Capitolul XV

Întoarcerea. Discuţia. Cyrus Smith şi necunoscutul. Portul Balonului. Devotamentul inginerului. O încercare mişcătoare. Câteva lacrimi.

A doua zi, 20 octombrie, la ora şapte dimineaţa, vasul „Bonadventure” acostă lin la gura râului Mercy, după o călătorie de patru zile.

Cyrus Smith şi Nab, îngrijoraţi din pricina vremii rele şi a lipsei prelungite a tovarăşilor lor, se urcaseră din zorii zilei pe platoul Grande-Vue, şi zăriseră în sfârşit corabia ce întârziase atâta vreme.

În sfârşit! Iată-i! strigă Cyrus Smith. Cât despre Nab, el juca de bucurie.

Numărând persoanele de pe punte, inginerul îşi închipui în primul moment că naufragiatul de pe insula Tabor nu fusese găsit, sau că nenorocitul nu voise să părăsească insula.

Într-adevăr, pe puntea vasului, se zăreau numai Pencroff, Gédéon Spilett şi Harbert.

În clipa acostării, Nab şi inginerul se aflau pe ţărm. Cyrus Smith se grăbi să le strige, înainte ca pasagerii să fi sărit pe nisip:

Am fost foarte îngrijoraţi de întârzierea voastră! Ce vi s-a întâmplat?

Nimic, răspunse Gédéon Spilett, ne-a mers foarte bine. Îţi vom istorisi totul.

Totuşi, continuă inginerul, expediţia voastră a dat greş. Văd că sunteţi tot trei, ca şi la plecare!

S-avem iertare, domnule Smith, spuse marinarul, suntem patru!

Aţi găsit naufragiatul?

Da!

Şi l-aţi adus cu voi?

Da!

În viaţă?

Da.

Unde e? Cine e?

Naufragiatul nostru este, răspunse Gédéon Spilett, sau mai bine zis, a fost cândva un om. Iată tot ce-ţi pot spune, Cyrus!

Inginerul află pe loc tot ce se petrecuse în timpul călătoriei. Îi istorisiră în ce împrejurări găsiseră coliba şi felul cum puseseră mâna pe naufragiat, care părea să nu mai facă parte din neamul omenesc.

Într-atâta, adăugă Pencroff, încât mă întreb dacă am făcut bine aducându-l aici!

Sunt sigur că ai făcut foarte bine, Pencroff! răspunse grăbit inginerul.

Bine, dar nenorocitul şi-a pierdut minţile!

Lucrurile trebuie să se fi petrecut în ultima vreme, răspunse Cyrus Smith, iar acum câteva luni, nenorocitul ăsta era un om teafăr ca voi şi ca mine. Cine ştie ce s-ar întâmpla cu vreunul dintre noi, dacă ar trăi mai mult timp izolat pe insula aceasta? Vai de acela care trăieşte singur, dragii mei! Se pare că singurătatea îţi ia minţile, dovadă halul în care l-aţi găsit pe nenorocitul ăsta.

Dar, domnule Cyrus, întrebă Harbert, ce vă face să credeţi că starea de abrutizare a nenorocitului acestuia datează doar de câteva luni?

Documentul pe care l-am găsit era de curând scris şi singur naufragiatul ar fi putut să-l scrie.

S-ar putea, observă Gédéon Spilett, să fi fost scris de vreun tovarăş al acestui om, care să fi murit între timp.

E cu neputinţă, dragă Spilett!

De ce? întrebă reporterul.

Fiindcă documentul ar fi vorbit de doi naufragiaţi, ori el nu pomeneşte decât de unul singur, răspunse Cyrus Smith.

Harbert istorisi pe scurt peripeţiile călătoriei lor, stăruind asupra licăririi de inteligenţă pe care o avusese prizonierul, care în toiul vijeliei redevenise, pentru o clipă, marinar priceput.

Ai dreptate, Harbert, răspunse inginerul, acest fapt are o deosebită însemnătate. S-ar putea ca nenorocitul acesta să nu fie de nevindecat şi sunt încredinţat că numai desperarea l-a adus în halul în care se află. Aici sunt semenii lui, printre care cred că îşi va reveni.

În cele din urmă, naufragiatul de pe insula Tabor fu scos din cabină, trezind mila inginerului şi marea uimire a lui Nab. Primul simţământ pe care îl vădi în noile împrejurări, fu dorinţa de a fugi.

