CAPITOLUL VIII.

Rufăria. încălţămintea din piele de focă. Fabricarea piroxilului. Diferite semănături. Pescuitul. Ouăle de broască ţestoasă. Domnul Jup face progrese. Ţarcul. Vânătoarea de mufloni. Alte bogăţii vegetale şi animale. Amintiri din patria îndepărtată.

Prima săptămână a lunii ianuarie a fost consacrată confecţionării rufăriei. Degetele care mânuiau acele de cusut găsite în ladă nu erau prea gingaşe, dar puternice, iar cusăturile s-au dovedit a fi trainice.

Nu duseră lipsă nici de aţă, mulţumită ideii lui Cyrus Smith, care se gândi să întrebuinţeze pe aceea care slujise la cusutul benzilor ce alcătuiau învelişul aerostatului. Gédéon Spilett şi Harbert descusură aceste fâşii lungi cu o răbdare neîntrecută. Pencroff însă se văzu nevoit să renunţe la o asemenea lucrare care-l enerva peste măsură. În schimb, el se arătă neîntrecut, când veni rândul cusutului. Toată lumea ştie că marinarii se pricep în mod deosebit la croitorie.

Pânza fu curăţată de grăsimi cu sodă şi potasă, obţinută prin arderea unor anumite plante, iar bumbacul curăţat de lac îşi recapătă elasticitatea naturală; apoi fu supus acţiunii decolorante a aerului, aşa că până la urmă îşi recapătă şi culoarea albă.

În felul acesta, pionierii îşi confecţionară câteva duzini de cămăşi şi de obiele. Ce plăcere pentru pionieri să îmbrace în sfârşit rufe albe şi să se culce pe cearşafuri albe, care făceau paturile lor nespus de arătoase!

În acelaşi timp, îşi făcură încălţăminte din piele de focă, pentru a înlocui ghetele şi cizmele pe care le aveau de acasă.

La începutulanului 1866, au fost nişte călduri foarte mari. Cu toate acestea, vânătoarea în pădure nu suferi nici un fel de întrerupere. Vânat de tot soiul se găsea din belşug, iar împuşcăturile lui Gédéon Spilelt şi ale lui Harbert, amândoi buni ţintaşi, nu dădeau niciodată greş.

Cyrus Smith le spunea mereu să facă economie de muniţii şi căută să ia măsuri ca să înlocuiască praful de puşcă şi alicele găsite în ladă, pe care voia să le păstreze pentru viitor. Neştiind ce s-ar putea întâmpla, dacă ar fi nevoiţi să părăsească domeniul unde se instalaseră, trebuiau să fie pregătiţi pentru orice eventualitate şi să-şi economisească muniţiile, înlocuindu-le cu alte substanţe mai uşor de găsit.

Pentru a înlocui plumbul, pe care Cyrus Smith nu-l găsise în insulă, el întrebuinţa alice de fier, uşor de fabricat. Acestea fiind mai uşoare decât cele de plumb, el se văzu nevoit să le facă ceva mai mari, ceea ce avu ca rezultat micşorarea numărului necesar la fiecare încărcătură; dar îndemânarea vânătorilor înlătura acest neajuns. În ceea ce priveşte praful de puşcă, Cyrus Smith ar fi putut să-l fabrice, căci avea la dispoziţie salpetru, sulf şi cărbune, dar această pregătire, pentru a da o pulbere de bună calitate, cerea o.atenţie deosebită şi aparate speciale. Aşa că, în cele din urmă, Cyrus Smith se mulţumi să fabrice piroxil, adică fulmicotón, la prepararea căruia putea folosi celuloză. Celuloza alcătuieşte ţesuturile de bază ale plantelor şi poate fi găsită în stare aproape pură, nu numai în fibrele de bumbac, dar şi în fibrele textile ale inului şi cânepei, în hârtii, zdrenţe, măduvă de soc. Din întâmplare, creşteau destui arbori de soc în apropiere de revărsarea Pinului Roşu. Coloniştii folosiseră până atunci şi fructul de soc, pentru a prepara un fel de cafea.

În afară dé măduva de soc, deci de celuloză, mai aveau nevoie pentru fabricarea piroxilului doar de acid azotic concentrat, pe care-l preparau cu uşurinţă, având la dispoziţie acid sulfuric, care în contact cu salpetrul, găsit în stare naturală, dă acid azotic.

Pentru fabricarea piroxilului este destul să laşi celuloza să stea un sfert de ceas într-o baie de acid azotic concentrat, apoi s-o clăteşti bine de tot şi s-o pui la uscat. După cum se vede nimic mai uşor. în felul acesta, vânătorii obţinură repede o substanţă perfect preparată şi care, întrebuinţată cu măsură, dădu rezultate minunate.

