CAPITOLUL XII.

Echipamentul corăbiei. O ofensivă a vulpilor. Jup e rănit. Jup e îngrijit şi se vindecă. Corabia este isprăvită. Triumful lui Pencroff. Vasul Bonadventure. Călătorie de încercare în jurul insulei. Un document neaşteptat.

Seara, cei patru vânători se întoarseră supraîncărcaţi. Până şi Top purta în jurul gâtului un şirag de păsări vânate, iar Jup o cingătoare de becatine.

Prieteni, strigă Nab, avem cu ce să ne trecem timpul! Vom avea o cămară frumoasă, plină cu conserve şi pateuri minunate, am însă nevoie de un ajutor. Mă bizui pe tine, Pencroff.

Nu se poate, Nab, răspunse marinarul. Mă aşteaptă pânzele corăbiei, aşa că va trebui să te lipseşti de ajutorul meu.

Dar dumneata, domnule Harbert?

Eu, Nab, trebuie să mă duc mâine la stână, răspunse tânărul.

Atunci poate că dumneavoastră, domnule Spilett, îmi veţi da o mână de ajutor?

Desigur, Nab, dacă vrei, răspunse reporterul, dar te previn că dacă îmi vei dezvălui reţetele tale am să le public.

N-aveţi decât, domnule Spilett, răspunse Nab.

Şi iată cum a doua zi, Gédéon Spilett, devenit ajutorul lui Nab, se instala în bucătărie. Inginerul îl pusese şi pe reporter la curent cu rezultatul explorării sale din ajun şi acesta era şi el de părere că în jurul puţului stăruie totuşi un mister.

Gerul nu se muie. El se mai menţinu o săptămână. Din această pricină pionierii nu părăsiră Casa’de Granit decât pentru a se repezi la curtea păsărilor, întreaga locuinţă era plină de miresmele plăcute, pe care le răspândeau savantele preparaţii culinare ale lui Nab şi ale reporterului. Ei nu transformară însă în conserve întreg produsul expediţiei, căci vânatul se păstra minunat pe frigul ce domnea, aşa că toată colonia se înfrupta cu friptură de raţă sălbatică şi de alte zburătoare, deci afirmând că e cel mai gustos vânat din lume.

Pencroff, ajutat de Harbert, lucră de zor întreaga săptămână şi pânzele corăbiei erau gata. Frânghii nu ie lipseau, căci puteau folosi toate frânghiile de la învelişul aerostatului. Cablurile, plasa şi odgoanele balonului erau de cea mai bună calitate şi-i prinseră foarte bine marinarului. Pânzele fură întărite pe margini cu frânghii puternice, dar tot le mai rămăseseră destul material pentru a confecţiona funiile necesare la legarea acestor pânze la colţuri şi cu care să le ridice şi să le fixeze apoi de catarguri. Cât despre scripeţi Cyrus Smith îi fabrică, slujindu-se de’ strungul pe care şi-l instalase. Şi astfel, toate cele trebuitoare pentru înzestrarea corăbiei fură gata cu mult înaintea acesteia. Pencroff confecţiona şi un pavilion: albastru, roşu şi alb, folosind în acest scop plantele colorate ce creşteau din belşug pe insulă. Numai că în loc de treizeci şi şapte de stele, câte împodobesc steagul Statelor Unite, marinarul zugrăvi treizeci şi opt, adăugând încă una pentru „Statul Lincoln”, pentru insula pe care o şi considera alipită la patria sa.

„Dacă nu în faptă, spunea el, dar cu sufletul ea aparţine marii noastre ţări”.

În aşteptarea acestui eveniment, steagul fu arborat la fereastra din mijloc a Casei de Granit şi pionierii îl salutară cu trei puternice urale.

Între timp, iarna se apropia de sfârşit şi părea că va trece fără nici un incident grav, când iată că, în noaptea de 11 august, platoul Grande-Vue fu ameninţat să fie devastat complet.

Pionierii dormeau adânc după o zi de muncă rodnică, când, pe la orele patru dimineaţa, fură treziţi de lătratul lui Top.

De data aceasta, câinele nu lătra lângă gura puţului, ci în faţa uşii, aruncându-se peste ea de parcă ar fi vrut s-o spargă. Jup ţipa şi el cât îl ţinea gura.

