi Gédéon Spilett, care erau gata de plecare, îşi lepădară puştile, Pencroff zvârli toporul şi împreună cu Cyrus Smith şi Nab se îndreptară spre locul unde fusese aruncat cetaceul.

Balena zăcea spălată de flux pe plaja de la capul Epavei, la vreo trei mile de Casa de Granit. Astfel stând lucrurile, nu se putea crede că avea să-i fie uşor să se elibereze singură. în orice caz, pionierii trebuiau să se grăbească să-i taie o eventuală retragere. Se înarmară deci cu căngi şi ciomege, trecură în grabă podul de peste râul Mercy, coborând apoi malul drept al râului şi, în mai puţin de douăzeci de minute, ajunseră lângă uriaşa vieţuitoare, deasupra căreia se roteau în zbor stoluri dese de păsări, Ce monstru! strigă Nab.

Strigătul era îndreptăţit. Aveau în faţa lor o balenă australă uriaşă, lungă de optzeci de picioare, care putea să cântărească, vreo sută cincizeci de mii de livre! Ciudat însă: monstrul acesta nu se mişca, nu se zbătea, şi nu căuta să se întoarcă în larg cu ajutorul fluxului.

Explicaţia o aflară pionierii în curând, făcând înconjurul animalului, după retragerea apelor.

Balena era moartă şi, în partea dreaptă a trupului, avea înfiptă o cange.

Să fie oare pescuitori de balene prin împrejurimi? întrebă grăbit Gédéon Spilett.

De ce să fie? spuse marinarul.

Păi cangea…

Ei, domnule Spilett, asta nu dovedeşte nimic, răspunse Pencroff. Sunt balene care străbat mii de mile cu cangea înfiptă în pântece şi nu e lucru rar ca o balenă lovită de cange în Nordul Atlanticului să vină să moară în Sudul Pacificului.

Bine, dar… începu reporterul, nemulţumit de răspunsul lui Pencroff.

Tot ce se poate, îi tăie vorba Cyrus Smith. Să ne uităm însă cu luare aminte la cange; pescuitorii de balene au obiceiul să zgârie pe ea numele vasului lor.

Într-adevăr, smulgând cangea din pântecele animalului, Pencroff citi următoarea inscripţie:

Maria-Stella Vineyard Un vapor din Vineyard25! Un vapor din ţara mea! strigă el. Maria-Stella! Frumos balenier, pe legea mea! Şi ce bine îl cunosc! Ah, dragii mei, un vapor din Vineyard! Un balenier din Vineyard Şi, agitând cangea, marinarul repeta impresionat numele drag, numele oraşului în care se născuse!

Apoi, cum nu se aşteptau să apară Maria-Stella ca să-şi reclame balena vânată, hotărâră s-o taie înainte de a intra în descompunere, cu atât mai mull cu cât păsările de pradă, care de câteva zile pândeau această namilă de carne, se arătau hotărâte să pună stăpânire pe ea. Pionierii se văzură nevoiţi să folosească armele, pentru a le îndepărta.

Se dovedi că balena era o femelă, ale cărei mamele conţineau o mare cantitate de lapte care, potrivit părerii unora dintre naturalişti, seamănă destul de mult cu laptele de vacă, atât în privinţa gustului, cât şi a culorii şi densităţii.

Pencroff, care lucrase odinioară pe un vas de pescuit balene, conduse operaţiile tăierii, destul de neplăcute de altfel, şi care ţinură trei zile; niciunul dintre pionieri nu se dădu înapoi de la această muncă, nici chiar Gédéon Spilett, care, după spusele marinarului, promitea să devină cu timpul „un foarte bun naufragiat”.

Grăsimea balenei, tăiată în fâşii groase de două picioare şi jumătate, fu ciopârţită apoi în bucăţi de vreo mie de livre fiecare şi topită în vase mari de pământ, aduse la faţa locului. În felul acesta, evitau răspândirea mirosului ei neplăcut în împrejurimile Casei de Granit. Cu toate că o treime se pierdu prin topire, le rămase totuşi destulă grăsime; limba singură dăduse şase mii de livre de ulei, iar buza mferioară, alte patru mii. Afară de grăsime, care avea să le asigure pentru multă vreme stearină şi glicerina de care aveau nevoie, mai obţinură şi fanoanele, pe care erau siguri că le vor întrebuinţa, cu toate că umbrelele şi corsetele nu erau la modă în insula lor. Falca de sus era prevăzută de o parte şi de alta cu opt sute de lame cornoase, cât se poate de flexibile, ca doi piepteni mari, ai căror dinţi, lungi de şase picioare, reţin în gură miile de mici vieţuitoare – peştişori şi moluşte – cu care se hrăneşte balena.