Cyrus Smith îl reţinu, punându-i nuna pe umăr cu un gest autoritar, privindu-l totodată cu multă blândeţe. Sub influenţa acestei priviri, nenorocitul se linişti, lăsă ochii în jos, îşi plecă fruntea şi nu se mai împotrivi.

Sărmanul părăsit! şopti inginerul.

Cyrus Smith îl cercetase îndeaproape şi, judecând după aparenţe, se părea că nenorocitul nu mai păstrase nimic omenesc în el. Totuşi Cyrus Smith surprinsese, ca şi reporterul, un fel de slabă licărire de înţelegere în privirile lui.

Hotărâră ca părăsitul, sau mai bine zis necunoscutul, căci aşa era mai nimerit să-l numească de acum înainte noii lui tovarăşi, să locuiască într-una din camerele Casei de Granit, de unde nu putea să fugă. El se lăsă condus cu multă uşurinţă şi totul îi îndreptăţea să creadă că, bine îngrijit, necunoscutul va deveni şi el, alături de ceilalţi, unul din coloniştii insulei.

În timpul mesei ce urmă, pe care Nab se grăbi să o servească, Cyrus Smith ascultă cu luare-aniinte toate amănuntele călătoriei lor. Fu şi el de părere că necunoscutul trebuie să fie englez sau american. Numele corăbiei dispărute „Britania”, cât şi puţinul ce se vedea din trăsăturile acoperite cu păr ale nenorocitului păreau să confirme această părere.

Ascultă, Harbert, zise Gédéon Spilett, întorcându-se către băiat, de fapt tu nici nu ne-ai povestit cum l-ai întâlnit pe sălbaticul ăsta şi nici până acum nu ştim altceva, decât că te-ar fi sugrumat, dacă n-am fi sosit la timp să te scoatem din ghearele lui.

Drept să vă spun, răspunse Harbert, nici eu nu prea ştiu cum s-au întâmplat lucrurile. Cred că eram ocupat să-mi culeg plantele, când am auzit ceva prăvălindu-se cu zgomot dintr-un copac foarte în nit. Nici n-am avut timpul să mă întorc… şi nenorocitul, care pesemne stătuse pitit între crengile unui copac, se şi aruncase asupra mea. Fără domnul Spilett şi Pencroff eram…

Adevărat, băiete, spuse Cyrus Smith, ai trecut printr-o mare primejdie, dar tocmai mulţumită acestei primejdii l-aţi putut găsi pe nenorocitul ăsta, din care vom face un nou tovarăş.

Nădăjduieşti să mai faci din el un om? întrebă reporterul.

Desigur, răspunse inginerul.

După masă, Cyrus Smith şi tovarăşii săi se întoarseră pe plajă, pentru a descărca corabia. Inginerul cercetă armele şi uneltele, dar nu găsi nimic care să-i ajute să stabilească identitatea necunoscutului.

Porcii aduşi din insula Tabor reprezentau un preţios adaos la fauna insulei Lincoln. Ei au fost duşi la stână, unde s-au aclimatizat repede.

Butoiaşele cu praf de puşcă şi cu alice erau şi ele binevenite. Pionierii hotărâră să facă un mic depozit de pulbere în afara Casei de Granit, pentru a fi feriţi de pericolul unei explozii. Ei continuară totuşi să întrebuinţeze piroxilul, deoarece substanţa dădea rezultate minunate şi nu aveau nici un motiv s-o înlocu: iască cu praful de puşcă.

Când isprăviră cu descărcatul corăbiei, Pencroff zise:

Domnule Cyrus, cred că ar fi bine să ducem vasul într-un loc sigur.

Socoti că nu stă bine aici, la gura râului?

Nu, domnule Cyrus, răspunse marinarul. Va rămâne aproape tot timpul pe nisip, fără apă, şi nu e bine. Ar fi păcat de corabia asta bună, care a suportat foarte bine vijelia de la întoarcere.

N-ar putea să plutească chiar aici pe râu?

Fără îndoială, domnule Cyrus, că ar putea, dar revărsarea râului nu prezintă nici un fel de adăpost şi, dacă s-ar isca un vânt puternic, vasul ar avea de suferit de pe urma talazurilor mării.