— Ce e, Top? strigă Nab, care se trezise primul.

Dar câinele continua să latre.

Ce s-a întâmplat? întreba şi Cyrus Smith. îmbrăcându-se în grabă, pionierii se repeziră cu toţii la ferestre şi le deschiseră.

Nu vedeau nimic, însă auzeau nişte lătrături ciudate în beznă. Ţărmul părea năpădit de animale ce nu se zăreau în întuneric.

Ce să fie? strigă Pencroff.

Lupi, jaguari sau maimuţe! răspunse Nab.

Drace Să nu ajungă cumva pe platou! spuse reporterul.

Şi păsările noastre, strigă Harbert, şi zarzavaturile…?

Pe unde or fi trecut? întrebă Pencroff.

Au trecut desigur pe podeţul dinspre plajă, răspunse inginerul, pe care unul dintre noi trebuie să-l fi uitat deschis.

Într-adevăr, spuse Spilett, îmi amintesc că l-am lăsat deschis…

Frumoasă ispravă, domnule Spilett! strigă marinarul.

Ce-a fost, a fost, răspunse Cyrus Smith. Să vedem ce-i de făcut acum!

Pionierii îşi dădeau seama că jivinele, oricare ar fi fost ele, trecuseră podeţul din spre plajă şi puteau să pătrundă pe platou, urcând malul stâng al râului. De aceea trebuiau să ajungă neapărat pe platou înaintea fiarelor.

Ce fel de jivine să fie oare? se întrebară ei din nou, surprinşi de nişte lătrături mai puternice.

Harbert tresări, amintindu-şi că mai auzise asemenea lătrături, în timpul primei lui vizite la izvoarele Pârâului Roşu.

Sunt vulpi, spuse el.

Pe ele! strigă marinarul.

Se repeziră toţi spre coşul ascensorului, înarmaţi cu topoare, carabine şi revolvere şi coborâră pe plajă.

Animalele acestea sunt primejdioase când sunt în număr mare şi înfometate. Totuşi, pionierii se aruncară fără să şovăie în mijlocul haitei şi primele împuşcături ce fulgerară întunericul determinară retragerea celor dintâi năvălitori.

Trebuiau înainte de toate să împiedice cu orice preţ, pătrunderea jefuitorilor pe platoul Grande-Vue, unde semănăturile şi curtea de păsări ar fi suferit, iar pagubele aduse lanului de grâu ar fi fost poate imense şi ireparabile. Dar cum platoul nu putea fi invadat decât dinspre malul stâng al râului Mercy,era destul ca pionierii să taie vulpilor calea în vreun fel pe îngusta fâşie de ţărm, cuprinsă între râu şi faleză. Aşa stând lucrurile, se îndreptară într-acolo, în timp ce haita de vulpi gonea în întuneric, Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Harbert, Pencroff şi Nab se aşezară în aşa fel, încât să formeze un front de netrecut. Top, căscând fălcile lui uriaşe, se aşezase în faţa lor, urmat de Jup, care mânuia o măciucă noduroasă ca pe un buzdugan.

Noaptea era foarte întunecoasă. Vulpile, în număr de vreo sută, se zăreau numai la lumina împuşcăturilor, care nimereau de fiecare dată ţinta. Ochii lor străluceau ca nişte cărbuni aprinşi.

Nu trebuie să treacă! strigă Pencroff.

Nu vor trece! răspunse inginerul.

Dacă vulpile nu trecură spre platou, aceasta nu înseamnă că nici nu încercară. Năvălitorii din ultimele rânduri împingeau fără răgaz pe cei din faţă, astfel că se iscă o încăierare înverşunată, în care pionierii luptau cu revolverele şi topoarele. Nenumărate cadavre acoperiră pământul, dar ceata vulpilor nu se micşora. Părea că peste podeţ trec mereu alţi năvălitori, care sporeau rândurile agresorilor.

