CAPITOLUL XIII.

Se hotărăşte plecarea. Diferite presupuneri. Pregătiri. Cei trei călători. Prima noapte. A doua noapte. Insula Tabor. Cercetări pe plajă. Cercetări în pădure. Nici o urmă. Animale. Plante. O locuinţă. Pustietate.

— Un naufragiat! strigă Pencroff. Un naufragiat părăsit la câteva sute de mile de noi, pe insula Tabor! O, domnule Cyrus, acum n-o să vă mai puteţi împotrivi proiectelor mele.

— Nu, Pencroff, răspunse Cyrus Smith, şi chiar doresc să plecaţi cât mai curând.

— Bine, să pornim mâine!

— Chiar mâine.

Inginerul ţinea în mână hârtia scoasă din sticlă. Stătu câteva clipe pe gânduri, apoi spuse:

— Din felul cum este redactat acest document, dragii mei, trebuie să tragem mai multe concluzii: mai întâi naufragiatul din insula Tabor este un om cu bogate cunoştinţe marinăreşti, deoarece dă cu exactitate latitudinea şi longitudinea insulei, aşa cum le determinasem şi noi; în al doilea rând el este englez sau american, documentul fiind scris în englezeşte.

— Ceea ce spui este foarte logic, răspunse Gédéon Spilett, şi prezenţa acestui naufragiat explică venirea lăzii pe ţărmul insulei noastre. De vreme ce există un naufragiat, înseamnă că s-a întâmplat prin părţile acestea şi un naufragiu. Noroc că Pencroff a construit o corabie pe care s-a gândit s-o încerce tocmai astăzi, căci o singură zi de întârziere ar fi fost de ajuns ca sticla să se fi spart de stânci.

— Într-adevăr, spuse Harbert, este o întâmplare fericită trecerea noastră pe aici, în timp ce sticla încă mai plutea.

— Nu ţi se pare nimic ciudat în toată întâmplarea asta? îl întrebă Cyrus Smith pe Pencroff.

— Nu văd nimic extraordinar, răspunse marinarul. Sticla asta, oricum, trebuia să ajungă undeva şi a ajuns la noi, în loc să ajungă în altă parte.

— Se poate să ai dreptate, Pencroff, răspunse inginerul, şi totuşi

— Dar, observă Harbert, nu putem şti dacă sticla pluteşte pe mare de multă vreme?

— Nu văd cum, răspunse Gédéon Spilett. De altfel, documentul pare să fi fost scris de curând. Ce părere ai, Cyrus?

— E greu de răspuns. Oricum, aceasta o vom afla noi mai târziu! răspunse Cyrus Smith.

Cât dură schimbul acesta de cuvinte, Pencroff întoarse corabia, fără să mai piardă vreme, şi cu toate pânzele întinse se îndrepta cu repeziciune către capul Ghearei. Toţi se gândeau la naufragiatul de pe insula Tabor, întrebându-se dacă vor ajunge la timp să-l salveze, în viaţa pionierilor se produsese un eveniment însemnat. Ei înşişi erau naufragiaţi, dar se gândeau cu teamă că un altul poate fusese mai puţin norocos decât ei, şi de aceea socoteau de datoria lor să-i sară în ajutor.

Ocoliră capul Ghearei şi pe la orele patru vasul ancoră la gura râului Mercy.

În aceeaşi seară plănuiră toate amănuntele expediţiei lor. Fiindcă Harbert şi Pencroff erau singurii care se pricepeau să conducă un vas, păpea firesc să plece numai ei. Plecând chiar a doua zi, la 11 octombrie, puteau să ajungă în ziua de 13 pe insula Tabor, căci vântul bătea din direcţia potrivită, aşa încât nu le trebuiau mai mult de patruzeci de ore pentru o călătorie de o sută cincizeci de mile. Dacă petreceau o zi pe insulă şi făceau trei-patru zile pe drum la întoarcere, în ziua de 17 călătorii puteau fi înapoi pe insula Lincoln. Vremea era frumoasă, barometrul urca lin, vântul sufla necontenit, totul părea să vină în ajutorul acestor oameni de treabă, pe care o datorie omenească îi mâna departe de insula lor.

