CAPITOLUL XI.

Iarna. Bătucitul lânii. Piua. Ideea fixă a lui Pencroff. Fanoanele. La ce poate folosi un albatros. Combustibilul viitorului. Top şi Jup. Furtuni. Stricăciuni la curtea de păsări. O excursie la mlaştină. Cyrus Smith e singur. Explorarea puţului.

O dată cu venirea lunii iunie, care corespunde cu luna decembrie în zona boreală, sosea şi iarna, aşa că pionierii noştri se îngrijiră de confecţionarea unor haine trainice şi călduroase.

Muflonii de la stână fuseseră tunşi, iar lâna lor aştepta să fie transformată în stofă de haine.

Bineînţeles că Cyrus Smith nu avea la îndemână niciunul din instrumentele care se întrebuinţează pentru torsul şi ţesutul lânii, de aceea el îşi propuse să folosească proprietatea firelor de lână care se încurcă constituind prin simpla lor încâlcire acea stofă care se numeşte „pâslă”, atunci când sunt presate în toate direcţiile. Pâsla se poate obţine printr-o simplă „bătucire”, operaţie care, deşi scade elasticitatea stofei, îi măreşte în schimb posibilitatea de a păstra căldura. Lâna muflonilor, alcătuită din fire scurte, era cât se poate de potrivită pentru o astfel de operaţie.

Inginerul, ajutat de tovarăşii săi, împreună cu Pencroff – care se vedea silit să-şi părăsească din nou vasul drag – începură prin a elibera lâna de substanţa aceea uleioasă cu care este îmbibată şi care se numeşte usuc. O ţinură douăzeci şi patru de ore în hârdaie pline cu apă încălzită la şaptezeci de grade; o spălară apoi bine cu sodă şi când fu destul de bine uscată trecură la „bătucirea” ei, obţinând astfel o stofă foarte grosolană, care n-ar fi avut nici o căutare în centrele industriale din Europa sau America, dar care era foarte preţuită, pe piaţa insulei Lincoln.

Se ştie desigur că stofele acestea erau cunoscute din timpurile cele mai îndepărtate şi fuseseră obţinute prin aceleaşi mijloace pe care se pregătea să le folosească Cyrus Smith.

Inginerul construi o maşină de presat lână, folosind cu dibăcie forţa mecanică produsă de căderea de apă de pe plajă, întreaga instalaţie era o piuă cât se poate de rudimentară, alcătuită dintr-un ax, cu ajutorul căruia se ridicau şi se lăsau doi piloni verticali, care presau lâna aşezată în piuă. Mai construiră şi un cadru din bârne groase, care înconjura întregul mecanism. Secole de-a rândul aşa au arătat piuele de pretutindeni, până ce pilonii au fost înlocuiţi prin cilindri compresori, mulţumită cărora lâna este supusă unui adevărat laminaj, în loc să fie „bătucită” ca în trecut.

Operaţia se făcu sub îndrumarea lui Cyrus Smith şi izbuti de minune. Lâna, îmbibată cu soluţie de săpun – menită pe de o parte să uşureze înmuierea, strângerea şi bătucirea firelor de lână, făcându-le totodată şi mai lunecoase şi, pe de altă parte, să le împiedice să se destrame în timpul presării – fu scoasă din piuă sub forma unor bucăţi groase de pâslă. Asperităţile şi inegalităţile cu care însăşi natura înzestrează firele de lână ajutaseră atât de mult la alipirea şi amestecarea lor, încât, în cele din urmă, coloniştii obţinură pâsla, din care puteau să-şi facă atât haine, cât şi pături. Desigur că nu fabricaseră stofă merinos, muselină, caşmir, alpaga, satin, catifea ori brocard, nici măcar flanelă, ci doar pâslă – totuşi insula avea oricum o industrie în plus.

Având în sfârşit şi pături groase, pe lângă haine călduroase, pionierii puteau să înfrunte fără grijă iarna anului 1866-1867.

Pe la 20 iunie se lăsă ger şi, spre marea lui părere de rău, Pencroff se văzu nevoit să întrerupă construirea corăbiei, pe care, de altfel, era sigur că o va isprăvi în primăvară.

Marinarul era stăpânit de gândul de a face o călătorie de recunoaştere până în insula Tabor, cu toate că Cyrus Smith nu vedea ce-ar putea să aducă nou această expediţie, pe care Pencroff o dorea mânat doar de curiozitate, neavând ce să găsească pe stânca aceea pustie şi stearpă. Inginerul se arăta destul de îngrijorat la gândul că vor străbate o sută cincizeci de mile, cu totul necunoscute, pe bordul unui vas destul de mic. Se îngrozea gândindu-se la ceea ce s-ar putea întâmpla cu ei în largul mării, în cazul când n-ar putea să atingă insula Tabor şi nici să se întoarcă pe insula Lincoln, cu atât mai mult cu cât aveau de străbătut o regiune foarte periculoasă a Pacificului.