Curând, pionierii fură siliţi să lupte corp la corp şi primiră câteva răni, din fericire uşoare. Cu un foc de revolver Harbert îl salvă pe Nab, căruia îi sărise în spinare o vulpe sprintenă ca un râs. Top se lupta cu furie, repezindu-se la vulpi şi gâtuindu-le. Jup lovea vârtos cu ciomagul şi zadarnic încercau pionierii să-l reţie. înzestrat pesemne cu ochi care vedeau prin întuneric, el se vâra mereu acolo unde era învălmăşeala mai mare şi îşi arăta mulţumirea, scoţând din când în când un fluierat ascuţit. Se avântă foarte departe şi la lumina unui foc de revolver îl zăriră o clipă cum ţinea piept voiniceşte la vreo şase vulpi mari.

După o luptă de doua ore, bătălia se isprăvi cu victoria pionierilor! Zorii zilei alungară cotropitorii; ei o zbughiră înapoi peste podeţ, gonind spre nord. Nab ridică imediat podeţul în urma lor.

Când se crăpă de ziuă pionierii numărară cincizeci’ de cadavre întinse pe plajă.

Jup! strigă Pencroff. Unde este Jup?

Jup dispăruse. Prietenul său, Nab, îl strigă, dar pentru prima oară Jup nu-i răspunse.

Începură cu toţii să-l caute, tremurând de frică pentru viaţa lui. Ridicând cadavrele ce pătaseră zăpada cu sânge, îl găsiră pe Jup sub un adevărat morman de vulpi, ale căror fălci şi oase rupte dovedeau că avuseseră de-a face cu măciuca viteazului urangutan. Bietul maimuţoi încă mai ţinea în mâini o frântură din ciomagul său. Lipsit de apărare, el fusese copleşit de duşmanul numeros şi pieptul îi era brăzdat de răni adânci.

Trăieşte! strigă Nab, aplecându-se deasupra lui.

Lasă că-l scăpăm noi, răspunse marinarul; îl vom îngriji ca pe unul dintre ai noştri!

Jup părea să înţeleagă, căci îşi puse capul pe umărul lui Pencroff, ca şi cum ar fi vrut să-i mulţumească. Marinarul era el însuşi rănit, dar atât rănile sale cât şi ale tovarăşilor săi erau neînsemnate, căci mulţumită armelor de foc izbutiseră să ţină fiarele la distanţă. Numai urangutanul era grav rănit; el căzu în nesimţire şi continuă să geamă uşor.

Nab şi Pencroff îl transportară în starea aceasta până la ascensor şi îl urcară apoi încet în Casa de Granit. Acolo îl culcară pe o saltea scoasă dintr-un pat şi-i spălară cu mare grijă rănile. Nici un organ principal nu părea să fi fost atins, dar Jup era foarte slăbit din pricina pierderii de sânge şi avea’ temperatură mare.

După pansare, îl duseră în camera lui şi îl supuseră la un regim sever, „ca pe un om adevărat!” cum spunea Nab. Din când în când i se dădea să bea un ceai răcoritor, făcut din ierburile păstrate în farmacia Casei de Granit.

Jup căzu mai întâi într-un somn adânc şi agitat, apoi, respiraţia lui devenind încetul cu încetul tot mai regulată, fu lăsat să se odihnească în linişte. Din când în când, Top venea tiptil să-şi vadă prietenul şi lingea cu un aer trist o mână a lui Jup, ce atârna afară din pat.

În aceeaşi dimineaţă îngropară cadavrele vulpilor, pe care le târâră până în pădurea Far-West şi le-aşezară într-o groapă adâncă.

Atacul suferit, care ar fi putut avea urmări grave, fu o lecţie pentru pionieri, care nu se mai culcau înainte ca unul din ei să se fi asigurat că toate podurile erau ridicate şi deci ei erau la adăpost de orice pericol de acest fel.

În timpul acesta, Jup, a cărui stare îi îngrijorase foarte mult, începu să se înzdrăvenească. Constituţia lui robustă îl salvă, temperatura scăzu încetul cu încetul şi Gédéon Spilett, care se pricepea la medicină, îl socoti scăpat. În ziua de 16 august, Jup începu să mănânce. Nab îi prepara tot felul de dulciuri, pe care bolnavul le mânca cu poftă, căci marele lui defect era lăcomia şi Nab nu făcuse nimic ca să-l dezveţe.

Ce să-i faci? îi răspundea el lui Gédéon Spilett, care îl certa câteodată, susţinând că răsfaţă maimuţoiul prea mult. Bietul Jup n-are altă plăcere decât mâncarea, iar eu sunt mulţumit că pot să-l răsplătesc măcar în felul acesta!