Hotărâră ca Cyrus Smith, Nab şi Gédéon Spilett să rămână la Casa de Granit. În ultima clipă însă trebuiră să modifice acest plan: Gédéon Spilett, care nu-şi uitase meseria de reporter, declară că, decât să piardă o asemenea aventură, mai bine pleacă înot spre insula Tabor, aşa încât îl primiră şi pe el pe corabie.

Toată după masa transportară pe „Bonadventure” câteva obiecte de aşternut, unelte, arme, muniţii, o busolă şi alimente pentru o săptămână, şi când totul fu încărcat pe vas, pionierii se întoarseră la Casa de Granit.

A doua zi, la cinci dimineaţa, îşi luară rămas bun, foarte mişcaţi, apoi Pencroff, întinzând pânzele, se îndreptă spre capul Ghearei, pe care trebuia să-l ocolească înainte de a se îndrepta direct spre sud-vest.

Vasul ajunsese la un sfert de milă de ţărm, când călătorii zăriră în vârful Casei de Granit doi oameni, care le făceau semne. Erau Cyrus Smith şi Nab.

— Prietenii noştri! strigă Gédéon Spilett. Iată prima noastră despărţire după cincisprezece luni!

Pencroff, reporterul şi Harbert făcură un ultim semn de rămas bun şi Casa de Granit dispăru după stânci.

În primele ore ale zilei „Bonadventure” se menţinu în apele insulei Lincoln, care semăna, văzută de departe, cu un coş de verdeaţă, din mijlocul căruia se ridica muntele Franklin. înălţimile ei micşorate de depărtare îi dădeau o înfăţişare puţin potrivită, pentru a atrage navigatorii pe ţărmurile ei.

Plutind la zece mile de ţărm, depăşiră pe la ora unu capul Reptilei. De la acea depărtare nu mai puteau deosebi ţărmul apusean al insulei care se întindea până la poalele muntelui Franklin. Trei ore mai târziu, insula Lincoln dispăru cu desăvârşire în zare.

Vasul „Bonadventure” se lăsa uşor condus, tăia adânc valurile şi înainta repede. Pencroff întinsese pânza catargului mare şi, conducându-se după busolă, mergea în linie dreaptă spre insula Tabor.

Din când în când, Harbert îl înlocuia la cârmă şi tânărul avea o mână atât de sigură, încât marinarul nu-i putea, găsi nici un cusur.

Gédéon Spilett vorbea când cu unul, când cu celălalt şi, la nevoie, dădea o mână de ajutor. Căpitanul Pencrofî era foarte mulţumit de echipajul lui şi vorbea chiar de „un sfert de rom pe echipă”, ca răsplată.

Spre seară, secera lunii, care abia la 16 avea să fie în primul pătrar, se arătă pe cerul umbrit de amurg, însă dispăru curând. Noaptea era întunecoasă, dar înstelată, prevestind o zi frumoasă.

Pencroff Coborî pânza din vârful catargului, pentru a nu fi surprins cumva de vreo pală de vânt mai puternică. Poate că nu era nevoie să ia această măsură, noaptea fiind liniştită, dar marinarul era prevăzător.

Reporterul dormi aproape toată noaptea. Pencroff şi Harbert făceau cu schimbul la cârmă. Marinarul avea încredere în Harbert ca în el însuşi, şi încrederea sa era îndreptăţită de sângele rece şi înţelepciunea tânărului. Băiatul primea instrucţiunile marinarului ca un adevărat timonier, neabătându-se nici măcar cu o linie de la cursul indicat.