În acelaşi timp, pionierii desţeleniră trei acri de pe platoul Grande-Vue, iar restul fu lăsat ca păşune onaggaşilor. Totodată, făcură câteva excursii în pădurile Jacamarului şi ale Far-Westului, de unde aduseră o recoltă importantă şi variată de spanac, hrean şi napi, soiuri sălbatice, pe care doreau să le cultive, pentru a compensa astfel regimul prea bogat în carne, pe care fuseseră nevoiţi să-l adopte până atunci. Cu ajutorul căruţei, ei transportară de asemenea mari cantităţi de lemne şi cărbuni la Casa de Granit. Cu timpul, datorită deselor transporturi, drumul se bătători, devenind curând, tot atât de practicabil ca şi o şosea…

Crescătoria de iepuri continua să dea o prăsilă mare de iepuri şi, fiind situată destul de departe de locuinţă, urechiaţii ’nu puteau pătrunde pe platoul superior, unde ar fi pricinuit stricăciuni noilor culturi de plante. Parcul de stridii, aşezat la adăpostul stâncilor care mărgineau plaja, le furniza scoici minunate. Pe de altă parte, pescuitul, fie în apele lacului, fie în cele ale râului Mercy, nu întârzie să dea şi el rezultate foarte bune. Pencroff instalase nişte undiţe cu cârlig de fier, de care se prindeau foarte des păstrăvi minunaţi şi alţi peşti grozav de gustoşi. Acum, maestrul Nab, însărcinat cu treburile bucătăriei, avea posibilitatea să lepregătească bucate variate. Numai pâinea le mai lipsea încă şi trebuie să mărturisim că-i duceau dorul.

În această perioadă, avură prilejul să prindă şi broaşte ţestoase marine, prin împrejurimile capului Mandibulei. Pe plaja de lângă ţărm, ascunse sub mici ridicături de formă sferică, se găseau ouă de broaşte ţestoase, perfect rotunde, cu coaja albă şi foarte tare, deosebindu-se de acelea ale păsărilor prin faptul că albuşurile nu se închegau la căldură. Fiecare broască ţestoasă depune până la 250 de ouă anual, astfel că era belşug de asemenea ouă – clocitul rămânând în grija soarelui.

Un adevărat lan de ouă, observă Gédéon Spilett, ne rămâne doar să le culegem.

Nu se mulţumiră numai cu ouăle, ci vânară şi câteva zeci de broaşte ţestoase, din carnea cărora Nab Ie pregăti o supă minunată, aromată cu diferite ierburi şi care fu mult lăudată.

Trebuie să amintim aici încă o împrejurare fericită, care le îngădui să facă provizii pentru iarnă. Nişte cârduri de somni se avântară pe râul Mercy, urcând câteva mile în susul apei. Era epoca în care femela pleacă în căutarea locurilor unde să-şi depună icrele, înotând cu mult zgomot în apele dulci. Peste o mie de peşti, lungi de două picioare şi jumătate, năvăliră astfel în apele râului şi coloniştilor le-a fost de ajuns să facă numai câteva baraje, ca să reţină mulţi din ei. Prinzând câteva sute de exemplare, pionierii le puseră la sărat şi apoi în cămară, ca să fie consumate în timpul iernii, când apele îngheţate nu îngăduiau pescuitul.

În acele zile, isteţul Jup fu ridicat la rangul de camerist. Îl îmbrăcaseră cu o jachetă, un pantalon scurt de pânză albă, şi un şorţ, ale cărui buzunare îl făcură nespus de fericit; maimuţoiul îşi. ţinea mai tot timpul labele în ele şi nu îngăduia nimănui să-i scotocească prin buzunare. Nab îl dresase foarte bine şi îţi făcea impresia că urangutanul îl înţelegea când îi vorbea. Jup şi Nab aveau unul pentru altul o simpatie reciprocă. Când nimeni nu avea nevoie de serviciile lui, fie la căratul lemnelor, fie la căţăratul pe pomi, Jup stătea la bucătărie, căutând să imite toate gesturile lui Nab. Dascălul îşi instruia cu multă răbdare elevul, care la rândul său îşi însuşea cu multă inteligenţă lecţiile profesorului.

Cât de mare fu mulţumirea pionierilor, când într-o zi, Jup apăru cu un şervet sub braţ şi le servi masa.

Îndemânatic şi atent, el îşi îndeplini perfect serviciul, schirnbând farfuriile, aducând mâncarea, turnând băutura, totul cu o seriozitate care îi înveselea grozav pe prietenii săi şi care îl entuziasma pe Pencroff.

Jup, adu supa!

Jup, puţină friptură!

Jup, o farfurie!

Jup, dragă Jup! Cuminte, Jup!