Cyrus Smith discuta adesea acest plan cu Pencroff, care dădea dovadă de o încăpăţânare de neînvins, pe care singur nu era în stare să şi-o explice.

La urma urmelor, Pencroff,-îi spuse într-o zi inginerul, – dă-mi voie să-ţi amintesc că după ce ai lăudat atât insula aceasta şi după ce îţi exprimi mereu regretul de a fi nevoit într-o zi s-o părăseşti, nu înţeleg cum poţi fi tocmai dumneata acela care vrei s-o părăseşti primul.

Vreau s-o părăsesc doar pentru câteva zile, răspunse Pencroff. Atât cât să mă duc şi să mă întorc, atât cât să-mi dau seama ce-i cu insula aceea.

Dar nu înţelegi că acum ea nu mai poate însemna pentru noi nici pe departe cât insula Lincoln?

De asta sunt sigur!

Atunci de ce să te aventurezi?

Vreau să ştiu ce se petrece pe insula Tabor!

Dar nu se petrece nimic Şi nu are cum să se petreacă ceva!

Cine ştie!

Şi dacă te prinde vreo furtună?

N-am de ce să mă tem în timpul verii, răspunse Pencroff. Afară de asta, domnule Cyrus, fiindcă sunt totuşi silit să mă gândesc la toate, v-aş cere voie să-l iau numai pe Harbert cu mine.

Dar bine, Pencroff, – răspunde inginerul, apăsându-şi mâna pe umărul marinarului, – crezi că ne-am putea mângâia vreodată dacă vi s-ar întâmpla vreo nenorocire dumitale şi acestui copil, pe care-l socotim cu toţii fiul nostru?

Domnule Cyrus, răspunse Pencroff, pătruns de o încredere nestrămutată, nu vă vom pricinui această durere. De altminteri nu vom mai vorbi despre această călătorie decât când va veni timpul potrivit. Sunt sigur că după ce veţi vedea corabia gata înzestrată cu pânze şi cu tot ce-i trebuie, când veţi vedea cum ţine la apă, căci vom face împreună ocolul insulei, mă veţi lăsa să plec fără nici o grijă. Sunt sigur că va fi o adevărată minune corabia dumneavoastră.

Cred că este mai potrivit să spunem corabia noastră, Pencroff, zise inginerul zâmbind, dezarmat pentru moment.

Convorbirea se termină aici, ca să reînceapă altă dată, fără ca vreunul dintre ei să izbutească să-l convingă pe celălalt.

Prima zăpadă căzu la sfârşitul lunii iunie. La stână adunaseră mai dinainte nutreţ destul, ca să nu mai fie nevoiţi s-o viziteze zilnic; hotărâră totuşi să nu lase să treacă o săptămână fără să dea pe acolo.

Pionierii puseră din nou capcane şi încercară micile instrumente fabricate de Cyrus Smith. Aşezară la marginea pădurii, de-a lungul potecii pe care obişnuiau să umble fiarele ce coborau la lac, balenele îndoite printr-o pojghiţă de gheaţă, pe care le acoperiseră cu un strat gros de grăsime.

Spre marea mulţumire a inginerului, născocirea pescarilor din Aleutine dădu rezultate minunate. Douăsprezece vulpi, câţiva porci mistreţi şi chiar un jaguar căzură pradă pionierilor; toate aceste animale muriseră cu stomacul perforat.

Trebuie să pomenim aici şi despre încercarea făcută de pionierii noştri de a comunica într-un fel oarecare cu semenii lor.

Gédéon Spilett se gândise de multe ori să arunce în mare o sticlă conţinând un mesaj, pe care s-ar fi putut să o poarte curenţii pe vreun ţărm locuit, sau să se folosească de vreun porumbel. Dar i se părea cu neputinţă ca un porumbel sau o sticlă să poată străbate distanţa de o mie două sute de mile, care despărţea insula de oricare alt ţinut.

În ziua de 30 iunie, pionierii prinseră cu mare greutate un albatros, pe care o împuşcătură a lui Harbert îl rănise uşor la un picior. Era un exemplar foarte frumos, ale cărui aripi, când erau întinse, măsurau zece picioare.şi care, desigur, era în stare să străbată un ocean de mărimea Pacificului.