Zece zile după neplăcuta întâmplare, în ziua de 21 august, domnul Jup se sculă. Rănile i se cicatrizaseră, şi, după toate probabilităţile, avea să-şi revie complet. Ca toţi convalescenţii, fu cuprins de o foame grozavă şi reporterul îl lăsă să mănânce cât voia, având încredere în instinctul animalelor, care le pune la adăpost de excese. Nab era încântat de pofta de mâncare a ucenicului său.

Mănâncă, Jup dragă, – îi spunea el, – nu te lipsi de nimic! Ţi-ai vărsat sângele pentru noi şi este de datoria mea să te ajut să ţi-l refaci!

În sfârşit, în ziua de 25 august, Nab îşi chemă tovarăşii.

Domnule Cyrus, domnule Gédéon, domnule Harbert, Pencroff, veniţi repede încoace!

Pionierii, care se aflau în sala cea mare, se sculară şi veniră în camera lui Jup, unde-i chemase Nab.

Ce s-a întâmplat? întrebă reporterul.

Veniţi să vedeţi! răspunse Nab, râzând cu hohote. Ce le văzură ochii? Domnul Jup şedea turceşte pe pragul Casei de Granit şi trăgea liniştit din lulea.

Pipa mea! strigă Pencroff. Mi-a luat pipa! Ei, dragă Jup, ţi-o dăruiesc! Fumează, dragul meu, fumează liniştit.

Iar Jup scotea nori groşi de fum şi părea foarte mulţumit.

Cyrus Smith nu se arătă prea mirat de această întâmplare; el cită mai multe cazuri de maimuţe domesticite, pentru care tutunul devenise o necesitate.

Din ziua aceea, Jup avu pipa lui, atârnată la el în cameră, precum şi o mică provizie de tutun. Şi-o umplea singur, o aprindea cu un tăciune şi părea cel mai fericit maimuţoi din lume. Această potrivire de gusturi nu făcu decât să strângă şi mai mult prietenia dintre maimuţă şi marinar.

Cine ştie dacă nu este un om, îi spunea câteodată Pencroff lui Nab. Te-ai mira dacă într-o bună zi ar începe să vorbească?

De loc, răspunse Nab. Singurul lucru care mă miră este că nu vorbeşte încă, fiindcă este singurul lucru care-i lipseşte!

Tare tni-ar plăcea, reluă marinarul, să-mi spună într-o bună zi: „Ce-ar fi dacă am face schimb de pipe, dragă Pencroff?”

Mda, n-ar fi rău, răspunse Nab. Ce păcat că este mut din naştere!

În luna septembrie, iarna luă sfârşit şi pionierii se apucară din nou de lucru.

Construirea corăbiei înainta repede. Pereţii erau gata şi în interior fură sprijiniţi cu bârne care fuseseră îndoite la aburi şi care legau trainic toate părţile calei.

Deoarece nu duceau lipsă de lemne, Pencroff îi propuse inginerului să căptuşească interiorul în întregime, pentru a obţine o cât mai mare soliditate şi impermeabilitate a vasului.

Cyrus Smith, care se temea de ceea ce le-ar fi putut pregăti viitorul, aprobă ideea marinarului de a face vasul cât mai rezistent.

Căptuşirea corăbiei şi puntea fură gata în ziua de 15 septembrie. Încheieturile, astupate cu câlţi de iarbă de mare uscată, fură acoperite cu răşină clocotită, pe care brazii pădurii o furnizau din belşug.

Amenajarea corăbiei fu cât se poate de simplă. Lestul era alcătuit din douăsprezece tone de.bolovani, de. granit, fixaţi cu ciment, peste care fu aşternută o podea de scânduri. întreg interiorul corăbiei fu împărţit în două camere, mobilate doar cu nişte bănci, care serveau şi drept Cuiere. Piciorul catargului principal susţinea peretele despărţitor dintre cele două camere, în care se intra prin două chepenguri deschise în punte şi care erau prevăzute cu obloane.