Când totul fu gata, spre marea mulţumire a operatorilor, păsările puseră stăpânire pe resturile părăsite, consumându-le până la ultima fărâmă, iar lucrările de fiecare zi îşi reluară cursul la Casa de Granit.

Totuşi, înainte de a reîncepe lucrul pe şantier, Cyrus Smith se apucă să fabrice nişte unelte, care puseră la grea încercare curiozitatea tovarăşilor săi. Luă o duzină de fanoane, pe care le tăie în şase părţi egale, ascuţindu-le apoi la capete.

Dar la ce se mai întrebuinţează şi astea, domnule Cyrus? întrebă Harbert după ce operaţia era isprăvită.

Ca să ucidem lupi, vulpi şi chiar jaguari, răspunse inginerul.

Chiar acum?

Nu, la iarnă, când vom avea şi gheaţă la îndemână.

Nu înţeleg… răspunse Harbert.

Vei înţelege, dragul meu! zise inginerul. Instrumentul acesta nu a fost inventat de mine. El se bucură de mare căutare printre vânătorii din insulele Aleutine. Când va veni gerul, am să îndoi aceste fanoane şi am să le stropesc cu apă, până când le voi acoperi în întregime cu o pojghiţă de gheaţă, care le va menţine îndoite; apoi, le voi risipi pe zăpadă, după ce mai întâi le voi înveli în grăsime. Cred că îţi închipui ce se întâmplă când un animal înfometat înghite o astfel de momeală. Căldura stomacului topeşte gheaţa, fanonul se destinde şi i-l perforează cu vârfurile sale ascuţite.

— Straşnică născocire! spuse Pencroff.

Vom face astfel economie de gloanţe şi de praf de puşcă, răspunse Cyrus Smith.

Sistemul ăsta e mult mai bun decât capcanele, adăugă Nab.

Să aşteptăm deci iarna S-o aşteptăm!

Între timp, construirea corăbiei înainta mereu, încât, pe la sfârşitul lunii, pereţii ei se ridicaseră până la jumătate. Se şi vedea că forma vasului era excelentă şi că va fi în stare să înfrunte marea.

Pencroff muncea cu o râvnă neîntrecută şi doar natura sa robustă îl ajuta să ţină piept unui astfel de efort; dar tovarăşii săi îi pregătiseră în taină o răsplată, mulţumită căreia, marinarul avea să cunoască în ziua de 31 mai una din cele mai mari bucurii din viaţa lui.

În ziua aceea, după cină, pe când se ridicau de la masă, Pencroff simţi o mână, apăsându-l pe umăr.

Era Gédéon Spilett, care îi spunea:

Stai o clipă, maestre Pencroff. Ai uitat desertul.

Mulţumesc, domnule Spilett, – îi răspunse marinarul, – mă duc să-mi văd de treabă.

Ce-ai spune de-o cafeluţă, dragul meu?

Nu e mare lucru!

Dar o pipă?

Pencroff sări de pe scaun şi îngălbeni, văzându-l pe reporter că-i întinde o pipă înfundată şi pe Nab care înainta cu un cărbune aprins.

Încercă să spună ceva, dar nu fu în stare să scoată nici o vorbă. Apoi apucă pipa, o duse la gură şi o aprinse cu cărbunele, trăgând cinci-şase fumuri, unul după altul.

Un nor albăstrui şi parfumat se răspândi în încăpere şi din adâncurile acestui nouraş de fum se auzi o voce, care nu înceta să repete ca într-un delir;

Tutun, tutun adevărat!

Da, Pencroff, avem tutun, răspunse Cyrus Smith. Şi unde mai pui că este un tutun minunat!

Pe toţi sfinţii, zise marinarul. Acum nu ne mai lipseşte nimic pe insula noastră!

Şi Pencroff fuma, fuma, fuma!

Şi cine a mai făcut şi descoperirea asta? întrebă el în cele din urmă. Fără îndoială că Harbert?

Nu, Pencroff, domnul Spilett a făcut-o.

Mulţumesc, domnule Spilett, strigă marinarul, strângându-l în braţe pe reporter, care în viaţa lui nu mai fusese astfel îmbrăţişat.

Uf! Pencroff, răspunse Gédéon Spilett, de-abia trăgându-şi sufletul. Recunoştinţa trebuie să ţi-o împărţi între Harbert, care a recunoscut buruiana asta, Cyrus care a preparat-o şi Nab care s-a chinuit cu greu să păstreze atâta vreme taina noastră!

— Sunt sigur, dragii mei, că va veni şi ziua în care o să vă răsplătesc! răspunse marinarul. Acum ne-am legat pe viaţă şi pe moarte.