Şi atunci unde vrei să-l adăposteşti, Pencroff?

În portul Balonului, răspunse marinarul. Golful acela mic şi adăpostit între stânci este tocmai potrivit.

Nu e cam departe?

Nu e nimic! Sunt doar trei mile şi unde mai puneţi că şoseaua ce duce până acolo e frumoasă şi dreaptă!

Fă cum vrei, Pencroff, răspunse inginerul, dar aş fi fost mai mulţumit să avem vasul aci, sub imediata noastră supraveghere. Când o să dispunem de oarecare timp, va trebui să-i facem un mic port.

Minunat! strigă Pencroff, un port cu un far, cu un dig şi cu un şantier de reparaţii. Domnule Cyrus, cât de simplu devine totul când suntem cu dumneavoastră!

Da, dragă Pencroff, răspunse inginerul, cu condiţia să mă ajuţi! Şi aşa, mai mult dumneata faci totul!

Harbert şi marinarul se îmbarcară deci din nou pe „Bonadventure” şi, întinzând pânzele, ocoliră cu repeziciune capul Ghearei, astfel că, după două ore, vasul era ancorat în apele liniştite din portul Balonului.

Să revenim acum la necunoscutul care era găzduit la Casa de Granit. Pionierii căutau să surprindă vreun semn care să le dovedească redeşteptarea minţii lui sau o domolire a sălbăticiei în care căzuse. Semnele se vădiră atât de limpezi, încât Cyrus Smith şi reporterul se întrebau dacă mintea lui fusese vreodată chiar atât de întunecată, cum li se păruse la prima vedere.

La început, fiind obişnuit cu viaţa în aer liber şi cu deplina libertate de care se bucurase pe insula Tabor, necunoscutul trecu prin stări de furie şi mai că se temeau să nu se arunce pe ferestrele Casei de Granit.

Încetul cu încetul se linişti şi atunci i se dădu oarecare libertate.

Puteau deci nădăjdui că, mai mult ca sigur, starea lui avea să se schimbe în bine. Lăsându-şi la o parte apucăturile de fiară carnivoră, necunoscutul începuse chiar să primească o hrană mai potrivită decât aceea cu care se obişnuise pe insula Tabor; carnea friptă începu să nu-i mai inspire repulsia pe care o manifestase pe corabie.

Cyrus Smith se folosise de un moment când dormea, pentru a-i tăia părul şi barba, care formau un fel de coamă şi îi dădeau o înfăţişare sălbatică. Apoi îl îmbrăcară, luându-i zdreanţă din jurul şoldurilor. Mulţumită acestor îngrijiri, necunoscutul căpătă o înfăţişare mai omenească, iar ochii lui păreau mai blânzi. Fără îndoială că, înainte de a fi ajuns în starea în care se afla, chipul lui avusese o expresie plăcută, inteligentă.

Gyrus Smith îşi făcuse o datorie din a petrece zilnic câteva ore în tovărăşia lui. Inginerul lucra lângă el, ocupându-se cu tot felul de treburi şi căutând astfel să-i atragă atenţia. Era, convins că o străfulgerare ar fi fost de ajuns pentru ca mintea nenorocitului să se trezească şi omul să-şi revină în fire. Purtarea lui pe corabie, în timpul furtunii, era cea mai bună dovadă., Inginerul nu înceta să-i vorbească cu glas tare, ca să’pătrundă şi pe calea aceasta până în adâncurile minţii lui. Tovarăşii săi îi veneau rând pe rând în ajutor. Vorbeau, de cele mai multe ori despre lucruri în legătură cu marina, lucruri care probabil că erau cele mai adânc întipărite în mintea marinarului. câteodată, necunoscutul părea să urmărească cele ce vorbeau ei, dând impresia că înţelege o parte din aceste discuţii. Uneori i se întipărea pe faţă o durere adâncă, dovadă că era frământat de o suferinţă de care nu vorbea, deşi în diferite rând uri păru gata să rostească unele cuvinte.