Şi Jup, fără să-şi piardă cumpătul, îi mulţumea pe toţi, avea grijă de toate şi dădu chiar din cap când Pencroff îi spuse:

— Hotărât, Jup, eşti un bun prieten.

E de prisos să se mai spună că urangutanul se obişnuise atât de mult cu locuitorii Casei de Granit, încât îşi însoţea adesea stăpânii în pădure, fără să arate cea mai mică dorinţă de a fugi. Să-l fi văzut umblând cu un baston pe care i-l făcuse Pencroff şi pe care îl purta pe umăr, ca o puşcă! Când era nevoie să fie cules un fruct din vârful unui copac, se căţăra sus într-o clipită. Când roata căruciorului se împotmolea, Jup, cu o singură smucitură puternică, o ridica readucând căruciorul pe drumul drept.

Zdravăn băiat! striga adesea Pencroff. Dacă ar fi tot atât de rău pe cât se pricepe la toate, nu ştiu cum am scoate-o la capăt cu el.

Pe la sfârşitul lunii ianuarie, pionierii începură nişte lucrări mari, în partea centrală a insulei. Ei hotă râseră să facă un ţarc pentru animale la poalele muntelui Franklin, lingă izvoarele Pârâului Roşu. Aci doreau să crească rumegătoarele – a căror prezenţă ar fi fost neplăcută la Casa de Granit – şi mai ales câţiva mufloni, care să le dea lână pentru îmbrăcămintea de iarnă.

În fiecare dimineaţă, membrii coloniei, uneori cu toţii, dar de cele mai multe ori numai Cyrus Smith, Harbert şi Pencroff se duceau până la izvoarele pârâului. Drumul lung, de cinci mile, era străbătut repede cu căruţa trasă de cei doi onaggaşi. O adevărată plimbare, sub bolta de verdeaţă a copacilor, pe noua şosea care primi numele de Şoseaua Stânei.

Pe povârnişul sudic al muntelui, aleseră o luncă presărată cu câţiva copaci şi situată la poalele unei metereze stâncoase. Era de fapt o pajişte pe care creşteau pâlcuri de arbori, aşezată la adăpostul uneia din stâncile masive, cu care se mărginea. Un mic pârâiaş, ce izvora chiar din pantele înverzite, o străbătea pieziş, pierzându-se apoi în apele Pârâului Roşu. Iarba era proaspătă şi copacii rari lăsau aerul să circule în voie pe această culme. Era de ajuns să înconjuri acea pajişte cu un gard circular, destul de înalt, pe care animalele cele mai sprintene să nu-l poată sări, şi stâna era gata. Acest ţarc avea să cuprindă, pe lângă cele două sute de vite cornute, mufloni sau capre, şi puii, care urmau să se nască mai târziu.

Inginerul trasă perimetrul ţarcului, iar apoi tăiară copacii necesari pentru îngrădirea locului. Dar, deoarece tot doborâseră destui copaci la deschiderea noii şosele, cărară cu căruciorul trunchiurile acestora şi ciopliră din ele pari trainici, pe care îi înfipseră bine în pământ.

În partea din faţa gardului, se lăsă loc pentru o intrare largă, închisă cu o poartă cu două canaturi, făcute din scânduri groase şi întărite prin câteva bare exterioare.

Construirea ţarcului dură trei săptămâni încheiate, căci Cyrus Smith mai făcu şi nişte staule mari, în care sa se adăpostească rumegătoarele. Ei construiră toate acestea cu multă grijă şi din materiale tari, deoarece muflonii sunt puternici şi uneori chiar primejdioşi. Parii bine ascuţiţi şi cu vârfurile trecute prin para focului mai fuseseră întăriţi şi cu traverse prinse în nituri de fier şi din loc în loc cu crampoane de fier, pentru a face gardul şi mai trainic.

După ce terminară de făcut stâna, hotărâră să mai dea o raită pe la poalele muntelui Franklin, prin păşunile unde obişnuiau să vină rumegătoarele. Această operaţie-avu loc în ziua de 17 februarie,; o minunată vară, şi nimeni nu. lipsi la. apel, Cei doi onaggaşi, bine dresaţi, pe care călăreau Gédéon Spilelt şi. Harbert, se dovediră de mare folos în această împrejurare.

Muflonii şi caprele trebuiau încercuiţi şi prinşi. Cyrus Smith, Pencroff, Nab şi Jup se postară în diferite puncte ale pădurii, iar’cei doi călăreţi şi Top galopau pe o rază de o jumătate milă, în jurul stânii. Strângând mereu cercul în jurul animalelor, izbutiră să prindă câteva exemplare, mai ales că muflonii erau numeroşi în acea parte a insulei. Erau mari cât căprioarele, cu coarne mai groase decât ale berbecilor, cu o blană cenuşie, presărată cu fire lungi.