Harbert ar fi dorit să păstreze minunata zburătoare, a cărei rană se vindecase repede; el susţinea că poate să o domesticească. Gédéon Spilett însă îl făcu să înţeleagă că nu puteau să piardă prilejul de a se pune în legătură cu vreun ţinut locuit al Pacificului, aşa că Harbert cedă. Dacă albatrosul venea dintr-o regiune locuită, socoteau naufragiaţii, cu siguranţă că se va întoarce tot acolo, de îndată ce-şi va recăpăta libertatea.

Era foarte posibil ca Gédéon Spilett, în care reporterul nu murise, să fi fost mulţumit că găsise prilejul să trimită în necunoscut un palpitant articol, în care povestea aventurile pionierilor de pe insula Lincoln!

El redacta deci o notiţă scurtă, pe care o vârî într-un săculeţ de pânză cauciucată, cu rugămintea către acela care o va găsi s-o predea ziarului New-York Herald. Săculeţul fu legat de gâtul albatrosului şi nu de laba sa, deoarece păsările acestea au obiceiul să se odihnească pe suprafaţa mării; apoi curierul lor fu eliberat, iar pionierii, destul de mişcaţi, îl priviră cum se pierdea printre ceţurile ce acopereau zarea spre apus.

Încotro se îndreaptă? întrebă Pencroff.

Spre Noua Zeelandă, răspunse Harbert.

Drum bun strigă marinarul, care nu avea prea mare încredere în astfel de mijloace de corespondenţă.

O dată cu sosirea iernii, prietenii noştri reluară lucrările în interiorul Casei de Granit; îşi reparară îmbrăcămintea şi între altele făcură şi pânze pentru corabie, croite din inepuizabilul înveliş al aerostatului.

În timpul lunii iulie domni un frig straşnic, dar pionierii nu erau siliţi să economisească nici lemnele, nici cărbunii. Cyrus Simth instalase un al doilea cămin în sala mare, în care îşi petreceau serile. în timp ce lucrau, stăteau de vorbă, iar când nu aveau de lucru, citeau, aşa că timpul trecea cu folos pentru toată lumea.

Era o adevărată plăcere pentru ei să asculte mugetele vijeliei dezlănţuite afară, aşezaţi în sala luminată cu lumânări, bine încălzită cu cărbuni, după o masă bogată, cu cafeaua de soc fumegând în ceşcuţe, cu pipele răspândind valuri de fum parfumat. Mulţumirea lor ar fi fost desăvârşită de nu s-ar fi ştiut atât de departe de semenii lor, de patria lor. Vorbeau adesea despre ţara lor, despre prietenii rămaşi acolo şi despre avântul industriei. în cursul unei astfel de convorbiri, Gédéon Spilett puse următoarea întrebare:

Dragă Cyrus, nu riscă oare acest avânt al industriei şi al comerţului să fie oprit într-o bună zi?

Oprit? De ce?

Din lipsa cărbunelui, cel mai preţios minereu, Da, cel mai preţios, într-adevăr, răspunse inginerul. Se pare că natura însăşi a ţinut să se vadă cât este de preţios, creând diamantul, care nu este altceva decât cărbune pur, cristalizat.

Dar nu vreţi să spuneţi, domnule Cyrus, întrebă Pencroff, că în cazanele maşinilor se va arde diamantul în locul cărbunelui?

Nu, dragul meu, răspunse Cyrus Smith.

Totuşi, reluă Gédéon Spillet, recunoşti că într-o bună zi cărbunele va fi consumat în întregime?

Ei! Zăcămintele de cărbuni sunt încă foarte mari, astfel că cei o sută de mii de muncitori26 care scot anual o sută de chintale metrice, nu le-au epuizat nici pe departe!

Dar odată cu creşterea consumului de cărbuni, răspunse Gédéon Spilett, este de prevăzut că aceşti o sută de mii de muncitori vor deveni în curând două sute de mii şi că extracţia va fi dublă.

Fără îndoială! Dar s-au inventat noi maşini, care vor permite să se exploreze mai intens zăcămintele din Europa, iar minele din America şi Australia vor face faţă încă multă vreme cerinţelor industriei.

Cam cât timp? întrebă reporterul.

Cel puţin două sute cincizeci până la trei sute de ani.

Noi n-avem de ce să ne temem, zise Pencroff. Sunt însă îngrijorat pentru strănepoţii noştri.

Până atunci se va găsi şi alt combustibil, spuse Harbert.

Să sperăm, răspunse Gédéon Spilett, căci altfel cum vor merge maşinile? Fără maşini, ce vor deveni drumurile de fier, vapoarele, uzinele şi tot ceea ce contribuie la progresul civilizaţiei?