Pentru catarg, Pencroff găsi cu uşurinţă copacul potrivit. Alese un brad tânăr, drept, cu lemnul fără noduri, pe care-l ciopli la bază şi-l rotunji la cap. Fierăria necesară catargului, pupei şi cârmei, solidă, dar grosolană, o făcură în atelierul de la Cămin. În sfârşit, vântrelele, vârful catargului, catargele mici, vastele, totul fu gata în prima, săptămână a lunii octombrie şi hotărâră să încerce corabia în apropierea insulei, pentru a-şi putea da seama cum se comportă pe mare şi în ce măsură o puteau folosi.

În tot acest timp pionierii nu părăsiră nici celelalte lucrări. Stâna se mări, căci turma de mufloni şi de capre se îmbogăţise cu o mulţime de iezi, care trebuiau adăpostiţi şi hrăniţi. Pionierii cercetau mereu parcul de stridii, iepurăria, zăcămintele de cărbune şi de fier şi făceau investigaţii în părţile neexplorate încă ale Far-West-ului, care păreau bogate în vânat.

Mai descoperiră şi diferite plante indigene, care, deşi nu aveau o întrebuinţare imediată, făceau ca provizia de produse vegetale a Casei de Granit să fie mai variată. Erau plante din familia ficoidelor, unele cu foi cărnoase, bune de mâncat, altele care produceau nişte grăunţe din care se putea face un fel de făină.

În ziua de 10 octombrie, corabia fu lansată. Pencroff era nespus de fericit. Operaţia reuşi de minune. Vasul, gata pregătit, fusese împins pe butuci până la extrema limită a ţărmului, unde fu luat de valurile mării în flux şi începu să plutească în aplauzele pionierilor. Pencroff nu arătă prea multă modestie în această împrejurare, iar acum, după ce îşi dusese, munca la bun sfârşit, era mândru şi de faptul că i se acordă titlul de căpitan al vasului.

Ca să-l mulţumească pe căpitanul Pencroff, căutară un nume pentru vasul lor, pe care, după oarecare discuţii, îl numiră Bonadventure, după numele de botez al bravului marinar.

Îndată ce corabia fu luată de valuri, pionierii văzură că ea pluteşte foarte bine şi că va fi în stare să navigheze sub toate vânturile.

De altfel, aveau de gând să facă de îndată o plimbare în larg, căci timpul era frumos, marea liniştită, mai ales pe coasta de sud, şi o briză plăcută de la nord-vest începuse să bată de vreo oră.

Dar înainte de plecare, trebuiau să prânzească şi să ia chiar provizii pe bord, pentru cazul când excursia s-ar fi prelungit până-n seară.

Inginerul abia aştepta şi el să încerce vasul, care fusese construit după proiectele lui, cărora de fapt le adusese unele modificări, ţinând seama de sfaturile lui Pencroff. Deoarece marinarul nu mai pomenea de călătoria spre insula Tabor, Cyrus Smith nădăjduia că-şi schimbase gândul.

Cu greu s-ar fi înduplecat el să încuviinţeze ca doi sau trei dintre tovarăşii săi să se aventureze în larg pe barca aceea, care nu putea să cântărească decât cel mult cincisprezece tone.

La ora zece şi jumătate, toată lumea era pe bord; Jup şi Top nu lipseau nici ei. Nab şi Harbert ridicaseră ancora înfiptă în nisip la gura râului, iar vasul „Bonadventure”, cu pavilionul fluturând în vânt şi cu pânzale întinse, porni în larg, condus de Pencroff. Fură siliţi să meargă cu vântul în faţă, pentru a ieşi din golf şi vasul merse bine.

Călătorii de pe corabie erau încântaţi. Aveau o navă bună, care la nevoie putea să le aducă mari servicii. Vremea fiind frumoasă şi briza prielnică, plimbarea fu minunată.

Pencroff îi scoase în larg, la trei sau patru mile de coastă, în dreptul portului Balonului. Insula apăru atunci în toată întinderea ei. Înfăţişarea coastei dintre capul Ghearei şi promontoriul Reptilei era foarte variată. La mal creşteau păduri, în care verdele coniferelor se desprindea întunecat din mijlocul arborilor proaspăt înfrunziţi, mai încolo, muntele Franklin domina ţinutul, atingând norii cu crestele lui acoperite cu zăpezi strălucitoare.