Noaptea şi ziua următoare se scurseră liniştite. Direcţia sud-vest fu menţinută, toată ziua, astfel că „Bonadventure” trebuia să acosteze chiar pe insula Tabor, presupunând că nici un curent necunoscut nu o va îndepărta de ea.

Marea pe care o străbăteau era cu desăvârşire pustie. Numai albatroşii păreau să cutreiere spaţiul cuprins între insula Tabor şi insula Lincoln şi reporterul se întreba dacă nu cumva una din aceste păsări vânjoase era chiar aceea căreia îi încredinţase mesajul său adresat ziarului „New-York Herald”.

— Când te gândeşti că ne aflăm tocmai în vremea când pescuitorii de balene se îndreaptă spre sudul Pacificului, observă Harbert. Într-adevăr, nu cred să existe o mare mai puţin umblată, sau mai bine zis mai părăsită decât aceasta!

— Mie nu mi se pare chiar aşa de pustie! răspunse Pencroff.

— Cum asta? întrebă reporterul.

— Păi nu suntem noi pe aici? Dar ce, corabia noastră este o epavă? Noi nu suntem oameni?

Şi Pencroff râse de gluma sa.

Spre seară socotiră că vasul străbătuse de la plecare o sută douăzeci de mile, adică vreo trei mile pe oră. Briza era slabă şi cu tendinţă de scădere. Dacă însă socotelile lor erau bune şi direcţia exactă, insula Tabor trebuia să se arate a doua zi în zori.

Nici Gédéon Spilett, nici Harbert şi nici Pencroff nu închiseseră ochii în noaptea de 12 spre 13 octombrie, fiind cu toţii foarte emoţionaţi. Era atâta nesiguranţă în încercarea lor! Se apropiau oare de insula Tabor? Se mai afla oare pe insulă naufragiatul în ajutorul căruia veneau? Cine era omul acesta? Nu va aduce oare tulburări prezenţa lui în mica lor colonie, atât de unită până acum? Va consimţi el să schimbe o închisoare cu alta? Toate aceste întrebări, care trebuiau să capete răspuns a doua zi, nu-i lăsau să doarmă. în zorii zilei călătorii cercetau cu încordare întreg orizontul, spre vest.

— Pământ! strigă Pencroff, pe la orele şase dimineaţa.

Şi cum Pencroff nu se înşela niciodată, curând un ţărm se ivi în faţa lor.

Se poate lesne închipui bucuria micului echipaj! Peste câteva ore aveau să coboare pe insulă!

Insula Tabor, un fel de coastă joasă, abia răsărită din valuri, se afla doar la o depărtare de cincisprezece mile. îndreptară vasul spre ea şi, pe măsură ce răsărea soarele, zăriră ici, colo câte un pisc.

— Este mai mică decât insula Lincoln, observă Harbert, şi îşi datorează probabil existenţa aceloraşi frământări submarine.

La ora unsprezece dimineaţa, vasul „Bonadventure” ajunse la două mile de coastă şi Pencroff îl conducea cu multă băgare de seamă în aceste ape necunoscute.

Acum insula putea fi cuprinsă cu vederea în toată întinderea ei; ici, colo se zăreau grupuri de arbori de cauciuc înfrunziţi şi alţi copaci înalţi, de felul acelora care creşteau şi în insula Lincoln. Dar, lucru ciudat, nicăieri nu se ridica vreun nor de fum, care să trădeze prezenţa unui om, nicăieri pe litoral nu se zărea vreun semnal.

Şi totuşi, documentul era limpede: există un naufragiat pe insulă şi acest naufragiat ar fi trebuit să stea la pândă pe ţărm!

Între timp, corabia înainta printre trecătorile destul de întortochiate dintre stânci şi Pencroff observă cu luare-aminte toate cotiturile drumului. Îl pusese pe Harbert la cârmă, iar el stătea la prova cercetând apele, gata în orice clipă să strângă pânzele, a căror frânghie o ţinea în mână. Gédéon Spilett cerceta ţărmul prin ochian, fără să vadă nimic deosebit.