Oare ce s-ar putea întrebuinţa în locul cărbunelui? întrebă Pencroff. Aveţi vreo idee, domnule Cyrus?

Aproximativ, dragul meu.

Ei, bine, ce s-ar putea arde în locul lui?

Apă, răspunse Cyrus Smith.

Apă, strigă Pencroff. Să încălzim cu apă vapoarele cu aburi şi locomotivele! Apa va încălzi apa?

Da, da, apa! Dar apa descompusă în elementele sale componente, răspunse Cyrus Sniitb. Probabil că operaţia aceasta se va face cu ajutorul electricităţii, care va deveni o forţă puternică şi uşor de mânuit, căci printr-o lege inexplicabilă, toate descoperirile mari parcă se potrivesc şi se completează la un moment dat. Da, dragii mei, cred că apa va fi întrebuinţată într-o bună zi drept combustibil; hidrogenul şi oxigenul, care intră în compoziţia ei, vor fi folosite împreună sau separat şi vor da un izvor nesecat de căldură şi lumină, izvor mai bogat decât cărbunele. Va veni o zi când magaziile vapoarelor şi tenderele locomotivelor vor conţine în loc de cărbuni, aceste două gaze comprimate, care vor arde în cazanele lor, degajând o uriaşă putere calorică. Nu avem prin urmare de ce să fim îngrijoraţi. Atâta vreme cât pământul va fi locuit, el va satisface toate nevoile locuitorilor săi; ei nu vor duce lipsă nici de lumină, nici de căldură, după cum nu vor duce lipsă nici de produse animale, vegetale sau minerale. Cred că atunci când zăcămintele de cărbuni vor fi istovite vom încălzi şi ne vom încălzi cu apă. Apa este cărbunele viitorului.

Tare aş vrea să apuc vremurile acelea, spuse marinarul.

Pentru asemenea minuni te-ai trezit cam devreme, Pencroff, spuse Nab, care până atunci nu luase parte la discuţie.

Totuşi, nu cuvintele lui Nab încheiară convorbirea, ci lătratul lui Top. Câinele avea. şi de data aceasta lătratul acela ciudat, care-l preocupa pe inginer. Lătrând într-una, Top începu să se învârtească pe lângă gura puţului, care se afla la capătul culoarului interior.

Ce are Top de latră aşa? întrebă Pencroff.

Şi de ce mârâie Jup? adăugă Harbert. Într-adevăr, urangutanul dădea semne de agitaţie, ca şi câinele şi, lucru curios, ambele animale păreau mai curând neliniştite, decât înfuriate.

Fără îndoială, puţul acesta este în directă legătură cu marea, spuse Gédéon Spilett, şi un monstru marin vine din când în când să respire în adâncul lui.

Aşa şi este, răspunse marinarul. Nici nu poate fi altă explicaţie… Haide, Top, taci odată adăugă Pencroff, întorcându-se spre câine. Şi tu, Jup, treci în edaia ta!

Maimuţa şi dinele se potoliră. Jup se duse la culcare, dar Top rămase în salon, mârâind înfundat toată seara.

Nu mai vorbiră de acest incident, dar inginerul căzu pe gânduri.

În tot restul lunii iulie urmară când zile de ger, când de moină. Temperatura nu scăzu ca în iarna precedentă, dar în schimb avură de îndurat furtuni şi vijelii puternice. Marea năvăli din nou asupra ţărmului, producând în câteva rânduri stricăciuni la Cămin. Valurile de fund, uriaşe, care veneau să se sfarme de peretele Casei de Granit, erau atât de puternice, încât păreau provocate de un cutremur submarin.

Aplecaţi la ferestrele lor, pionierii nu se puteau opri să admire spectacolul măreţ al oceanului, care se zbătea neputincios. Valurile se spulberau în spume de o albeaţă orbitoare, litoralul dispărea sub năvala apelor vijelioase, iar stâncile, în care era săpată casa, păreau să răsară chiar din mare, ale cărei ceţuri de aburi le învăluiau până la mai mult de o sută de picioare înălţime.