Bietul om era liniştit, dar cuprins de o mare tristeţe! Să fi fost numai aparentă liniştea lui? Oare această tristeţe era urmarea captivităţii lui? Nu puteau şti nimic. Văzând doar puţine obiecte şi stând într-un spaţiu limitat, tot timpul în tovărăşia pionierilor, cu a căror prezenţă se obişnuise, fiind bine hrănit şi bine îmbrăcat, era firesc ca înfăţişarea bietului om să se schimbe. Dar întrebarea era dacă îşi dădea seama că duce o viaţă nouă? Poate se domesticise doar ca un simplu animal? Problema aceasta îl frământa pe Cyrus Smith, care grozav ar fi vrut s-o dezlege fără a-şi tulbura totuşi bolnavul! Pentru el, necunoscutul nu era decât un biet bolnav. Se întreba însă dacă va începe vreodată să se însănătoşească?

De aceea, inginerul nu-l slăbea din ochi nici o clipă! Aştepta parcă să surprindă prima licărire de înţelegere a sărmanului om!

Pionierii urmăreau adânc impresionaţi toate fazele tratamentului aplicat de Cyrus Smith. II ajutau chiar, şi cu toţii – afară, uneori, de neîncrezătorul Pencroff – împărtăşeau speranţele lui.

După cum am spus, necunoscutul era foarte liniştit şi părea într-un fel legat de inginer, sub a cărui puternică influenţă se afla. Cyrus Smith se hotărî să-l supună unei încercări, ducându-l în alt mediu, şi anume în faţa oceanului, cu care fusese desigur obişnuit înainte vreme.

Nu ţi-e teamă că pus în libertate va fugi? întrebă Gédéon Spilett.

Trebuie să încercăm, îi răspunse inginerul.

Bine! zise Pencroff. Dar să ştiţi că, atunci când se va vedea liber, va fugi cât îl vor ţine picioarele!

Nu cred să facă aşa ceva, îi răspunse Cyrus Smith.

Să încercăm, spuse Gédéon Spilett.

Să încercăm, repetă inginerul.

Era în ziua de 30 octombrie. Naufragiatul din insula Tabor era de nouă zile prizonier în Casa de Granit. Vremea era caldă şi întreaga insula scăldată în soare.

Cyrus Smith şi Pencroff intrară în camera necunoscutului, pe care-l găsiră la fereastră, privind cerul.

Vino, dragul meu, îi spuse inginerul.

Omul se sculă îndată, îşi aţinti ochii asupra lui şi îl urmă. Pencroff mergea după ei, aşteptând neîncrezător rezultatele experienţei.

Cyrus Smith şi Pencroff se aşezară cu necunoscutul în ascensor, în vreme ce Nab, Harbert şi Gédéon Spilett îi aşteptau jos. Coşul coborî şi peste câteva minute se aflau cu toţii pe plajă.

Pionierii se depărtară puţin de prizonierul lor, ca să-i dea oarecare libertate.

Omul făcu câţiva paşi, apropiindu-se de mare; privirea îi străluci plină de însufleţire, totuşi nu căută să fugă. CI urmărea cu ochii valurile mărunte care, spărgându-se de ţărm, se pierdeau pe nisip.

Aici vede doar marea, observă Gédéon Spilett, şi poate că ea nu-i inspiră dorinţa de a fugi.

Ai dreptate, răspunse Cyrus Smith, trebuie să-l ducem pe platou, la marginea pădurii. Acolo se va dovedi dacă experienţa a fost bună sau nu.

De altfel nu va putea fugi de acolo, observă Nab, căci podurile sunt ridicate.

Oh! Nu pare un om pe care să-l oprească un fleac cum e pârâul Glicerinei, zise Pencroff râzând, Să mergem, spuse Cyrus Smith, ai cărui ochi nu-l părăseau pe bolnav. Ajunşi la marginea pădurii, unde se înălţau copaci frumoşi, cu frunzişul foşnind în bătaia vântului, necunoscutul păru să soarbă cu nesaţ mireasma lor pătrunzătoare şi un oftat lung îi umflă pieptul.

Pionierii stăteau în spatele lui, gata să-l prindă dacă ar fi încercat să fugă.

Şi într-adevăr, bietul om păru o clipă că doreşte să sară pârâul care-l despărţea de pădure, picioarele i se încordară ca nişte arcuri… dar de îndată se trase înapoi şi se prăbuşi pe jumătate la pământ, cu ochii plini de lacrimi!

Ah! strigă Cyrus Smith. Iată-te iarăşi om, de vreme ce plângi!