În sfârşit, pe la amiază, prova corăbiei se lovi de o plajă de nisip. Aruncând ancora, echipajul strânse pânzele şi coborî pe uscat.

Nu încăpea nici o îndoială că se aflau pe insula Tabor. Pe hărţile cele mai recente nu se găsea nici o altă insulă în această margine a Pacificului, între Noua Zeelandă şi coasta americană.

Vasul fu bine legat ca să nu fie luat de reflux; apoi, Pencroff cu cei doi tovarăşi ai săi, bine înarmaţi, o luară de-a lungul ţărmului, în direcţia unui con înalt de aproximativ două sute cincizeci de picioare, ce se înălţa la vreo jumătate de milă.

— Din creştetul acestui deal, spuse Gédéon Spilett, ne vom forma o oarecare idee despre înfăţişarea insulei, lucru care ne va uşura cercetările.

— Prin urmare, vom face şi noi, spuse Harbert, la fel cum a procedat domnul Cyrus pe insula Lincoln, atunci când s-a urcat mai întâi pe muntele Franklin.

— Chiar aşa, răspunse reporterul. Este lucrul cel mai bun!

Tot vorbind, exploratorii înaintau de-a lungul unei păşuni, care se termina chiar la poalele conului. Stoluri de porumbei şi rândunele de mare, asemănătoare celor din insula Lincoln, zburau în faţa lor. În păduricea din stânga păşunii se stârni un freamăt uşor printre ierburi, care trăda prezenţa unor animale ce o luaseră la fugă; dar nimic nu arăta că insula este locuită.

Ajunşi la poalele conului, Pencroff, Harbert şi Gédéon Spilett îl urcară în câteva minute şi privirile lor cercetară întreg orizontul.

Se aflau pe o insulă cu un diametru de cel mult şase mile, de formă ovală, alungită, cu foarte puţine capuri, promontorii şi golfuri. De jur-împrejur, până în fundul zărilor se întindea marea pustie. Nu se zărea nici un ţărm şi nici un catarg!

Mica insulă, în întregime împădurită, nu prezenta varietatea insulei Lincoln, stearpă şi sălbatică într-o parte, roditoare şi bogată într-alta. De-a curmezişul insulei curgea printr-o păşune un pârâiaş, vărsându-se în mare printr-o gură îngustă.

— Nu-i prea întinsă insula, spuse Harbert.

— Da, ar fi fost cam mică pentru noi, spuse şi Pencroff.

— Şi pare nelocuită, zise reporterul. Într-adevăr, observă Harbert, nimic nu trădează prezenţa omului.

— Să coborâm totuşi, spuse Pencroff, şi să căutăm.

Marinarul şi tovarăşii săi se întoarseră pe ţărm, la locul unde lăsaseră corabia. Hotărâră apoi să facă înconjurul insulei, mergând de-a lungul ţărmului, înainte de a se aventura în interior. În felul acesta, nici un punct nu putea rămâne necercetat.

Plaja era netedă, străpunsă din loc în loc de nişte stânci mari, pe care le ocoleau. Exploratorii coborâră spre sud, stârnind stoluri de păsări de apă şi turme de foci, care se aruncau în mare de cum îi zăreau.

Animalele astea, observă reporterul, au mai văzut oameni. Se tem de noi, deci cunosc oamenii.

Peste o oră, călătorii ajunseră la extremitatea de sud a insulei, terminată printr-un cap ascuţit, şi o luară îndată spre nord, mergând de-a lungul coastei apusene, care şi ea se înfăţişa nisipoasă şi stâncoasă, mărginită de pădurea deasă.

Nu găsiră nici o locuinţă şi nu zăriră nici o urmă de picior omenesc pe întreg perimetrul insulei, pe care-l străbătură în patru ore.