În timpul acestor furtuni era greu, primejdios chiar, să te aventurezi pe şoselele insulei, căci vijelia dobora mulţi copaci. Totuşi, pionierii nu lăsau să treacă o săptămână fără să se ducă la stână. Din fericire, ţarcul străjuit de copaci şi staulul se aflau la adăpostul muntelui Franklin, aşa că nu avură mult de suferit de pe urma uraganului. în schimb, curtea de păsări, aşezată pe platoul Grande-Vue, şi prin urmare expusă vânturilor de răsărit, suferi mari pagube. De două ori zbură acoperişul hulubăriei, iar gardul se strică şi el. Erau nevoiţi să refacă totul, mult mai solid, căci acum se dovedise că insula Lincoln era aşezată într-una din cele mai furtunoase regiuni ale Pacificului, fiind parcă centrul marilor cicloni, care o biciuiau ca pe o sfârlează – numai că aici sfârlează rămânea pe loc, iar biciul se învârtea neîncetat.

În prima săptămână a lunii august, vijelia se potoli treptat şi atmosfera, care părea pe veci osândită la zbucium, se linişti, dar temperatura scăzu, gerul devenind foarte aspru. Termometrul coborî la minus opt grade Fahrenheit (- 22° centigrade).

În ziua de 3 august, pionierii făcură o excursie, pe care o plănuiau de câtva timp, în sud-vestul insulei, spre mlaştinile Tadornelor. Ei erau atraşi de bogatul vânat acuatic, care sălăşluia acolo în timpul iernii. Se aflau pe acolo raţe sălbatice, becaţine, lişiţe, cufundări şi alte zburătoare, aşa că pionierii hotărâră să consacre o expediţie de o zi întreagă pentru a vâna din aceste păsări.

Nu numai Gédéon Spilett şi Harbert, ci şi Pencroff şi Nab luau parte la expediţie. Doar Cyrus Sniith nu merse cu ei, susţinând că are de lucru. El rămase singur la Casa de Granit.

Ca să ajungă la mlaştină, vânătorii apucară pe drumul care ducea la portul Balonului, făgăduind să se întoarcă seara. Top şi Jup îi întovărăşeau. De cum trecură râul Mercyv inginerul ridică podul şi se întoarse acasă, cu gândul să pună în aplicare un proiect pentru care ţinea să fie singur.

Plănuia să viziteze cu de-amănuntul puţul interior, a cărui gură se deschidea în interiorul Casei de Granit şi care era în legătură cu marea, fiindcă pe aici treceau odinioară apele lacului.

De ce se învârtea atât de des Top în jurul acestui puţ? De ce lătra el atât de ciudat şi de ce părea atât de neliniştit? De ce se arăta Jup la fel de neliniştit? Oare să aibă puţul şi alte ramificaţii afară de legătura verticală cu marea? Duceau ramificaţiile acestea spre alte regiuni ale insulei? Iată ce dorea să ştie Cyrus Smith şi deocamdată ţinea s-o afle numai el. De.aceea hotărâse să încerce explorarea puţului în lipsa tovarăşilor săi şi acum i se ivea cel mai bun prilej s-o facă.

Era uşor de coborât până în fundul puţului, întrebuinţând scara destul de lungă de frânghie, pe care nu o mai foloseau de când instalaseră ascensorul. Inginerul trase scara până la gură, care avea un diametru de şase picioare, şi o aruncă înăuntru, după ce legase zdravăn capătul ei de sus. Apoi aprinse un felinar, luă un revolver şi, vârându-şi un cuţit la cingătoare, începu să coboare primele trepte.

Zidul era aproape în întregime neted, doar din loc în loc răsăreau câteva colţuri de stâncă şi, pe aceste ieşituri, o fiinţă îndemânatică ar fi putut într-adevăr să se ridice până la deschizătura puţului.

Observând acest lucru, inginerul plimbă cu grijă felinarul în jurul acestor ieşituri, fără să găsească vreo urmă veche sau nouă, care să-i dea de gândit.

Apoi coborî mai adânc, cercetând cu luare aminte pereţii.

Nimic suspect. Ajungând la ultimele trepte, inginerul simţi apropierea apei, care în clipa aceea era cu desăvârşire liniştită. Nici la nivelul ei, şi nici în altă parte a puţului nu văzuse vreun culoar lateral, care să se ramifice în interiorul masivului. Peretele, lovit cu mânerul cuţitului, suna plin. Pentru a ajunge în fundul puţului şi a se ridica apoi până la gura lui, ar fi fost neapărat nevoie să se treacă pe sub apele mării, lucru ce nu l-ar fi putut face decât animalele marine. De altfel, era cu neputinţă de determinat în ce punct al litoralului şi la ce adâncime sub nivelul mării se isprăvea canalul.

Încheindu-şi cercetările, Cyrus Smith se urcă înapoi, trase scara, acoperi gura puţului şi se întoarse gânditor în sala mare a Casei de Granit, spunându-şi: „N-am văzut nimic şi totuşi este ceva în puţul ăsta.”