Ce frumuseţi! strigă Harbert.

Da, insula noastră este frumoasă şi bună, răspunse Pencroff. O iubesc cum mi-am iubit mama. Ea ne-a primit săraci şi lipsiţi de toate şi astăzi ce le lipseşte celor cinci copii ai ei care au picat din cer?

Nimic! răspunse Nab, nimic nu le lipseşte, căpitane!

Şi amândoi scoaseră trei urale puternice în cinstea insulei lor.

Între timp, Gédéon Spilett, rezemat de catarg, desena panorama care se desfăşura în faţa ochilor săi. Cyrus Smith privea în tăcere.

Ei, domnule Cyrus, întrebă Pencroff, ce spuneţi de vasul nostru?

Pare să se poarte destul de bine, răspunse inginerul.

Perfect! Nu credeţi că am putea întreprinde cu el o călătorie puţin mai lungă?

Ce călătorie, Pencroff?

Spre insula Tabor, de pildă?

Dragul meu, răspunse Cyrus Smith, cred că în caz de nevoie va trebui să ne încredinţăm fără şovăire viaţa vasului nostru, chiar dacă ar fi vorba de o călătorie mai lungă; dar ştii foarte bine că tare m-ar mâhni să te văd pornind spre insula Tabor, atunci când nimic nu te sileşte.

E bine să-ţi cunoşti vecinii, răspunse Pencroff cu încăpăţânare, insula Tabor este vecina noastră, singura vecină pe care o avem. Ar trebui sări facem o vizită, cel puţin de bună cuviinţă.

Drace, zise Gédéon Spilett, prietenul nostru Pencroff ţine şi la etichetă!

Nu ţin la nimic, mormăi marinarul, necăjit de împotrivirea inginerului, pe care însă n-ar fi vrut pentru nimic în lume să-l mâhnească.

Gândeşte-te, Pencroff, răspunse Cyrus Smith, că nu te poţi duce singur până în insula Tabor.

Îmi ajunge un singur tovarăş.

Fie, răspunse inginerul. Dar s-ar putea să lipseşti colonia noastră de doi pionieri din cinci câţi are.

Din şase! răspunse Pencroff. L-aţi uitat pe Jup.

Din şapte, adăugă Nab. Top nu-i nici el de lepădat.

Dar nu risc nimic, domnule Cyrus’, reluă Pencroff.

S-ar putea să ai dreptate, Pencroff; dar ţi-o spun încă o dată: vă expuneţi fără să fie nevoie!

Încăpăţânatul marinar nu răspunse nimic, hotărât să reia mai târziu convorbirea. El nu bănuia că în curând o întâmplare avea să-i dea prilejul să transforme într-o operă de ajutorare ceea ce nu reprezenta acum decât un capriciu.

Întradevăr, după ce navigase în larg, corabia se îndreptă spre portul Balonului. Trebuiau neapărat să verifice trecătorile dintre bancurile de nisip şi stânci, şi să le însemne la nevoie cu geamandure, deoarece golful acela mic avea să slujească drept radă pentru vasul lor.

Ajunseră la o jumătate de milă de coastă şi fuseră nevoiţi să navigheze cu ocoluri, deoarece înaintau împotriva vântului. „Bonadventure” îşi micşorase viteza, căci briza domolită de înălţimile insulei abia umfla pânzele, iar marea, netedă ca o oglindă, unduia puţin doar la adierile unui vântuleţ cu toane, Harbert, care stătea la prova ca să arate drumul printre bancuri, strigă pe neaşteptate:

Mergi în direcţia vântului, Pencroff!

Ce e? întrebă marinarul sculându-se. O stâncă?

Nu… aşteaptă, spuse Harbert… nu văd bine… ia-o puţin mai spre dreapta… bine… întoarce puţin.

Cu aceste cuvinte, Harbert, care se culcase de-a lungul punţii, vârî repede braţul în apă şi se ridică strigând:

O sticlă!

Ţinea în mână o sticlă, pe care o găsise la câţiva paşi de ţărm.

Cyrus Smith luă sticla, scoase dopul în tăcere şi trase din ea o hârtie umedă, pe care erau scrise următoarele cuvinte:

Naufragiat… Insula Tabor: 153° long. V. – 37°11’ lat. S.