Lucrul părea oricum foarte ciudat, şi le venea să creadă că insula Tabor nu era, sau nu mai era locuită. La urma urmei, documentul putea să aibă tot atât de bine câteva luni sau câţiva ani; se putea prin urmare ca naufragiatul să fi murit doborât de lipsuri sau să fi fost repatriat.

Prânzind în grabă pe corabie, Pencroff, Gédéon Spilett şi Harbert făceau tot felul de presupuneri, mai mult sau mai puţin vrednice de crezare.

La ora cinci după-amiază îşi reluară expediţia, aventurându-se în pădure.:

Prin faţa lor fugeau nenumărate animale, mai ales capre şi porci, aparţinând speciilor europene. Se putea să le fi debarcat vreun balenier pe insulă, unde se înmulţiseră cu repeziciune. Harbert se gândi să ia cu el vreo două perechi pe insula Lincoln.

Deci, fără îndoială, insula fusese locuită cândva de oameni. Lucrul deveni şi mai evident atunci când găsiră în pădure crengi, trunchiuri şi copaci doborâţi cu toporul, şi peste tot urme de mână omenească. Dar copacii putreziţi păreau tăiaţi cu mulţi ani în urmă. Urmele de topor erau acoperite cu muşchi, şi pe potecile care cu greu se mai zăreau, creşteau ierburi.

— După cum vedeţi, observă Gédéon Spilett, urmele acestea dovedesc nu numai că au debarcat oameni pe această insulă, ci şi mai mult, că au locuit aici câtva timp. Cine au fost acei oameni? Câţi au fost? Câţi au rămas?

— Documentul, spuse Harbert, pomeneşte de un singur naufragiat.

— Atunci, răspunse Pencroff, trebuie să-l găsim, presupunând că se mai află pe insulă.

Porniră mai departe, urmând poteca ce tăia insula de-a curmezişul, mergând astfel de-a lungul pârâului ce se vărsa în mare.

Câteva plante dovedeau că omul’ trecuse pe aici, lucru pe care îl confirmau de altfel şi animalele de origine europeană, şi unele lucrări făcute de mâna omului, în unele locuri, în mijlocul luminişurilor, se vedeau foarte bine urmele unor culturi de: zarzavat, semănate odinioară.

Cu nespusă bucurie, Harbert descoperi printre ele cartofi, salată, măcriş, morcovi, varză, napi. N-avea decât să le culeagă seminţele, ca să îmbogăţească flora insulei Lincoln.

— Foarte bine! spuse Pencroff. Ce o să se mai bucure Nab! Chiar dacă nu găsim naufragiatul, călătoria noastră tot nu a rămas fără folos.

— Fără îndoială, răspunse Gédéon Spilett; dar halul în care se găsesc aceste plante, mă face să cred că insula, nu mai este locuită, de mult.

— Asta aşa e, spuse şi Harbert. Un locuitor, oricare ar fi el, n-ar lăsa neîngrijită o cultură atât de însemnată.

— Da! spuse Pencroff, naufragiatul a plecat! Este de presupus

— În cazul acesta suntem siliţi să credem că documentul este destul de vechi?

— Desigur!

— Şi că sticla a ajuns lângă insula Lincoln, după ce a plutit vreme îndelungată pe mare?

— Tot ce se poate, răspunse Pencroff. Dar iată că se întunecă şi cred că ar fi mai nimerit să ne întrerupem cercetările.

— Să ne întoarcem la, corabie şi le reîncepem mâine, hotărî reporterul.

Părea lucrul cel mai potrivit. Erau gata să pornească spre ţărm, când Harbert, arătând ceva, ce se zărea printre copaci, strigă:

— O locuinţă!

Se îndreptară toţi trei în grabă spre locuinţa arătată, în lumina amurgului constatară că era clădită din scânduri ce fuseseră acoperite cu pânză gudronată.

Pencroff, împinse uşa, pe jumătate închisă, intrând grăbit.

Locuinţa era goală.

Share on Twitter Share on Facebook