Obositoare zi de vânătoare. Ce du-te-vino! Câtă alergătură, câte ţipete! Dintr-o sută de mufloni urmăriţi, scăpaseră mai mult de două treimi; dar, până la urmă, tot căzură în cursă vreo treizeci de rumegătoare şi vreo zece capre sălbatice, care se repeziseră în stână, fiind împinse încetul cu încetul către poarta deschisă, ce părea să le ofere o scăpare.

Pe scurt, lucrurile merseseră destul de bine şi pionierii nu aveau de ce să se plângă. Cea mai mare parte dintre mufloni erau femele, şi acestea le dădeau siguranţa că turma se va mări şi că într-un viitor destul de apropiat nu vor mai duce lipsă de lână şi piei.

În seara aceea, vânătorii se întoarseră frânţi de oboseală la Casa de Granit. Totuşi, a doua zi se duseră din nou să viziteze stâna. Prizonierii lor încercaseră într-adevăr să răstoarne gardul, dar, neizbutind, se liniştiseră.

În tot timpul lunii februarie, nu se mal întâmplă nimic important. Muncile zilnice se desfăşurau în cea mai perfectă ordine şi, în timp ce îmbunătăţeau drumurile care duceau la stână şi la portul Balonului, pionierii începură construirea celui de-al treilea drum, care ducea de la platou până pe coasta apuseană. Din toată insula Lincoln, rămâneau încă necunoscute marile păduri, care acopereau peninsula Serpentină. Acolo se ascundeau fiarele, pe care Gédéon Spilett socotea să le stârpească cu desăvârşire.

Înainte de începerea anotimpului friguros, pionierii dădură cea mai mare atenţie culturii plantelor sălbatice, care fuseseră transplantate din pădure pe platoul Grande-Vue. Harbert nu se întorcea niciodată dintr-o excursie, fără să aducă vreo câteva plante folositoare. Într-o zi, adusese o plantă, a cărei sămânţă presată dădea un untdelemn excelent; altă dată, adusese un fel de măcriş, cu calităţi antiscorbutice, care nu era de dispreţuit; izbuti să găsească chiar şi nişte tubercule preţioase, care semănau cu cartofii. Acum, grădina de zarzavat era bine îngrijită, bine stropită, bine apărată împotriva lăcomiei păsărilor şi împărţită în mici tarlale, în care creşteau: salată, măcriş, napi, hrean şi alte zarzavaturi. Pământul de pe acest platou, fiind foarte roditor, pionierii puteau să se aştepte la cele mai bogate recolte.

Nu le lipseau nici băuturile variate, în afară doar de vin, aşa că oamenii noştri nu aveau de ce se plânge. Pe lângă ceai, făceau lichior din rădăcini de dragonier şi, folosind mugurii unuia din soiurile de pini de pe insulă, Cyr’us Smith fabrică un fel de bere.

Pe la sfârşitul verii, curtea de păsări se îmbogăţi cu o pereche de dropii şi cu nişte cocoşi minunaţi, cu creasta şi guşile negre, care se plimbau ţanţoşi pe malurile lacului.

După cum se vede, mulţumită muncii acestor oameni curajoşi şi inteligenţi, totul mergea strună. În serile calde de vară, după ce isprăveau cu treburile, pionierii se aşezau la marginea platoului Grande-Vue, sub un fel de cerdac acoperit cu plante agăţătoare, pe care îl înjghebase Nab. Stăteau de vorbă, făceau tot felul de planuri şi buna dispoziţie a marinarului nu înceta să înveselească grupul, în care domnea cea mai bună înţelegere.

Se vorbea şi de patrie. Ce-o mai fi cu Războiul de Secesiune? Un ziar ar fi fost bine venit în insula Lincoln. De 11 luni rupseseră orice legătură cu restul lumii şi, curând, la 24 martie, se împlinea un an, de când vântul îi aruncase pe această insulă necunoscută. Pe atunci, erau nişte bieţi naufragiaţi, care nu ştiau cum să scape cu viaţă din ghearele elementelor dezlănţuite! Iar acum, mulţumită înţelepciunii şi hărniciei lor, deveniseră nişte adevăraţi colonişti, înzestraţi cu arme, unelte, instrumente, oameni care fuseseră în stare să transforme, spre folosul lor, animalele, plantele şi minereurile insulei.

Da! Pionierii vorbeau adesea de toate acestea şi făceau nenumărate planuri de viitor.

Cyrus Smith mai mult asculta decât vorbea. Câteodată, o glumă a lui Pencroff sau o reflecţie a lui Harbert îl făceau să zâmbească; dar, mereu şi pretutindeni, el se gândea la acele întâmplări inexplicabile, trăite pe insulă, la taina ciudată, căreia nu-i găsise încă dezlegare.